Încă două vorbe

Vestea morții ei mi-a luat, pentru câteva clipe, răsuflarea. Când Irene, colega mea, m-a anunțat, m-a privit cu subînțeles. „Probabil vei fi audiat, ești ultima persoană cu care a stat de vorbă”, a zis, după care mi-a întors, lent, spatele, lăsându-și, cumva, privirea în urmă, pe care o trăgea după ea în timp ce se îndrepta spre sala de curs iar lentoarea aia exasperantă a ochilor ei privindu-mă sceptici mi s-a părut de rău augur. Cât de puțin îi trebuie cuiva care te cunoaște de 15 de ani să se îndoiască de tine! Nu că o moarte ar fi puțin lucru... Tulburat, am deschis ușa biroului, unde m-am prăbușit pe scaun. Printre hârtiile din fața mea am găsit coala albă, scrisă de mână, lăsată de Shoba în seara precedentă, când m-a căutat, disperată ca de obicei. „Cară aceste cuvinte, du-le departe/mâine vei avea voie să cari/doar litere moarte/în mormântul săpat deja”. Am citit scurta poezie de vreo cinci ori, de parcă încercam să găsesc cheia morții ei atât de neașteptate. Reciteam sperând să-nțeleg, cu toate că, tot recitind, realizam că nu înțeleg, de fapt, nimic. Habar n-aveam la ce anume se referă. Am împăturit coala și am pus-o în buzunarul interior al sacoului, fiind convins că avea să devină o piesă importantă pentru anchetă. Imediat m-am surprins întrebându-mă dacă nu cumva poezia m-ar putea acuza și câteva clipe am stat pe gânduri dacă s-o arunc sau nu. Dar gestul mi s-a părut a fi al unui om vinovat, așa că am păstrat-o.

Shoba era poetă. 21 de ani, prima din familia sa care părăsise India natală pentru a-și face studiile în străinătate. Alesese Londra și numai hazardul făcuse să devin unul dintre profesorii ei. Era minionă, cu ochi mari, rotunzi și negri, păr lung, cu fir drept, negru corb, pielea smeadă și catifelată și avea cel mai frumos trup pe care-l văzusem în viața mea. Vorbea o engleză literară impecabilă și nu se putea acomoda cu gândul că se născuse-n India, într-o familie tradițională pe care, din nu știu ce motive, o ura. Lucrul ăsta îl exprimase clar de-a lungul multora din întâlnirile noastre, uneori pe coridoarele universității, alteori așezată pe marginea scaunului din fața biroului meu somptuos de șef de catedră, pentru care trudisem ceva, dar niciodată nu-mi bătusem capul să încerc să aflu de unde atâta ură. Mai bine spus, urâse faptul de a se fi născut. Punct. Mă căuta des, însă entuziasmul din tinerețe îmi pierise. O țineam la distanță, nu mai voiam să mă implic pentru că la vârsta mea nu mai crezi în nimic. Nimic nu te mai poate salva și nu voiam niciun fel de atașamente emoționale, mai ales că urma să ies la pensie. Știu, nu este o atitudine academică, dar este dreptul meu acela de a-mi pierde iluziile. Devenisem absolut jalnic, un laș ca majoritatea intelectualilor și de aceea hotărâsem să mă retrag la sfârșitul anului școlar. Obosisem.

