Freud Museum

Pentru Freud

Necazul cu viața e că trebuie să trăiești. Vreau să spun: necazul e că trebuie să-ți câștigi existența. Am cântărit bine dacă să renunț la slujba mea bine plătită dar ucigătoare de timp, în favoarea celei de paznic de noapte la Muzeul Freud. E un fel de-a spune muzeu, în realitate este o casă memorială în Maresfield Gardens, Hampstead, o zonă unde prețul caselor pleacă de pe la un milion de lire. Poate te gândești că, fiind o zonă selectă, cei de pe-acolo sunt oameni de bună calitate. Ai putea avea dreptate, dar depinde la ce te referi. Dacă te referi la oameni cu bani mulți, atunci nu greșești. Pentru mine, însă, oamenii bogați nu sunt, neapărat, de bună calitate. Mulți n-au niciun fel de educație. Unii sunt ostentativi și aroganți, pe alții nici nu-i vezi, știi doar că există. Coboară ca niște umbre din limuzinele lor selențioase, ca și când lumina soarelui nu trebuie să-i vadă. Se baricadează în spatele draperiilor și a doua zi se suie, tot ca niște umbre, în limuzinele lor silențioase pe care le vezi dispărând de parcă s-ar evapora ca un abur în zare. Tocmai pentru că am obligația ca noaptea să stau treaz, ceea ce este un lucru cu totul împotriva naturii umane, fără să vreau am devenit deținătorul unei mulțimi de informații despre milionarii din zonă. De exemplu, Hammersmith are o amantă din Insulele Capului Verde, o fostă acrobată de circ pe care-o aduce aici de trei ori pe săptămână și căreia-i plătește un apartament în partea cealaltă a Londrei. Clarisa o cheamă și a pus-o să se lase de circ și să se ducă la școală. Eu sunt cel care-i face referatele fără de care nu poate intra în examene. O mie cinci sute lire bucata, cinci pe semestru, 15 pagini de referat. Da, e foarte mult, dar și ei sunt milionari. Oi fi eu paznic de noapte, dar prost nu sunt. Pe partea celalaltă a străzii, la trei case distanță, locuiește Elionore Cruz, o lesbiană de 45 de ani cu afaceri în Thailanda, în industria sexului. Înțelegi ce vreau să spun. Biata de ea, nu mă poate privi decât ca pe-un amărât de paznic de noapte. Ceea ce, de altfel, chiar sunt. Când și când, ca să-și spele păcatele, o apucă facerea de bine. Aceea este ziua în care mă îmbracă din cap până-n picioare și-mi dă o masă într-un restaurant de lux. Se întâmplă cam o dată la două luni, cu toate că, după părerea mea, păcatele ei sunt mult mai consistente decât suma pe care o cheltuiește cu mine, adică vreo trei mii de lire. Acum înțelegi de ce port asemenea haine. Chiar lângă casa ei se înalță reședința de vară a Isabellei Piemonte, o sexagenară rafinată care vine să se reculeagă aici, la mine-n muzeu și căreia-i descui ușile pentru o mie de lire. Vine cam de două ori pe lună, se suie pe celebrul divan ca și cum ar analiza-o Freud, stă acolo preț de 45 de minute și vorbește continuu. Uneori îmi notez ce spune. Nu spun ce, pentru că am onoare. De altfel, așa ar fi procedat și Freud dacă n-ar fi fost un deschizător de drumuri. Lui Teophile M. Teophile, cel cu vinurile, îi iau doar 500 de lire. Și el e dintre cei care au o obsesie pentru Freud. El nu pe divan se așează, ci chiar pe scaunul maestrului. Chiar m-am gândit într-o zi că poate ar fi bine să-i fac cunoștință Isabellei cu Teophile. Ăsta vine săptămânal. Și mai am un client nocturn, un armator grec căruia nu-i voi spune numele. Omul e fetișist și se masturbează o dată pe săptămână în fața statuetelor lui Freud, tot pentru o mie de lire. I-am spus încă de prima oară: domnule, te rog frumos să-ți cureți singur sperma, eu nu sunt aici ca femeie de serviciu, eu sunt aici ca să păzesc și să întrețin renumele regelui inconștientului personal. Omul s-a executat, apoi, nu am mai avut probleme cu el. Înțelegi, așadar, că strâng o sumă frumușică, bașca salariul, din care trăiesc ca boierul și care-mi permite tot timpul din lume, pe care-l dedic motivului pentru care am acceptat să fiu paznic de noapte: vreau să devin scriitor.

