Freud Museum

Pentru Freud

Necazul cu viața e că trebuie să trăiești. Vreau să spun: necazul e că trebuie să-ți câștigi existența. Am cântărit bine dacă să renunț la slujba mea bine plătită dar ucigătoare de timp, în favoarea celei de paznic de noapte la Muzeul Freud. E un fel de-a spune muzeu, în realitate este o casă memorială în Maresfield Gardens, Hampstead, o zonă unde prețul caselor pleacă de pe la un milion de lire. Poate te gândești că, fiind o zonă selectă, cei de pe-acolo sunt oameni de bună calitate. Ai putea avea dreptate, dar depinde la ce te referi. Dacă te referi la oameni cu bani mulți, atunci nu greșești. Pentru mine, însă, oamenii bogați nu sunt, neapărat, de bună calitate. Mulți n-au niciun fel de educație. Unii sunt ostentativi și aroganți, pe alții nici nu-i vezi, știi doar că există. Coboară ca niște umbre din limuzinele lor selențioase, ca și când lumina soarelui nu trebuie să-i vadă. Se baricadează în spatele draperiilor și a doua zi se suie, tot ca niște umbre, în limuzinele lor silențioase pe care le vezi dispărând de parcă s-ar evapora ca un abur în zare. Tocmai pentru că am obligația ca noaptea să stau treaz, ceea ce este un lucru cu totul împotriva naturii umane, fără să vreau am devenit deținătorul unei mulțimi de informații despre milionarii din zonă. De exemplu, Hammersmith are o amantă din Insulele Capului Verde, o fostă acrobată de circ pe care-o aduce aici de trei ori pe săptămână și căreia-i plătește un apartament în partea cealaltă a Londrei. Clarisa o cheamă și a pus-o să se lase de circ și să se ducă la școală. Eu sunt cel care-i face referatele fără de care nu poate intra în examene. O mie cinci sute lire bucata, cinci pe semestru, 15 pagini de referat. Da, e foarte mult, dar și ei sunt milionari. Oi fi eu paznic de noapte, dar prost nu sunt. Pe partea celalaltă a străzii, la trei case distanță, locuiește Elionore Cruz, o lesbiană de 45 de ani cu afaceri în Thailanda, în industria sexului. Înțelegi ce vreau să spun. Biata de ea, nu mă poate privi decât ca pe-un amărât de paznic de noapte. Ceea ce, de altfel, chiar sunt. Când și când, ca să-și spele păcatele, o apucă facerea de bine. Aceea este ziua în care mă îmbracă din cap până-n picioare și-mi dă o masă într-un restaurant de lux. Se întâmplă cam o dată la două luni, cu toate că, după părerea mea, păcatele ei sunt mult mai consistente decât suma pe care o cheltuiește cu mine, adică vreo trei mii de lire. Acum înțelegi de ce port asemenea haine. Chiar lângă casa ei se înalță reședința de vară a Isabellei Piemonte, o sexagenară rafinată care vine să se reculeagă aici, la mine-n muzeu și căreia-i descui ușile pentru o mie de lire. Vine cam de două ori pe lună, se suie pe celebrul divan ca și cum ar analiza-o Freud, stă acolo preț de 45 de minute și vorbește continuu. Uneori îmi notez ce spune. Nu spun ce, pentru că am onoare. De altfel, așa ar fi procedat și Freud dacă n-ar fi fost un deschizător de drumuri. Lui Teophile M. Teophile, cel cu vinurile, îi iau doar 500 de lire. Și el e dintre cei care au o obsesie pentru Freud. El nu pe divan se așează, ci chiar pe scaunul maestrului. Chiar m-am gândit într-o zi că poate ar fi bine să-i fac cunoștință Isabellei cu Teophile. Ăsta vine săptămânal. Și mai am un client nocturn, un armator grec căruia nu-i voi spune numele. Omul e fetișist și se masturbează o dată pe săptămână în fața statuetelor lui Freud, tot pentru o mie de lire. I-am spus încă de prima oară: domnule, te rog frumos să-ți cureți singur sperma, eu nu sunt aici ca femeie de serviciu, eu sunt aici ca să păzesc și să întrețin renumele regelui inconștientului personal. Omul s-a executat, apoi, nu am mai avut probleme cu el. Înțelegi, așadar, că strâng o sumă frumușică, bașca salariul, din care trăiesc ca boierul și care-mi permite tot timpul din lume, pe care-l dedic motivului pentru care am acceptat să fiu paznic de noapte: vreau să devin scriitor.

Nu știu cum devii scriitor, dar încerc să găsesc calea. Calea mea. Nu cred că lucrul ăsta se învață la facultate, nu cred deloc în chestia asta. Mai degrabă cred că cea mai bună cale este cititul. Dar nu cititul de plăcere, ci cel profesionist. Acum mă chinui cu Dickens. Mi se pare de bun simț să mă ocup de un clasic, cu toate că abia aștept să-l dau gata ca să mă delectez cu McEwan. Să-ți spun un secret: dintre toți cei de azi, el îmi place cel mai tare. Da, știu, uneori e plat, e banal, dar mereu e rafinat, subțire. Cel mai mult îmi place că-i un tip sensibil. Cum simte că riscă să-și expună prea tare sensibilitatea, cum bagă o ironie d-aia de-a lui, de te umple de serotonină. Pur și simplu îl ador. Să-ți spun cum fac: mai întâi citesc cartea, de plăcere. Apoi, iau frază cu frază, și încerc să-i deslușesc construcția. Uneori, modelul se repetă, alteori, se schimbă. Oricum, e vorba despre modele, despre tipare. Odată ce-ai descoperit tiparul, restul e umplerea lui cu personaje și acțiuni. Costruirea personajelor și a acțiunilor este, desigur, altă poveste, deloc simplă. E clar că vorbesc despre cărțile adevărate, da? Apoi, mai sunt salturile, ruperile, trecerile de la subiect la câte-un excurs științific sau psuedofilozofic, și aici trebuie să recunoști că McEwan e printre cei mai tari. Nimeni nu scrie ca el despre anevrism, așa cum nimeni nu scrie ca el despre vinuri sau despre politică. Problema mea e următoarea: pot scrie ca el, pot scrie ca Dickens, pot scrie ca Roth sau ca Onfray sau ca Makine sau ca Flannagan, dar nu pot scrie ca mine. Eu nu știu să scriu și nici nu vreau să scriu ca niciunul dintre ăștia. Ori devin eu, ori mă las. Habar n-am cum înveți să scrii, d-aia zic, aici e o șmecherie pe care încă n-am depistat-o. Dar am tot timpul din lume să dibui secretul, corect?