A fi profesor este o cacealma. Uiți că îmbătrânești, tinerețea studenților te amăgește că rămâi tânăr ca ei și deodată, uitându-te-ntr-o zi în oglindă, afli că ai devenit un bătrân libidinos care-și camuflează privirile atunci când câte-o studentă ca Shoba ia loc de trei ori pe săptămână pe scaunul din fața biroului tău, privindu-te cu speranță, cu chipul luminat de crasa inconștiență a tinereții. Shoba nu voia nimic altceva decât să scrie poezie, scria poezie, scria bine dar avea convingerea că nu știe să scrie. Voia să afle cum trebuie să scrie ca să scrie bine, vreau să spun că voia să afle cum trebuie să scrie astfel încât ceea ce scria să se poată numi Poezie (era absolut obsedată) și de aceea doi ani căutase răspunsul la biblioteca universității, în sala de lectură, în discuțiile de la mine din birou, în peregrinările pe străzile și în parcurile cam deprimante ale Londrei, în nopțile de insomnie din camera ei din campus, în barurile rău famate ale orașului care se transformă, noaptea, în tărâmuri dickensiene, căutase în muzee, alcool, în droguri, în insomnii, căutase peste tot. Nu găsise nimic. Mi-o spusese aseară, ca o concluzie definitivă iar eu, obosit la capătul unei zile de cursuri și întâlniri tutoriale, mi-am dat voie să ies din rolul de profesor și să intru în cel de idiot, întărindu-i concluzia cu un  panseu spontan și cât se poate de banal. „Da, ai dreptate”, i-am zis, „poezia nu e acolo unde o cauți, ci acolo unde reușești s-o găsești. Poezia nu e o moștenire de la sine înțeleasă în urma anilor de studiu, ci una care se dobândește. Poezia este aceea în urma căreia te simți bătut cu pumnii-n ficat dar, ciudat, imediat apoi capeți poftă de viață. Poezia e aia care te jupoaie strat cu strat, apoi îți pune-n față oglinda. Iar tu trebuie să reziști, văzându-ți noul chip. Căci noul chip ăți destăinuie nimicul.” Cuvinte de două parale dar pe care acum, la aflarea veștii morții ei, le regretam, ca și cum ar fi contribuit la decizia ei de a se sinucide, căci adevărul e că Shoba se sinucisese.

În pauza de prânz am primit vizita unui polițist care m-a invitat, a doua zi, să stăm de vorbă la secție. Mi-am oferit, reverențios, întreaga colaborare. Până seara, am aflat că neplăcerea pe care o simțeam împrăștiată în tot corpul se numește frică, lucru care m-a înfuriat pentru că era lipsit de sens. Mi-am luat trenciul și am ieșit, știind precis unde vreau să merg: acolo unde până mai ieri locuise Shoba și unde, cu trei seri în urmă, o condusesem acasă. Adică în Islington, unde se mutase în anul III de facultate. Am luat-o prin Barnard Park, cu copacii lui aplecați în mod bizar (de obicei copacii cresc perpendicular pe pământ, nu și în Barnard Park), am ieșit pe Hemingford Road, am intrat pe Copenhagen Street, am luat-o pe Lierum Street, am cotit pe Jays Street, apoi pe Carnegie Street, am făcut stânga pe Muriel Street, apoi dreapta pe Winford Road și, odată ajuns, nu am mai știut ce naiba caut acolo. Era clar, o căutam pe Shoba sau, mai degrabă, căutam ceva legat de Shoba, al cărei nume de familie niciodată nu l-am știut, era lung imposibil de pronunțat, avea multe h-uri, s-uri și b-uri. Mă simțeam de parcă înfăptuisem o crimă și, ca orice criminal serios, mă întorsesem la locul faptei, ca și cum încercam s-o reconstitui. Sau ca și cum reconstituiam drumul la capătul căruia poliția avea să mă găsească vinovat. Dar poate chiar înfăptuisem o crimă, poate că era un lucru real și nu doar un sentiment difuz pe care-l asociam cu înfăptuirea unei crime. Mi-am cumpărat o plăcintă cu carne, am mâncat jumătate și restul l-am aruncat la un coș de gunoi. Mi-am cumpărat o cafea pe care am băut-o în timp ce-am fumat trei țigări, stând pe treptele blocului cu două etaje și mansardă în care se mutase Shoba. Shoba locuise în a doua mansardă din dreaptă, știu pentru că am stat în fața blocului până când s-a aprins lumina și i-am văzut, o clipă, silueta în fața ferestrei.

O condusesem cu trei seri în urmă acasă, când plecasem împreună de la facultate, ca să putem continua discuția începută în biroul meu, despre ce este poezia. Se făcuse târziu, era întuneric, n-o puteam lăsa singură pe străzi, așa că am profitat de plimbarea noastră cu speranța că va pune punct, o dată pentru totdeauna, discuției în urma căreia nici de astă dată nu ajunsese la nicio conluzie. Stătusem exact pe treptele pe care stăteam acum pentru a-mi bea cafeaua. O alegere proastă, de altfel, pentru că știam că aveam să nu dorm toată noaptea. Ca și în seara cu plimbarea. Și atunci am băut cafea, am stat cu Shoba pe treptele astea, exact în acest loc și nu mică mi-a fost mirarea când, uitându-mă la ceas, am constatat că este exact aceeași oră la care, în seara aia, am stat împreună pe aceste trepte. Doar cafeaua este alta, cu toate că aș putea băga mâna-n foc că este fix aceeași.