Nu știu cum devii scriitor, dar încerc să găsesc calea. Calea mea. Nu cred că lucrul ăsta se învață la facultate, nu cred deloc în chestia asta. Mai degrabă cred că cea mai bună cale este cititul. Dar nu cititul de plăcere, ci cel profesionist. Acum mă chinui cu Dickens. Mi se pare de bun simț să mă ocup de un clasic, cu toate că abia aștept să-l dau gata ca să mă delectez cu McEwan. Să-ți spun un secret: dintre toți cei de azi, el îmi place cel mai tare. Da, știu, uneori e plat, e banal, dar mereu e rafinat, subțire. Cel mai mult îmi place că-i un tip sensibil. Cum simte că riscă să-și expună prea tare sensibilitatea, cum bagă o ironie d-aia de-a lui, de te umple de serotonină. Pur și simplu îl ador. Să-ți spun cum fac: mai întâi citesc cartea, de plăcere. Apoi, iau frază cu frază, și încerc să-i deslușesc construcția. Uneori, modelul se repetă, alteori, se schimbă. Oricum, e vorba despre modele, despre tipare. Odată ce-ai descoperit tiparul, restul e umplerea lui cu personaje și acțiuni. Costruirea personajelor și a acțiunilor este, desigur, altă poveste, deloc simplă. E clar că vorbesc despre cărțile adevărate, da? Apoi, mai sunt salturile, ruperile, trecerile de la subiect la câte-un excurs științific sau psuedofilozofic, și aici trebuie să recunoști că McEwan e printre cei mai tari. Nimeni nu scrie ca el despre anevrism, așa cum nimeni nu scrie ca el despre vinuri sau despre politică. Problema mea e următoarea: pot scrie ca el, pot scrie ca Dickens, pot scrie ca Roth sau ca Onfray sau ca Makine sau ca Flannagan, dar nu pot scrie ca mine. Eu nu știu să scriu și nici nu vreau să scriu ca niciunul dintre ăștia. Ori devin eu, ori mă las. Habar n-am cum înveți să scrii, d-aia zic, aici e o șmecherie pe care încă n-am depistat-o. Dar am tot timpul din lume să dibui secretul, corect?

Manuela Ortiz de la Paz-Sierra este fiica cea mică a celui mai mare traficant de droguri din ziua de azi. Taică-su investește-n ea sume fabuloase dar nu-l plâng, are de unde. Omul crede că în felul ăsta îi oferă educație aleasă, dar eu știu că ceea ce reușește este doar s-o țină la distanță de mediul în care trăiește el. Educația eu sunt cel care i-o ofer și pentru asta nu-i iau niciun ban. Educația nu se face cu bani, se face cu iubire. Și Manuela Ortiz de la Paz-Sierra mă iubește. Eu nu o iubesc pentru că nu sunt prost. Nu am voie să mă îndrăgostesc de fiica unui astfel de om. E suficient că-mi risc viața de trei ori pe săptămână, atunci când Maneula vrea să fie cu mine. De fapt, relația asta, dacă poate fi numită astfel, se cheamă joaca de-a viața și de-a moartea. Trebuie să fiu foarte atent, căci s-a mai auzit de oameni dispăruți și negăsiți niciodată. Unuia i-au găsit capul într-o valiză aruncată-n Sena și brațele și picioarele într-un sac ascuns într-o căpiță de fân, într-o fermă din Andaluzia. ADN-ul a confirmat că este vorba despre aceeași persoană. Trunchiul nu s-a găsit și cu siguranță nici nu se va mai găsi vreodată. Așa că Manuela e mai mult o povară, dar părul ei arămiu și des, atârnând de pe marginea canapelei, cu soarele jucându-se în buclele lui este un spectacol irezistibil. Are tenul creol (de la bronzul în exces) și niște ochi verzi (naturali) neadevărați. Altfel, e albă ca neaua. Puful de pe lateralele obrajilor este alb-argintiu, iar buzele alea pline, mereu uscate, cu cutele alea pe ele și privirea cu luminițe-n ochi, de căprioară abandonată, îi fac o mutriță care atinge cele mai intime resorturi parentale pe care le dețin. Dacă vrei, spune că sunt un pervers, nu mă supăr. Însă perversa e ea, ăsta-i adevărul. Știi cum arată pielea unei femei de 22 de ani, da? Fermă, cu tonus, întinsă, pleznind de sănătate și de mușchi fragezi. O piele plină de colagen, mătase și de unduiri. Știi nudul ăla al lui Diego Rivera, care îmbrățișează niște floarea soarelui? Ei, cam asta-i Manuela mea, numai că are fundul mai mic, adică fix cât trebuie. Niciodată nu mi-au plăcut uscatele, scheletele care defilează pe podiumurile prezentărilor de modă de la ParisMilanoLondra, acel simulacru de femeie, exemplificarea perfectă a bolii de care suferă occidentul, nimic altceva decât degradarea ideii de femeie. Pentru mine este revanșa pe care bărbatul și-a luat-o în fața invaziei mongole a feministelor, dar alea-s atât de proaste încât nu s-au prins că modelul perfecțiunii trupului feminin, așa cum a fost el construit de bărbați, este o mare batjocură la adresa lor, singura caleme care se mai pot răzbuna. Azi, când nu mai ai voie să fii altfel decât corect politic, te vezi nevoit să te insinuezi în fel și fel de simboluri iar scheletul ambulant purtând haine de lux este un astfel de simbol perfect.