Manuela Ortiz de la Paz-Sierra este fiica cea mică a celui mai mare traficant de droguri din ziua de azi. Taică-su investește-n ea sume fabuloase dar nu-l plâng, are de unde. Omul crede că în felul ăsta îi oferă educație aleasă, dar eu știu că ceea ce reușește este doar s-o țină la distanță de mediul în care trăiește el. Educația eu sunt cel care i-o ofer și pentru asta nu-i iau niciun ban. Educația nu se face cu bani, se face cu iubire. Și Manuela Ortiz de la Paz-Sierra mă iubește. Eu nu o iubesc pentru că nu sunt prost. Nu am voie să mă îndrăgostesc de fiica unui astfel de om. E suficient că-mi risc viața de trei ori pe săptămână, atunci când Maneula vrea să fie cu mine. De fapt, relația asta, dacă poate fi numită astfel, se cheamă joaca de-a viața și de-a moartea. Trebuie să fiu foarte atent, căci s-a mai auzit de oameni dispăruți și negăsiți niciodată. Unuia i-au găsit capul într-o valiză aruncată-n Sena și brațele și picioarele într-un sac ascuns într-o căpiță de fân, într-o fermă din Andaluzia. ADN-ul a confirmat că este vorba despre aceeași persoană. Trunchiul nu s-a găsit și cu siguranță nici nu se va mai găsi vreodată. Așa că Manuela e mai mult o povară, dar părul ei arămiu și des, atârnând de pe marginea canapelei, cu soarele jucându-se în buclele lui este un spectacol irezistibil. Are tenul creol (de la bronzul în exces) și niște ochi verzi (naturali) neadevărați. Altfel, e albă ca neaua. Puful de pe lateralele obrajilor este alb-argintiu, iar buzele alea pline, mereu uscate, cu cutele alea pe ele și privirea cu luminițe-n ochi, de căprioară abandonată, îi fac o mutriță care atinge cele mai intime resorturi parentale pe care le dețin. Dacă vrei, spune că sunt un pervers, nu mă supăr. Însă perversa e ea, ăsta-i adevărul. Știi cum arată pielea unei femei de 22 de ani, da? Fermă, cu tonus, întinsă, pleznind de sănătate și de mușchi fragezi. O piele plină de colagen, mătase și de unduiri. Știi nudul ăla al lui Diego Rivera, care îmbrățișează niște floarea soarelui? Ei, cam asta-i Manuela mea, numai că are fundul mai mic, adică fix cât trebuie. Niciodată nu mi-au plăcut uscatele, scheletele care defilează pe podiumurile prezentărilor de modă de la ParisMilanoLondra, acel simulacru de femeie, exemplificarea perfectă a bolii de care suferă occidentul, nimic altceva decât degradarea ideii de femeie. Pentru mine este revanșa pe care bărbatul și-a luat-o în fața invaziei mongole a feministelor, dar alea-s atât de proaste încât nu s-au prins că modelul perfecțiunii trupului feminin, așa cum a fost el construit de bărbați, este o mare batjocură la adresa lor, singura caleme care se mai pot răzbuna. Azi, când nu mai ai voie să fii altfel decât corect politic, te vezi nevoit să te insinuezi în fel și fel de simboluri iar scheletul ambulant purtând haine de lux este un astfel de simbol perfect.

Manuela este o tipă tradiționalistă. Mă-sa cu ta-su au crescut-o bine. Este politicoasă și plină de bune maniere. Se îmbracă elegant dar decent. În ziua de azi, eleganța nu mai presupune, cu necesitate, decență, d-aia zic. În timp ce este o fată a generației ei, este și una dintre femeile care-și va duce cultura mai departe. Ta-su, un șarlatan isteț, a fost suficient de inspirat încât să-și ia o nevastă de familie bună. L-am citit de mult, e genul ăla de șmecheraș care știe să se facă plăcut, să intre pe sub piele. Și-a cumpărat o diplomă de la cea mai bine cotată universitate britanică și i-a închis gura lui socră-su, care în ruptul capului nu voia să-și dea fata după un asemenea coate-goale. Familie cu sânge-albastru, firesc să nu vrea. Apoi, a făcut avere dintr-un foc și noroc că bătrânul s-a rablagit la cap, că nu a mai apucat să afle cum a făcut avere giner’-su. Tipul voia, de fapt, numele familiei de la Paz-Sierra, pașaportul de intrare în lumea bună. Pe el îl cheamă Alvaro Sandoval și a renunțat bucuros la numele lui. Cusurul Manuelei este că nu are nici cea mai umilă capacitate de a simți valoarea banului. Este o epavă. E în stare să dea un bacșiș de o sută de lire dacă ia masa într-un restaurant unde o costă cinzeci. E în stare să arunce pe un inel 25 de mii de lire, doar pentru că are un trandafir stilizat. E în stare să dea unui cerșetor 50 de lire doar pentru că nu are mărunt. E în stare să dea 200 de lire pe o pereche de chiloți sau 300 pe un buchet de gardenii. La asta chiar am de muncă. Trebuie s-o învăț... nu, nu să respecte banul, așa ceva e imposibil, având în vedere cum îi câștigă taică-su, trebuie s-o învăț măsura. Nu are măsură nici când mănâncă ciocolată cu lapte, comandă specială în Elveția, cu cremă de fructul pasiunii, nici când se-ndoapă cu foie gras și brânzeturi cu mucegai până-și dă colecistul peste cap, nici când aruncă cu miile de lire pe câte-un crochiu al câte unui student, care nu face mai mult de zece lire, nici când dă câte-o raită prin librării și vine cu douăzeci de kilograme de cărți. E leșinată după ficțiune și după albume de artă. Într-un week end, când eram liber, mi-a făcut o surpiză. A închiriat un avion, unul din ăla mic, și m-a dus la Geneva, la muzeul Ariana. A înnebunit brusc în fața unei cești din porțelan de Nyon, de la 1780, pe care-a vrut-o cu orice preț. Nu știu dacă înțelegi cu adevărat ce spun când spun „cu orice preț”. Directorul muzeului s-a uitat la ea ca și cum ar fi fost scăpată de la balamuc. A înțeles despre cine-i vorba când s-a prezentat, dar tot a refuzat, ferm și calm, dar ultragiat, indecenta propunere. Nu mă-ntreba cum, ceașca a apărut în vitrina din casa ei, două săptămâni mai târziu. În actele oficiale ale muzeului ceașca apare ca și când ar fi fost trecută în depozit, din pricina valorii ei prea mari. Ei, bine, nu! Pe lumea asta totul este de vânzare. Crede-mă.