Nu știu cum naiba, tot vorbind despre poezie am ajuns să vorbim despre iubire. Abia acum, reconstituind, îmi amintesc asta. N-ar trebui să mă mir, pentru că dacă iubire nu e, nici poezie nu e. Țin minte că i-am vorbit despre Yeats și Dylan, despre Berryman și despre Pound și mai ales despre Anne Sexton, care-mi plăcea teribil. Părea din ce în ce mai pierdută. Era ca și cum, pe măsură ce procesa informațiile, realiza că niciodată nu va putea ajunge de talia lor. Sigur, un Pound nu se naște în fiecare zi. Dar Shoba avea talent, avea talent cu carul, câștigase câteva premii, avea deja un volum publicat, bine întâmpinat de critică, în prefața căruia era pomenit și numele meu alături de mulțumirile ei, vreau să spun că avea toate motivele să aibă încredere în condeiul ei. Dar nu avea, iar eu nu reușeam să o clintesc niciun milimetru de partea bună a iluziei. Așa că vorbeam despre iubire și, implicit, despre suflet. Cine naiba mai vorbește în secolul XXI despre iubire și despre suflet noaptea la unșpe, stând pe una dintre cele șapte trepte ale intrării într-un bloc mansardat de două etaje, în timp ce vântul se întețește și bateria telefonului este descărcată, urmând să facă până acasă un drum de 40 de minute pe jos?

I-am spus: „Știi cum e cu iubirea?  E așa cum e cu lumânarea. Se aprinde, dar sigur se stinge. Asta ori pentru că se consumă ceara, ori pentru că bate vântul, sau ploaia, sau ninsoarea, sau...” A râs. Obosisem amândoi de-atâtea chestii deștepte care ne ieșiseră din minte, acum râdea și râsul ei a spintecat noaptea scurt, ca un fulger în plină vară. Am vrut să-i vorbesc despre etimologia cuvântului iubire dar am constatat că nu mai știu nimic. Pur și simplu habar nu aveam de unde vine. Am vrut să-i expun etimologia cuvântului suflet, dar nu mai știam termenul grecesc. Parcă mă tâmpisem de tot. Arătam ca un boschetar fumând chiștoace, stând pe treptele din piatră ale unul bloc șic, un boschetar care vrăjește o tânără inocentă. Fiindcă nu mai știam nimic despre iubire și despre suflet, am încercat să-i vorbesc despre cuvânt. Și despre tăcere. Despre adevăr, despre relativismul și despre inutilitatea lui. Despre prostituarea artei contemporane. Despre decadență. Despre anonimat ca virtute. Despre virtutea de a nu scrie, câtă vreme nu ai nimic nou de spus. Și despre moarte. De-aici, lucrurile au luat-o, cumva, razna. Sau cel puțin așa mi s-a părut. Am o vârstă...

A urcat la mansardă, am văzut-o în dreptul ferestrei  luminate, am dat să plec. A deschis fereastra și mi-a strigat: „Haideți sus, la un ceai cald.” Am urcat câte trei trepte deodată. În mica mansardă, Shoba mutase întreaga Indie. Erau acolo culori pe care nu știu să le numesc, combinații năucitoare de culori, ca un pumn în plex. Plutea și un miros de mosc. Dar era, nu știu cum, armonie. Era cald și bine iar ceai ca al Shobei nu am băut în zilele mele. La noi, aici, unde, ca orice nație mare și puternică importăm obiceiurile altora falsificându-le actele de naștere, chestia asta se numește chai. Nu voiam să știu cum se numește la ea acasă, nu mai voiam să știu nimic nou. Dar știu cum a procedat Shoba: a preparat, în cel mai clasic stil, un concentrat de ceai negru adus de la ea de-acasă, pe care-l ținea într-o pungă băgată-ntr-un borcan mov, a adăugat o linguriță de masala (cu accent pe prima silabă), adică un amestec de condimente indiene, apoi a mixat lapte fierbinte cu cel mai mic mixer care există pe pământ, apoi a turnat spuma de lapte peste ceaiul condimentat, a amestecat cu o linguriță cu coadă lungă, apoi l-a turnat cu degetele ei subțiri și nervoase în două cești de ceramică multicoloră, din care una mi-a revenit. Cu ceaiul aromat scurgându-mi-se prin gâtlejul uscat de atâta retorică puteam să îndur nefericirea Shobei la infinit, Shoba care era capabilă să moară pentru o idee, ideea de Poezie (doar pentru că nu o înțelegea prea bine).