Manuela este o tipă tradiționalistă. Mă-sa cu ta-su au crescut-o bine. Este politicoasă și plină de bune maniere. Se îmbracă elegant dar decent. În ziua de azi, eleganța nu mai presupune, cu necesitate, decență, d-aia zic. În timp ce este o fată a generației ei, este și una dintre femeile care-și va duce cultura mai departe. Ta-su, un șarlatan isteț, a fost suficient de inspirat încât să-și ia o nevastă de familie bună. L-am citit de mult, e genul ăla de șmecheraș care știe să se facă plăcut, să intre pe sub piele. Și-a cumpărat o diplomă de la cea mai bine cotată universitate britanică și i-a închis gura lui socră-su, care în ruptul capului nu voia să-și dea fata după un asemenea coate-goale. Familie cu sânge-albastru, firesc să nu vrea. Apoi, a făcut avere dintr-un foc și noroc că bătrânul s-a rablagit la cap, că nu a mai apucat să afle cum a făcut avere giner’-su. Tipul voia, de fapt, numele familiei de la Paz-Sierra, pașaportul de intrare în lumea bună. Pe el îl cheamă Alvaro Sandoval și a renunțat bucuros la numele lui. Cusurul Manuelei este că nu are nici cea mai umilă capacitate de a simți valoarea banului. Este o epavă. E în stare să dea un bacșiș de o sută de lire dacă ia masa într-un restaurant unde o costă cinzeci. E în stare să arunce pe un inel 25 de mii de lire, doar pentru că are un trandafir stilizat. E în stare să dea unui cerșetor 50 de lire doar pentru că nu are mărunt. E în stare să dea 200 de lire pe o pereche de chiloți sau 300 pe un buchet de gardenii. La asta chiar am de muncă. Trebuie s-o învăț... nu, nu să respecte banul, așa ceva e imposibil, având în vedere cum îi câștigă taică-su, trebuie s-o învăț măsura. Nu are măsură nici când mănâncă ciocolată cu lapte, comandă specială în Elveția, cu cremă de fructul pasiunii, nici când se-ndoapă cu foie gras și brânzeturi cu mucegai până-și dă colecistul peste cap, nici când aruncă cu miile de lire pe câte-un crochiu al câte unui student, care nu face mai mult de zece lire, nici când dă câte-o raită prin librării și vine cu douăzeci de kilograme de cărți. E leșinată după ficțiune și după albume de artă. Într-un week end, când eram liber, mi-a făcut o surpiză. A închiriat un avion, unul din ăla mic, și m-a dus la Geneva, la muzeul Ariana. A înnebunit brusc în fața unei cești din porțelan de Nyon, de la 1780, pe care-a vrut-o cu orice preț. Nu știu dacă înțelegi cu adevărat ce spun când spun „cu orice preț”. Directorul muzeului s-a uitat la ea ca și cum ar fi fost scăpată de la balamuc. A înțeles despre cine-i vorba când s-a prezentat, dar tot a refuzat, ferm și calm, dar ultragiat, indecenta propunere. Nu mă-ntreba cum, ceașca a apărut în vitrina din casa ei, două săptămâni mai târziu. În actele oficiale ale muzeului ceașca apare ca și când ar fi fost trecută în depozit, din pricina valorii ei prea mari. Ei, bine, nu! Pe lumea asta totul este de vânzare. Crede-mă.