Într-o seară, a dat de necaz. M-a sunat plângând. I-am spus că nu pot pleca de la muzeu, mai ales că era ziua când așteptam vizita Isabellei. Nu pentru mia ei de lire nu puteam părăsi muzeul, ci pentru că așa ceva nu se face. Am și eu limitele mele. În plus, nu riști să pierzi un post de paznic de muzeu pentru fundul unei Manuela, fie ea și de la Paz-Sierra. Sau cu atât mai mult. Dar Manuela nu juca teatru. Așa că m-am hotărât să-i telefonez Isabellei și s-o mint: directorul muzeului urma să fie prezent în acea noapte, așa încât vizita ei trebuia amânată o singură zi. A înțeles. Mi-a și mulțumit. Am ieșit pe ușa din spate și am încuiat. Noroc că Manuela stă la o aruncătură de băț. Mi s-a aruncat în brațe de cum am intrat în casă. Se-nțelege că am și cheile de la locuința ei. Da, de portcheiul meu atârnă câteva averi... Și-a reținut lacrimile doar cât să-mi spună că taică-su o anunțase că se hotărâse s-o mărite, apoi s-a aruncat în brațele mele, hohotind. Sincer să fiu, și mie mi s-a părut că se cam sfârșește lumea, lumea mea. Dar doar preț de câteva secunde. Așa sunt eu făcut, să iau partea bună a lucrurilor. Aveam să scap de povara Manuelei, de groaza cu care acceptam, de fiecare dată, să o întâlnesc. Spectrul ucigașilor lui taică-su mă însoțea de fiecare dată. Nu doar fundul ei era irezistibil, nu doar sânii ăia spaniolo-mexicani (în fond, cam același lucru), nu doar faptul că mă făcuse să descopăr cele mai inimaginabile poziții de făcut sex – o adevărată Kama Sutra postmodernă -, ci mai ales o anume rigoare masochistă datorită căreia avea capacitatea de a renunța, când și când, la ea însăși, pentru a hrăni un determinism ancestral care-i curgea prin vene (cele din partea maică-sii, se-nțelege), și de care era perfect conștientă. Tocmai pentru că era conștientă puteam numi această atitudine masochism altruist, altfel, ar fi fost inconștiență sau prostie pură. Manuela și-ar fi donat, oricând, un rinichi sau un plămân dacă cineva ar fi avut nevoie de rinichiul sau de plămânul ei. O dată la șase luni, la șase luni doar pentru că legea nu-i permitea mai des, dona sânge, lucru pentru care taică-su ar fi omorât-o dacă ar fi aflat. Are o grupă prețioasă ca ea: 0, RH pozitiv. Promisese în fața lui Dumnezeu că va înfia doi copii abandonați, alt risc mortal pe care-l și-l asumase, împotriva tatălui ei. Făcea voluntariat într-o asociație care se ocupa de seropozitivi și plătise construcția unei școli în Ciad. Plătise transportul și operațiile chirurgicale a trei copii din India care nu puteau fi operați la ei acasă. Chestii de genul ăsta. Lucrurile de genul ăsta dau bine, dar Manuela nu le făcea pentru imagine, din contră, risca tot mereu, pentru că taică-su nu trebuia să afle niciodată de viața asta a ei, secretă. Da, e OK să faci așa ceva, dacă ai cu ce, însă, fundamental, astfel de gesturi nu schimbă lumea. Nu zic că-i o risipă, dar nu însemnă, în cele din urmă, nimic. sună a cinism, dar nu e. Sunt doar un om prea hârșit de viață, care a apucat să priceapă câte ceva.

De astă dată, însă, Manuela mea era doborâtă. La orice s-ar fi așteptat din partea lui taică-su, numai la asta nu. Disperarea ei survenea din conștiința faptului că mai sus de Dumnezeu era numai el, de la Paz-Sierra. Nu știa prea bine cu ce anume se ocupă, dar ceva zvonuri, care o oripilaseră, îi ajunseseră la urechi. Fațada erau afacerile cu petrol. Un mecanism perfect pus la punct care funcționa impecabil. Presa vorbise, la un moment dat, că în afacerile lui sunt băgate și câteva guverne. Știam că nu e de joacă, știam că nu se glumește cu așa ceva. Colac peste pupăză, trebuia s-o conving pe Manuela că taică-su știe el ce face. Tocmai eu, cel care se presupunea că așteaptă doar ziua potrivită pentru a o cere de nevastă. Oricum aș fi dat-o, tot prost picam.

-          Ce vrei să insinuezi, că tata știe mai bine decât mine ceea ce vreau să fac cu viața mea?, m-a întrebat privindu-mă, pentru prima oară, cu ochii injectați de o mâhnire adâncă, amestecată cu o uimire colosală.

Era o noapte de martie furios, cu nori negri ascunzând cerul care se lăsase greu deasupra capetelor noastre. O noapte despre care știam că odată, cândva, aveam să scriu. Tunete îndepărtate anunțau o posibilă furtună. Un fulger de un alb strălucitor a lovit copacul din fața ferestrei livingului, de unde Manuela mă săgeta cu privirile ei scrutătoare. M-am ridicat și-am închis fereastra, am dras draperiile grele, din brocart, am tras-o de mână și ne-am așezat pe canapeaua somptuoasă. Am luat-o în brațe.

-          Bleagă mică, doar nu-ți imaginezi că taică-tu ar fi vreodată de acord cu căsătoria noastră, am zis, strângând-o părintește pe după umeri.

-          Asta-i treaba mea, nu a lui, a zis, copilărește.

-          Doar rostește-i numele meu și nu doar că în maxim un sfert de oră rămân fără serviciu, ci în maxim trei sferturi de oră sunt gata împachetat, bucăți, bucăți și în drum spre Pakistan.

Manuela m-a împins cât colo și s-a uitat la mine ca și când m-ar fi văzut pentru prima oară în viața ei.

-          Cine dracu ești tu, a zis furioasă, cine dracu ești tu de-ți poți imagina așa ceva despre tata?, a zis sărind la doi metri depărtare. Ce naiba au de-a face afacerile cu petrol cu crimele? Ce naiba vrei să spui?