În timp ce ascultam tânguirea ramurilor cedrului lovind geamul, vedeam limpede cum semiîntunericul mansardei se luminează cu flacăra pasiunii cu care Shoba căuta adevărul Poeziei în vidul sideral care mă locuia. Ce sens avea să-i spun că ceea ce-i lipsea ca visul ei să devină realitate - tocmai banala cunoaștere a lumii, a vieții - nu poate fi înlocuit de nimic altceva și că locul poeziei mari este ghemuit tocmai în miezul inimii acestei cunoașteri și nicidecum în erudiția mea, de care încerca să mă despoaie cu orice preț? Ce sens avea să-i spun că eu sunt o ființă imaginară pe care ea a creat-o, că fiecare suntem nimic altceva decât creația celorlalți, că realitatea nu există, ce sens avea să-i livrez la cheie adevărurile mele despre care aveam convingerea că sunt valabile, însă care erau valabile strict în sistemul meu de referință care nu putea fi, vreodată, același cu sistemul ei de referință aflat, deocamdată, pe cale de constituire? Ce sens avea să-i dezvălui că eu sunt antiteza ticăloasă a ceea ce caută ea, câtă vreme reușeam, cu atâta succes, să par ceea ce nu eram și, mai ales, câtă vreme, iată, aveam parte de spectacolul gratuit al purității sufletului ei găzduit de trupul minunat, iradiind prin sânii mișcându-se liberi pe sub puloverul de mohair pe care porcul de mine îi admiram din ce în ce mai excitat? Avea ochi negri și rotunzi, cu privire sticloasă și fierbinte ca ceaiul proaspăr preparat și o cuceritoare intransigență arțăgoasă. Doamne, era atât de copilă, cu toate că se mișca precum o femeie dornică să placă!

Adevărul e că, pe măsură ce îmbătrâneam, deveneam o ființă din ce în ce mai simplă, lucru care se răsfrângea în afară exact în contrariul său. Când eram tânăr, aveam vanitatea de a visa ca volumele mele să stea în biblioteci și pe rafturile librăriilor între Raymond Carver și Jan McEwan și între Rabrindranath Tagore și Rilke. Ca și Shoba, visam să pot scrie versuri strălucitoare în care, în doar unsprezece silabe, să ordonez dezordinea lumii, dând la iveală substanța din care sunt făcute lucrurile cu adevărat importante ale vieții, singurele (și umilitor de puține) pentru care merită să trăiești. Toată această construcție emana pe-atunci o lumină orbitoare în haloul căreia, am descoperit mai târziu, se ascundea complexitatea minunată a drumului de acces despre care, ca și Shoba, nu știam, în tinerețe, nimic. Dar se ascundeau și toate non-temele care urmau să-mi consume cea mai mare parte a timpului pe care la tinerețe nu dădeam doi bani și, de fapt, asta era substanța primordială din care e făcută viața: non-sensul. De altfel, un program politic mondial, livrat întregii planete.