Într-o seară, a dat de necaz. M-a sunat plângând. I-am spus că nu pot pleca de la muzeu, mai ales că era ziua când așteptam vizita Isabellei. Nu pentru mia ei de lire nu puteam părăsi muzeul, ci pentru că așa ceva nu se face. Am și eu limitele mele. În plus, nu riști să pierzi un post de paznic de muzeu pentru fundul unei Manuela, fie ea și de la Paz-Sierra. Sau cu atât mai mult. Dar Manuela nu juca teatru. Așa că m-am hotărât să-i telefonez Isabellei și s-o mint: directorul muzeului urma să fie prezent în acea noapte, așa încât vizita ei trebuia amânată o singură zi. A înțeles. Mi-a și mulțumit. Am ieșit pe ușa din spate și am încuiat. Noroc că Manuela stă la o aruncătură de băț. Mi s-a aruncat în brațe de cum am intrat în casă. Se-nțelege că am și cheile de la locuința ei. Da, de portcheiul meu atârnă câteva averi... Și-a reținut lacrimile doar cât să-mi spună că taică-su o anunțase că se hotărâse s-o mărite, apoi s-a aruncat în brațele mele, hohotind. Sincer să fiu, și mie mi s-a părut că se cam sfârșește lumea, lumea mea. Dar doar preț de câteva secunde. Așa sunt eu făcut, să iau partea bună a lucrurilor. Aveam să scap de povara Manuelei, de groaza cu care acceptam, de fiecare dată, să o întâlnesc. Spectrul ucigașilor lui taică-su mă însoțea de fiecare dată. Nu doar fundul ei era irezistibil, nu doar sânii ăia spaniolo-mexicani (în fond, cam același lucru), nu doar faptul că mă făcuse să descopăr cele mai inimaginabile poziții de făcut sex – o adevărată Kama Sutra postmodernă -, ci mai ales o anume rigoare masochistă datorită căreia avea capacitatea de a renunța, când și când, la ea însăși, pentru a hrăni un determinism ancestral care-i curgea prin vene (cele din partea maică-sii, se-nțelege), și de care era perfect conștientă. Tocmai pentru că era conștientă puteam numi această atitudine masochism altruist, altfel, ar fi fost inconștiență sau prostie pură. Manuela și-ar fi donat, oricând, un rinichi sau un plămân dacă cineva ar fi avut nevoie de rinichiul sau de plămânul ei. O dată la șase luni, la șase luni doar pentru că legea nu-i permitea mai des, dona sânge, lucru pentru care taică-su ar fi omorât-o dacă ar fi aflat. Are o grupă prețioasă ca ea: 0, RH pozitiv. Promisese în fața lui Dumnezeu că va înfia doi copii abandonați, alt risc mortal pe care-l și-l asumase, împotriva tatălui ei. Făcea voluntariat într-o asociație care se ocupa de seropozitivi și plătise construcția unei școli în Ciad. Plătise transportul și operațiile chirurgicale a trei copii din India care nu puteau fi operați la ei acasă. Chestii de genul ăsta. Lucrurile de genul ăsta dau bine, dar Manuela nu le făcea pentru imagine, din contră, risca tot mereu, pentru că taică-su nu trebuia să afle niciodată de viața asta a ei, secretă. Da, e OK să faci așa ceva, dacă ai cu ce, însă, fundamental, astfel de gesturi nu schimbă lumea. Nu zic că-i o risipă, dar nu însemnă, în cele din urmă, nimic. sună a cinism, dar nu e. Sunt doar un om prea hârșit de viață, care a apucat să priceapă câte ceva.