Aproape că se bâlbâia. Nu mai putea să articuleze cuvintele și mi-a fost teamă că-i poate pocni vreun capilar prin cap. Într-o situație ca asta, Vanessa s-ar fi pus pe râs, crezând că glumesc. Vanessa este nevasta ministrului agriculturii, a șaptea casă pe stânga, deci pe aceeași parte cu muzeul. Vanessa are umor. Chiar și când vorbesc serios are impresia că glumesc. Vanessa vine la casa memorială Sigmund Freud doar pentru mine. De regulă, lunea și joia, când bărbată-su are ședință la minister. Un moșuleț simpatic, de modă veche. Vanessa e cu douăzeci de ani mai tânără ca el, adică e cam de vârsta mea. O purisancă bună de tot, care-și îngrijește torsul mergând la sală și ocupându-se cu fitness-ul, nutriția, sauna și masajul. Nu, nu pe divanul lui Freud ne-o tragem, atâta bun simț am și eu, ci prin cele mai neașteptate unghere, pe care Vanessa le dibuie într-o nesfârșită și febrilă căutare. Știe muzeul mai bine ca mine. Este deținătoarea tuturor secretelor lui și e în stare de cele mai neașteptate fantasme, nu ți-ar trece niciodată prin minte ce poate gândi o femeie care are totul asigurat și e deținătoare unui anumit statut social. Cred că ar fi fost o bună pacientă. Vanessa, cu cuceritoarea ei naivitate, ia totul în glumă. O bănuiesc de o formă discretă de nimfomanie. Pentru ea, războiul din Siria e cam același lucru cu retragerea Marii Britanii din Uniune. Foametea din lumea a treia stă pe același nivel cu uciderea balenelor iar onoarea și demnitatea țin de pantomima care se practică atunci când asculți imnul țării într-o vizită oficială de stat. E cea mai dezinhibată tipă pe care o cunosc. Și-a tras-o cu toate rasele pământului, grație vizitelor oficiale în care-l însoțește pe bărbati-su. S-a convins că ceea ce se spune despre negri este un mit și, nu știu precis de ce, m-a ușurat s-aud din gura ei fabuloasă așa ceva. Eu n-aveam de unde s-o știu.

Dar să revin la Manuela, cea pentru care pictura flamandă este întruchiparea frumuseții supreme, cea care, n-am nicio îndoială, s-ar deda la crimă pentru o marmură de-a lui Michelangelo sau chiar pentru o Madame Pogany, cea care îngenunchează în fața Rondului de noapte (și în fața mea, dar asta e cu totul altă poveste, poate-o voi scrie într-o zi, dacă bunul Dumnezeu mă va ajuta să devin scriitor), cea care încă visează la viață ca la o retragere pe o insulă grecească, scăldată de soare și de iubire. Manuela, la care doar gândidu-mă mă treceau fiori reci pe șira spinării și datorită căreia aveam, când și când, coșmaruri sângeroase. Ca să fiu sincer, mi-era milă de ea. Nu știam dacă putea rezista desvrăjirii la care-aș fi putut alege s-o supun, spunându-i adevărul despre taică-su, dărâmându-i, astfel, nu doar mitul familiei de sânge-albastru, ci distrugându-i și relațiile cu ambii părinți, scoțând la lumină faptul că minunata ei viață este clădită pe mult sânge, lucru de care ea nu avea nicio vină. Pe de altă parte, Manuela m-ar fi putut distruge cu un singur telefon. În lumea din care face parte, oamenii nu au nicio valoare, dar ea încă nu știe asta. Ea numește dragoste atenția cu care taică-su îi însoțește mișcările, prin intermediul bodyguardului care tot adoarme-n post, atunci când vin în vizită la ea. Ușurința cu care Manuela îi administrează somniferul arată limpede că așchia nu sare departe de trunchi, chiar dacă ea numește asta dovadă de iubire. Cum să-i explic, mai apoi, ca eu nu o iubesc? Cum să-i explic că planurile mele de viitor nu o includ și că tot ce vreau pe lumea asta este să devin scriitor? Cum să-i spui așa ceva unei fete de 22 de ani, fără riscul de-a o avea pe conștiință, până la capătul zilelor? Dacă o iubesc pentru ceva este pentru că între noi averea ei colosală, la care are acces nelimitat, nu a însemnat, niciodată, nimic. Știe la fel de bine ca mine că, pentru mine, banii nu reprezintă nimic. Diferența dintre noi este că eu cunosc valoarea lor. Numesc asta respect și pentru el merită dacă nu iubirea, măcar admirația mea.

-          Zi odată, ce-ai vrut să spui cu împachetatul și cu Pakistanul?

Stătea în fața mea, înaltă, zveltă și furioasă, de parcă era o sculptură vie, turnată-n bronz. Lumina stelelor sau a becurilor londoneze se răsfrângea în buclele ei arămii. Ochii trecuseră de la stadiul de fulgere la cel de fântâni arteziene. Obraji-i luceau de puritatea acelor lacrimi. Mi s-a făcut atât de milă de ea încât m-am simțit, dintr-odată, foarte bătrân și foarte obosit. Și, cred că din cauza atitudinii de învins a trupului ei frumos, sau poate din pricina naivității ei netrucate, mi-am dat seama că nu eram cu nimic mai bun decât taică-su, cu absolut nimic. În semiobscuritatea liniștitoare a livingului ei luxos, frumusețea sfâșietoare a Manuelei a scos la iveală tot putregaiul, toată zloata, tot cancerul, tot acel miros fetid care era mirosul propriului meu Eu. Pentru prima oară în viață am simțit, cu adevărat, că încep să înțeleg care-i calea la capătul căreia aș putea deveni scriitor. Taci din gură, mi-am spus, taci din gură și întreaga împărăție a ta fi-va!