Stătea pe unul dintre cele două scaune de la masa din dreptul ferestrei și-și bâțâia nevrotic splendidul picior stâng, așezat peste dreptul, în timp ce călcâiul piciorului drept bătea darabana într-un ritm specific indian, cred. Unul mai lent. Pleznea de tinerețe, sănătate și frumusețe. În ochii ei reprezentam cunoașterea academică și puterea instituționalizată. Doi în unul, ca la cafeaua la plic. Era pe deplin conștientă de avantajul vârstei ei, la fel cum era pe deplin conștientă de avantajul cunoștințelor mele. Și, dintr-odată, am vrut să dau dracului calitatea mea de profesor, să mă ghemuiesc la poalele trupului ei neliniștit și tânăr, să mă scufund într-o autocompătimire care să mă facă să mă agăț, cu ultimele puteri, de vioiciunea tinereții ei, să pătrund, prin vagin, în uterul ei ca Iona în pește, măcar pentru trei zile în care să sfârșească și în mine duhul și, astfel mântuit, să mă întorc în lumea asta nenorocită pentru a trăi fericit cât mi-o mai fi dat și pentru a muri, apoi, împăcat. Dar între nebunia dorinței mele și intempestiva ei punere în practică s-a interpus, ca un imperativ categoric, vocea Shobei care, prin intuiția specific feminină (orice-ar fi tâmpenia asta), a șoptit: „Sunt virgină.” În parte din cauza frumuseții ei încercănate de căutări, în parte din pricina nevoii acute de a-mi aprinde o țigară și în parte din cea a uluirii provocate de neașteptata ei mărturisire, mi-am revenit brusc din prostia pe care eram pe cale s-o fac, m-am ridicat de pe scaun și am ieșit pe ușă, mulțumind cerului că m-a ferit de un penibil dezastruos. Nu înainte de a-i mângâia, lent, piciorul stâng, cu degetul arătător tensionat la maxim, de la gleznă până la genunchi, timp în care Shoba a stat nemișcată și fără să respire. Și fără să-și și-l mai bâțâie nevrotic.

Redresându-mi poziția umerilor și aducând-o în acord cu calitatea de profesor, am coborât în puterea nopții cele două etaje și am pătruns în aerul rece al Londrei. M-am repezit în tufa de trandafiri sălbatici care îmbrăca un colț al clădirii și am cules toți trandafirii, ultimii din acest an. Cu palmele însângerate, am urcat cu pas vioi dar în deplină liniște cele două etaje și am depus pe preșul indian din fața ușii dovada nebuniei mele de-o clipă, dovada rătăcirii mele cu totul impardonabile, dovada, dacă vreți, iubirii mele care a ținut cât flacără unei lumânări, iubirea trecătoare pentru frumusețea hieratică a Shobei. După care am plecat, amărât, spre casă, unde nu mă aștepta nimeni. Mi-am auzit ecoul pașilor pe caldarâmul rece, ca și cum m-aș fi îndepărtat de mine însumi.

A doua zi, la nouă fix, m-am prezentat la secția de poliție. Voiam să mărturisesc tot. Am povestit, într-o ordine haotică dar nu lipsită de sens – sensul non-sensului, probabil – despre discuțiile noastre legate de poezie, despre obsesia Shobei, despre ura față de familia sa și față de faptul de a se fi născut, am scos din buzunarul sacoului coala cu poezia pe care polițistul a citit-o în gând fără să priceapă nimic, după care mi-a întins-o iar coala a ajuns din nou în buzunarul sacoului, despre plimbarea prin Barnard Park, locul unde copacii cresc oblic, despre cartea Shobei, despre talentul ei, ba chiar și despre oboseala mea. Am ocolit cu succes amănuntele care credeam că nu contează pentru anchetă, cum ar fi cel cu ceaiul băut la ea acasă și cu trandafirii. Polițistul m-a lăsat să vorbesc o oră întreagă. La sfârșit, a zis: „Legiștii au deschis-o azi noapte. Era plină de cancer.” L-am privit fără să înțeleg ce spune. Cred că l-am privit cu o suspiciune amuzată, după care am înțeles că sunt liber să plec. Când să ies pe ușă, a spus: „Știți, era virgină...” Am pus mâna pe clanță, respirând ușurat, apoi m-am întors cu fața la el, mi-am dus mâna la frunte, ca și cum mi-aș fi amintit ceva, și am zis „Încă două vorbe, domnule polițist...”, dar habar n-aveam ce mai voiam să spun. Am închis, încet, ușa în urma mea.

     Dimineața, când m-am trezit, o vâltoare de fum negru acoperea întreaga suprafață a ferestrei. Am crezut că m-am trezit în iad. Cineva ardea un cauciuc sub geamul meu iar mie îmi era teribil de frică.

(Sachin Sagare - The Indian Woman)