Cioburi

De vină a fost iubirea. Iubirea mea obsesională pentru porțelanurile vechi, de care sunt cu totul conștient că este anormală. De fapt, de vină a fost slăbiciunea. În fața frumosului îmi pierd uzul rațiunii. Praful și pulberea se aleg de liberul meu arbitru. Mintea-mi stă în loc, țeasta mi se golește, inima uită să bată. Mă lovește apneea. Vertijul pune stăpânire pe mine, sângele mi se scurge-n picioare. Devin anemic văzând cu ochii. Pur și simplu nu rezist frumuseții. Cam așa s-a întâmplat când am văzut-o prima oară (și a doua, și a treia) pe Renata. Renata este specialistă în porțelanurile Meissen și, în general, în porțelanurile europene vechi, mai ales în cele germane. N-o interesează cele noi, spune că-s produsul decadenței, „a tehnologiei care a perfecționat până și musca”, a morții creativității. Spune că sunt oglinda omului devenit mașină, a omului care s-a lăsat înconjurat de știință și care a rămas fără sprijin și fără ajutor. Fără Dumnezeu. Adică a omului devenit neom. Nu am stat niciodată să mă gândesc la chestiile astea, mi-a fost suficientă virulența și, în special, frumusețea ei. Renata avea frumusețea unui Sèvres pictat de Pierre Riton după un decor de Jean Charles Develly. Dacă n-ar fi fost atât de smucită, de energică și de veșnic nemulțumită, nu știu dacă mi-ar fi plăcut atât de mult. Mă îndrăgostesc ușor, asta-i problema mea. Iar Renata, cu numele ei smintit, m-a nenorocit. Nu-i o glumă, nu e o metaforă, nu e o figură de stil. Chiar vorbesc serios. Am vrut să fie a mea din primul moment. Mi-am dorit-o așa cum îmi doresc o ceașcă frumoasă sau un ceainic pe care încă nu am pus mâna. Mă îmbolnăvesc expozițiile de porțelanuri, acolo nimic nu e de vânzare iar piața licitațiilor este indecentă. Nu-mi permit. Am băgat o avere în colecția mea, dar e ca și cum mi-aș fi alintat iubita cu bijuterii scumpe, excursii exotice, haine de firmă, parfumuri de nișă, mese de lux. Dar nu-mi pare rău. Iubirea mea merită orice.

Renata nu s-a voit alintată cu nimic. Renata nici măcar nu m-a băgat în seamă. Sunt restaurator de artă la V&A. Am o carte de vizită excelentă, cu toate că-s destul de tânăr. Am 29 de ani. Nu mă-ntreba câți ani are Renata, amănuntele nu sunt importante. Ne-am certat de la primul contact. Venise cu ifosele ei de expert, cu aerele ei de italiancă rafinată, fluturându-și poșeta Furla dintr-o piele moale de culoarea viezurelui, tivită cu șnur împletit galben ca muștarul de Dijon (absolut mortală, jur!), Furla ei impertinentă și mare cât o găleată, croită im-pe-ca-bil. A venit cocoțată pe tocuri cui interminabile, țăcănindu-le nervos pe marmura podelei care răsuna delicios în liniștea solemnă a sălii. Purta o pereche de blugi skinny bleu, lungi până deasupra gleznelor, care contrastau minunat cu pantofii albi, mați, fără cusur (cred că erau Ferragamo), o bluză spumoasă, de un alb arogant și un sacou chique, bleumarin. La gât i se balansa un colier lung, din perle baroque uriașe. Renata este italiancă, deci Renata are stil, iar stilul ăsta nu se învață, îl ai sau nu îl ai. Ține de personalitate. Și de certitudinea unei frumuseți aparte. Voia să știe compoziția cleiului pe care aveam de gând să-l folosesc la restaurarea unei cești Meissen de la 1840. Muzeul îi ceruse părerea iar părerea ei nu coincidea cu a mea. Făcuse drumul la Londra pe cheltuiala muzeului doar ca să se certe cu mine și ca să-mi demonstreze că sunt un dobitoc, uitând că ea e doar expertul, pe când restauratorul sunt eu. Aveam materialele potrivite Meissen-ului, însă la temperatura la care urma să le lucrez obțineam un produs de un alb nepotrivit originalului. Așa încât am ales materialele cu care obișnuiam să restaurez Limoges-urile de la 1900, tip Charles Arenfeldt, din care obțineam fix culoarea potrivită, verificată cu cel mai profesionist aparat, din categoria celor pe care Renata le ura. O culme a tehnologiei pe care muzeul cheltuise o sumă cu totul nesimțită, dar care-și dovedește eficiența irefutabilă. Am tot strigat unul la altul, până am așezat-o cu ochii în aparat. Identitatea culorilor i-a închis gura. În fața dovezilor științifice nu-ți rămâne decât să îngenunchezi cu umilință. Numai că Renata nu știa nimic despre umilință. Umilința ei se cheamă trufie. A acceptat cu onestitate și cu aroganță că aveam dreptate. Problema a fost, astfel, clasată, drept pentru care am invitat-o la un ceai. Era felul meu de a-i cere iertare pentru că o înfruntasem. M-a privit cu o depreciere pe care-mi va fi greu s-o uit. M-a privit ca și cum mi-ar fi spus: ești cretin? Sunt italiancă, ragazzo, nu englezoaică. Așa că  am invitat-o le un espresso (30 ml), recunoscându-mi lipsa de atenție. Când am ajuns la cafenea, n-a mai vrut espresso, a vrut un ceai. Negru, Earl Grey. M-a terminat. Și, cu ocazia asta, ne-am și împăcat. Abia de-aici încolo au început necazurile mele.

Renata era cu mult mai disponibilă decât părea. De fapt, era totalmente disponibilă, dar nu pentru un ragazzo. Tot ceea ce era dispusă să împartă cu mine era amorul ei pentru porțelanuri, iar eu, contemplând-o, mă și vedeam în postura... Știi lucrarea aia a lui Michel Victor Acier, The Happy Parents? E la noi în muzeu, e făcută cândva pe la sfârșitul secolului XVIII și are numărul de înregistrare C.291-1916. E un B. Adică un biscuit. Adică acel tip de porțelan neglazurat, care dă privitorului senzația pielii de bebeluș. O desăvârșire. Biscuit nu vine de la ce crezi tu, vine de la franțuzescul bis-cuit, adică ars de două ori. Double-backed, cum ar veni. Statueta aia e un vis. Când și când, mă duc să o privesc. Mă încântă. Nu a necesitat recondiționare, dar a necesitat curățare. Nu știi cum e să cureți un biscuit. E ca un preludiu. Mă rog...  Renata urma să stea la Londra trei zile. Urma, așadar, să ne vedem în trei rânduri. Prima ocazie o ratasem, mai aveam la dispoziție două, ambele pe terenul meu. Adică la V&A. A doua zi trebuia să cădem de acord asupra restaurării unui Spode bone china de la 1814 și asupra unui Delft de la 1695. Problema era clară, nu era nimic de tranșat, știam că vom fi de acord din trei vorbe, de aceea a trebuit să nu fiu de acord cu ea, căci altfel ar fi plecat imediat. Îi plăcea să se certe, de aceea am vrut să-i oferi o ceartă, dar n-am fost în stare. Discuția noastră a parcurs lent, ponderat, întregul traseu, ocolit cât m-au ținut puterile, de la particular la general. Era o povestitoare de primă mână. Îi sorbeam cuvintele, le lăsam să mă-nvăluie, aproape că le rosteam împreună cu ea, secondând-o cu un Δt infinitezimal, apoi le transcriam pe suprafața lucioasă a foiței meningelui pe care-l simțeam cum vibrează, după care treceau, imprimându-se, în creierul meu încântat de spectacol.

Păstrase doar colierul de perle. De astă dată purta o bluză simplă, din mătase de un roz prăfuit, un cardigan ca o spumă, probabil un shetland, n-aș ști să denumesc culoarea, poate un gri de popândău mort de două zile, un gri vinețiu, și blugi de aceeași culoare. Se dăduse jos de pe tocuri. Încălțase pantofi Oxford iar geanta era o sminteală totală, o Furla model Stacy, ca o bomboană, de nu-ți puteai desprinde ochii de ea. Cunosc marca pentru că și eu tot de la Furla îmi cumpăr accesoriile. Nu c-aș fi bogat, dar sunt pretențios și obsedat de frumos. Cuvintele ei deveniseră arabescuri care-mi goleau mintea în loc s-o umple, povestea ei era un cântec care mă legăna între imponderabilitatea unei plăceri devastatoare și insecuritatea unui viitor care nu se mai putea inventa în lipsa ei. Visam sau înnebuneam? Ce se întâmpla cu mine? Nu aveam timp să mă interoghez, trebuia să rămân acolo, să nu pierd nimic din spectacolul ființei ei, din susurul vocii moi, care-și schimbase timbrul. Devenise ca o vată pe băț care se topește în soare. 

O știi pe Sonia din Păpușa de porțelan? Așa era Renata. Fix cum scrie Tolstoi în Păpușa. Mi-a povestit ce înseamnă munca ei. Își întemeiase afacerea alături de bărbată-su, un specialist IT care-i construise un site de prezentare indexat de toate motoarele de căutare. Cum tastai cuvântul „expert”, în orice limbă, cum apărea site-ul ei. Cum tastai cuvântul „porțelan”, în orice limbă, cum apărea site-ul. Cum tastai cuvântul „Meissen”, sau „Rosenthal”, sau „Delft”, sau „Thuringia”, sau „Saxa”, sau „Limoges”, cum apărea site-ul. Până la urmă, puteai tasta orice cuvânt – asta era șmecheria! -, Renata era acolo, prezentă cu vivacitate în lumea viruală, în fruntea ei, conducând-o, acaparând-o. Renata era toate limbile lumii, toate cuvintele lumii. Renata era totul. Interfața era diferită în funcție de țara din care se dădea căutare pe un cuvânt sau altul iar fiecare interfață făcea apel la elemente tradiționale naționale, ba chiar și regionale, inserate subtil. Una peste alta, site-ul la care bărbată-su muncise doi ani avusese un succes atât de mare, încât Renata era tot timpul pe drumuri. În timp, tarifele ei crescuseră, își selecta clientela din ce în ce mai riguros, grosul mălaiului venind de la milionari interesați de achiziții scumpe, care doreau certitudinea originalității pieselor cumpărate în afara licitațiilor. Din etica ei profesională făceau parte tarifele mici pentru muzeele naționale și cele exorbitante pentru cele particulare. Expertizá fără tarif piese ale muzeelor cu intrare gratuită, lua pielea de pe cele cu tarife indecente. Voiaja des în Elveția, tărâmul neutru al marilor averi. Cunoștea pe de rost orașele ale căror muzee sau milionari o solicitaseră, le iubea, voia să se mute în unul dintre ele cât mai repede. La Geneva, de exemplu.

-          Ai fost vreodată la Ariana?, m-a întrebat în timp ce-și rula o țigară într-o foiță maron de tutun, cu degetele ei subțiri și lungi, de pianistă, cu unghii colorate cu o ojă mată. Cculoarea asta cică se numește  nude.

M-am simțit jignit.

-          Eu am restaurat La libération de l'esclave, de la 1770, i-am răspuns deranjat, accentuând, deliberat, cuvântul eu.

Dar Renata n-a băgat de seamă accentul sau poate că nu i-a păsat. Se vedea că îi pasă doar de relațiile umane. Nu doar cunoștințele ei în materie de porțelanuri îi aduseseră succesul, renumele și, odată cu ele, o căruță de bani, ci mai ales relațiile interumane, așa zicea. „Dacă nu știi să relaționezi cu oamenii, nu ai nicio șansă-n viață. Totul se reduce la relațiile umane.” M-am enervat.

-          Și comuniștii sunt oameni?

Întrebarea a luat-o prin surprindere. A căzut pe gânduri. După câteva clipe în care a părut mai degrabă încurcată, a zis:

-          De ce nu? Sau... Ce naiba întrebare e asta? Nici măcar nu o înțeleg. Ce tâmpenie de întrebare e asta? Evident că și comuniștii sunt oameni, ce legătură are asta cu ceea ce spuneam? Păi dacă nu sunt oameni, ce altceva sunt?

Era de-a dreptul revoltată.

-          Ei, află tu de la mine că nu, comuniștii nu sunt oameni. Sunt sub-oameni.

M-a privit uimită, apoi intrigată, în cele din urmă, cu compătimire. Se vedea că nu pricepe nimic și că este totalmente lipsită de simțul umorului. Or, mie oamenii lipsiți de simțul umorului nu-mi plac.

-          Dar naziștii ce sunt?, am întrebat-o.

-          Sunt sigură că sunt tot sub-oameni, a replicat, vrând să fie ironică.

-          Greșit. Naziștii sunt niște creaturi căzute din ideal. Sunt niște oameni fracturați. Adică niște bucăți de oameni. Niște foști oameni.

S-a auzit o tăcere zumzăitoare. Era respirația ei enervată. Nu mai știa ce să creadă. Eram cretin? Glumeam? Vorbeam serios? Reușisem s-o zăpăcesc. Îmi atinsesem scopul.

-          Hai la o cafea, să-ți explic, i-am zis ațintind-o cu cea mai hotărâtă privire de care eram în stare.

La cafea a început să bată câmpii. Eram pe Regent Street, în viermuiala de vineri după-amiaza, când șuvoaie de londonezi și de turiști năvălesc în magazine ca să-și satisfacă iluzia shopping-ului cu discount, sensul suprem al vieții. Am dus-o la Ralph’s Coffee. S-a suit pe unul din scaunele înalte, lăcuite, de la bar. M-am săltat și eu pe scaun și, timp de o clipă, brațele ni s-au atins. Nu m-am simțit deloc electrocutat, așa cum mă așteptam. Am vrut să mă întorc la capitolul sub-oamenilor, dar m-a oprit o prudență de natură profesională. Ideea de neutralitate binevoitoare despre care citisem cu câteva zile în urmă mi s-a părut un sfetnic bun. Până la urmă, ce importanță avea dacă Renata era sau nu lipsită de umor? Brusc, nu mai voiam s-o iau de nevastă. Eram doi străini care beau o cafea împreună într-un bar select dintr-o Londră irespirabilă, unde viața alerga cu viteza unei cascade. Ea, o doamnă foarte demnă și foarte bogată, cu un deficit de simț al umorului, care visa să dispară la Geneva, să stea pe malul lacului și să privească Alpii, prin lumina irizată de stropii de apă ai celebrului Jet, să privească munții de dincolo de lac, cel mai mare lac din Europa, cum spunea încântată, de parcă dimensiunea lacului era propria-i creație. Eu, un ragazzo care cu doar un ceas în urmă nu-și putea imagina viitorul în lipsa ei și care acum, de la o distanță de două palme, îi privea ridurile în formă de mustăți de pisică de la colțurile ochilor, puful de pe obraji, aproape invizibil, gropița din obrazul stâng, care apărea de câte ori se strâmba sau zâmbea. Din puloverul ei răzbăteau, când și când, în funcție de cum se formau curenții de aer, parfumul ei, amestecat cu mirosul trupului. Natura m-a înzestrat cu un miros deosebit, astfel încât percepeam și notele de patchouli și de mosc, și pe cele de portocală amară de Amalfi, absolut inconfundabile, și pe cele de vată pe băț, probabil o substanță chimică la care parfumieri renumiți trudiseră din greu. Un parfum la modă, scump, ca, de altfel, tot ceea ce purta. Aroganța superiorității ei profesionale s-a ivit din nou, fără vreo legătură cu întrebarea pe care mi-o pusese sau având o legătură pe care mi-a fost greu s-o înțeleg.

-          Și de unde spui că ești?

Abia când și-a sprijinit cotul pe suprafața lucioasă a barului am văzut Tissot-ul de la mână, brățara lui din aur, strălucitoare ca un soare în deșert. Brusc, atitudinea devenise cea a unei femei care avea tot timpul din lume să-mi asculte povestea. Cu toată că strada gălăgioasă revărsa torente de oameni în ambele direcții, la Ralph pulsa o liniște zumzăitoare, probabil datorată unei izolări fonice deosebite. I-am spus că sunt din sud, dintr-o șară balcanică și că am ajuns la Londra cu o bursă de studii de master, la care mi-a răspuns că mă citise, că engleza mea are eleganța limbii literare care se învață doar în școlile și universitățile fostelor țări comuniste și că Londra nu a ajuns să mă mistuiască până a mă face inconfundabil, în marea de nativi needucați. A vrut să sune ca un compliment dar, nu știu de ce, a sunat ca dracu. I-am vorbit despre sărăcia din primul an de școală, despre cum am muncit fără să fiu plătit la vreo două muzee din Londra doar ca să deprind mai mult din arta restaurării, despre cum mi-am luat lucrarea practică de master la V&A și despre cât de încântat fusese domnul Pritcher de mine încât mă angajase cu contract pentru întreaga perioadă a doctoratului, smulgându-mi promisiunea că tema lucrării avea să fie un studiu despre cleiul pe care urma să-l descopăr și din care el avea să facă minunea secolului în materie de restaurare a porțelanurilor Meissen, a căror culoare ridica un grad de imprevizibilitate fiecărui restaurator, despre cum mi-am petrecut zece ore pe zi, timp de trei ani, în muzeu, despre cum am locuit în cea mai mică mansardă din lume, și nu în campus, doar pentru a nu mai pierde vremea cu transportul halucinant al unei Londre îmbâcsite de oameni a căror viață este lipsită de sens. Renata nu părea interesată de ceea ce pentru mine reprezenta partea romantică și plină de iluzii (azi spulberate) a vieții mele, ci de ceea ce lăsasem în urmă, țara pe care o părăsisem, familia, prietenii.

-          Un căcat, aia am lăsat. O țară de labagii corupți, un munte de corupție, un Everest de corupție, o planetă a corupției care într-o zi se va transforma într-o Hiroshima și țara mea va dispărea în neant, acolo de unde a și venit, aia am lăsat.

Nu-mi făcea plăcere să vorbesc despre asta. Ea, din contră, părea foarte încântată să m-asculte. Între două țigări și două sorbituri de cafea, Renata devenea din ce în ce mai luminoasă. Era ca o plastilină lăsată la soare. Efectiv se înmuia de plăcere ascultând-mi discursul plin de invective la adresa țării mele și a sub-oamenilor care puseseră mâna pe ea, a mahalei care din periferie ajunsese în centru, cucerindu-l și, de-acolo, dintr-un singur salt, acaparese parlamentul. Mie, toate astea îmi produceau un rău fizic. Ai mei îmi dăduseră brânci la Londra disperați de certitudinea ireversibilității fenomenului politic. Ei prinseseră comuniștii, mizeria lor socială, decadența umană, făcuseră cunoștință cu inderdicția de a vorbi liber și de a gândi, cu închiderea granițelor, cu zloata și restriștea din interiorul lor. Văzuseră cum într-o Europă care devenea din ce în ce mai corectă politic comuniștii renăscuseră sub chipul noilor progresiști, sub paravanul unei denumiri care promitea progresul dar care nu avea de-a face decât îndobitocirea oamenilor. Noua dresură, noua imbecilizare avea, spuneau ei, un chip cu mult mai perfid și se producea cu instrumente infinit mai eficiente, sub umbrela drepturilor omului. Erau de-a dreptul îngroziți de eficiența acestor metode și de musulmanizarea Europei, astfel încât, într-o zi, mi-au dat un ultimatum: ori emigrezi, ori mama se sinucide. Iar eu, cretinul de mine, am ales tocmai Londra, îi spuneam Renatei, care mă asculta vrăjită și siderată, probabil de capacitatea de transfigurare a mamei, de iubirea ei fără margini pentru mine, o mamă care era dispusă să-și jertfească viața doar ca odrasla sa să nu aibă parte de ceva asemănător cu comunismul în care ea își dusese întreaga viață, visând cu ochii deschiși la șansa de a ieși, măcar o singură dată, din nenorocita aia de țară.

-          Ție cum ți-a mers?, am întrebat-o.

-          Rău, a zis, și a stins țigara, strivind-o în scrumieră.

A doua zi urma să fie a treia și cea din urmă zi a Renatei la Londra. În ciuda descoperirii că Renata era lipsită de umor – atribut esențial al unei eventuale iubite -, întâlnirea din ziua precedentă îmi lăsase un gust confuz, ca o senzație satisfăcătoare care părea să pună ordine în haosul din mine. Nu știu de unde venea sentimentul satisfacției, din faptul că mă ascultase? Din aceea că, vorbindu-i, descărcasem lucruri despre care nu voiam să-mi amintesc dar care se acumulau ca aburii într-o oală cu capac? Să fi fost doar efectul de catharsis, care mă lăsase ușor, imponderabil și cu o ușoară senzație de plutire care încă dura? Să fi fost realizarea lentă a gândului că marea Renata Scipione, expert internațional în expertizarea obiectelor din porțelan, aproape milionară, îmi oferise timpul și atenția sa cu atâta naturalețe și plăcere? Habar n-am, cert e că, în dimineața în care Renata urma să vină pentru ultima oară la muzeu, am așteptat-o cu un Gyokuro, un ceai verde suav parfumat, într-o cupă aburindă. Cum a dat cu ochii de ea, fața ei a luat chipul unei uimiri pline de o încântare care mi-a tăiat respirația.

-          Ești nebun?, a zis fericită. Ești nebun? Te arestează ăștia dacă te prind. Ești chiar nebun? Doamne, chiar ești nebun!, a zis și și-a dus palmele la obraji, cuprinzându-i. Piatra inelului ei, o piatră mare, roz-alburie, a sclipit orbitor.

Era o ceașcă sustrasă doar pentru un ceas din depozitul muzeului, la care aveam acces nemărginit. Îmi câștigasem reputația de om de absolută încredere în lungii ani de când lucram la V&A și nicio urmă de suspiciune nu plana asupra mea. Aveam dreptul să mă mișc în depozitul cu comori după bunul meu plac, în ciuda camerelor de luat vederi care funcționau permanent. Puteam lua să cercetez orice obiect. Eram deținătorul suprem al unei comori inestimabile și mă mișcam lejer, chiar dacă plin de importanță, printre ele. Pe de-o parte, gestul meu putea părea – și chiar era – o blasfemie la adresa împăratului Ankan, cel de-al 27-lea împărat al Japoniei și a delicatei sale soții, prințesa Kasuga. Peste noapte, îmi trecuse prin cap o idee nebunească: s-o servesc pe Renata cu un ceai Gyokuro, în celebra cupă de cleștar veche de 1500 de ani, neștiind dacă Renata cunoaște sau nu povestea ei, neștiind nici măcar dacă ar recunoaște-o dacă ar vedea-o. Întâlnirea din după-amiaza precedentă îmi făcuse atât de bine, ca și cum Renata ar fi descoperit o rană veche pe care o oblojise cu multă dragoste. Mă simțeam vindecat de o boală fără nume și țineam să-i mulțumesc într-un fel în care doar ea putea fi singura persoană din lumea care l-ar fi putut aprecia. Sustrăsesem cupa de cleșter, o împrumutasem de la Victoria & Albert Museum pentru a-i oferi Renatei mulțumirea mea inestimabilă. În realitate, când cineva vorbește despre ceva inestimabil vorbește despre o incapacitate. Cupa de cleștar era măsura incapacității mele de a-i oferi Renatei ceva la schimb, ceva de aceeași valoare cu ceea ce-mi dăduse în confuzele ore petrecute la Ralph și care mă transformaseră în altcineva. Când eram foarte tânăr, cred că aveam vreo 18 ani, am citit o poezie despre un meteorit. Un copil jucându-se în curtea casei vede o bucățică de meteorit desprinzându-se din imensa masă cosmică. Plutește spre pământ și aterizează în țărâna în care se juca. Copilul ia bucățica de meteorit în mână iar aceasta, la rândul ei, îl ia pe copil de mână. Bucățica are rotițe care ticăie, șurubele, nituri. Este vie. Este un mic mecanism viu, capabil de iubire. Se iau de mână și pleacă împreună, spre nu se știe unde. Cam așa am simțit-o eu pe Renata, ca un mecansim devenit uman, ca pe o fetiță plină de rotițe și de șurubele, care mă luase de mână și cu care plecasem într-o lungă călătorie spre fericire. Teribil de emoționat de emoțiile Renatei, am luat minuscula cupă de cleștar de pe birou și i-am întins-o. Voiam să guste licoarea aburindă, preparată special pentru ea. O italiancă rafinată, expertă în espresso și în ceramică veche nemțească nu are cum să nu aprecieze esența unui ceai verde prețios și catifelat, pentru care plătisem o sumă  astronomică: 18 lire pe doar 20 de grame. Renata a întins mâinile spre mâinile mele regulamentar, așa cum se preia un obiect de mare valoare care-ți este dat. Mâinile noastre s-au îmbrățișat o clipă, ochii ei fermecători au sclipit în apele lor verzi și albastre și turcoaz precum apele Caraibelor, puful argintiu al obrajilor a vibrat, buzele moi i-au tremurat aproape imperceptibil. Incapacitatea mea inestimabilă de a-i mulțumi m-a frisonat o fracțiune de secundă, o fracțiune de secundă dilatată la scara unui secol. Părăsind îmbrățișarea fulgurantă și neintenționată a degetelor noastre, cupa de cleștar și-a luat zborul. Micul de jet de ceai verde a țâșnit în sus, precum celebrul jet de apă de la Geneva, în timp ce cupa a luat-o-n jos, zdrobindu-se de pământ, în urma unui zbor lung, derulat cu încetinitorul sub privirile noastre îngrozite, mutilate de atrocitatea faptului care se întâmpla. Am rămas privind cele zece cioburi într-o stupefacție halucinată de imaginea unei imposibilități ivite din senin. Ca și cum am fi privit însăși moartea.

Nu-mi mai aduc aminte sfârșitul. Am fost repatriat. Scriu aceste rânduri privind bucata de cer gri sârmos pe care-o întrezăresc printre gratiile vechi și groase. Renata încă îmi scrie din când în când, din ce în ce mai rar, spunându-mi că mă așteaptă.

噂に聞く川喜田半泥子はスーパー陶芸家だった！:いづつやの文化記号