De astă dată, însă, Manuela mea era doborâtă. La orice s-ar fi așteptat din partea lui taică-su, numai la asta nu. Disperarea ei survenea din conștiința faptului că mai sus de Dumnezeu era numai el, de la Paz-Sierra. Nu știa prea bine cu ce anume se ocupă, dar ceva zvonuri, care o oripilaseră, îi ajunseseră la urechi. Fațada erau afacerile cu petrol. Un mecanism perfect pus la punct care funcționa impecabil. Presa vorbise, la un moment dat, că în afacerile lui sunt băgate și câteva guverne. Știam că nu e de joacă, știam că nu se glumește cu așa ceva. Colac peste pupăză, trebuia s-o conving pe Manuela că taică-su știe el ce face. Tocmai eu, cel care se presupunea că așteaptă doar ziua potrivită pentru a o cere de nevastă. Oricum aș fi dat-o, tot prost picam.

-          Ce vrei să insinuezi, că tata știe mai bine decât mine ceea ce vreau să fac cu viața mea?, m-a întrebat privindu-mă, pentru prima oară, cu ochii injectați de o mâhnire adâncă, amestecată cu o uimire colosală.

Era o noapte de martie furios, cu nori negri ascunzând cerul care se lăsase greu deasupra capetelor noastre. O noapte despre care știam că odată, cândva, aveam să scriu. Tunete îndepărtate anunțau o posibilă furtună. Un fulger de un alb strălucitor a lovit copacul din fața ferestrei livingului, de unde Manuela mă săgeta cu privirile ei scrutătoare. M-am ridicat și-am închis fereastra, am dras draperiile grele, din brocart, am tras-o de mână și ne-am așezat pe canapeaua somptuoasă. Am luat-o în brațe.

-          Bleagă mică, doar nu-ți imaginezi că taică-tu ar fi vreodată de acord cu căsătoria noastră, am zis, strângând-o părintește pe după umeri.

-          Asta-i treaba mea, nu a lui, a zis, copilărește.

-          Doar rostește-i numele meu și nu doar că în maxim un sfert de oră rămân fără serviciu, ci în maxim trei sferturi de oră sunt gata împachetat, bucăți, bucăți și în drum spre Pakistan.

Manuela m-a împins cât colo și s-a uitat la mine ca și când m-ar fi văzut pentru prima oară în viața ei.

-          Cine dracu ești tu, a zis furioasă, cine dracu ești tu de-ți poți imagina așa ceva despre tata?, a zis sărind la doi metri depărtare. Ce naiba au de-a face afacerile cu petrol cu crimele? Ce naiba vrei să spui?

Aproape că se bâlbâia. Nu mai putea să articuleze cuvintele și mi-a fost teamă că-i poate pocni vreun capilar prin cap. Într-o situație ca asta, Vanessa s-ar fi pus pe râs, crezând că glumesc. Vanessa este nevasta ministrului agriculturii, a șaptea casă pe stânga, deci pe aceeași parte cu muzeul. Vanessa are umor. Chiar și când vorbesc serios are impresia că glumesc. Vanessa vine la casa memorială Sigmund Freud doar pentru mine. De regulă, lunea și joia, când bărbată-su are ședință la minister. Un moșuleț simpatic, de modă veche. Vanessa e cu douăzeci de ani mai tânără ca el, adică e cam de vârsta mea. O purisancă bună de tot, care-și îngrijește torsul mergând la sală și ocupându-se cu fitness-ul, nutriția, sauna și masajul. Nu, nu pe divanul lui Freud ne-o tragem, atâta bun simț am și eu, ci prin cele mai neașteptate unghere, pe care Vanessa le dibuie într-o nesfârșită și febrilă căutare. Știe muzeul mai bine ca mine. Este deținătoarea tuturor secretelor lui și e în stare de cele mai neașteptate fantasme, nu ți-ar trece niciodată prin minte ce poate gândi o femeie care are totul asigurat și e deținătoare unui anumit statut social. Cred că ar fi fost o bună pacientă. Vanessa, cu cuceritoarea ei naivitate, ia totul în glumă. O bănuiesc de o formă discretă de nimfomanie. Pentru ea, războiul din Siria e cam același lucru cu retragerea Marii Britanii din Uniune. Foametea din lumea a treia stă pe același nivel cu uciderea balenelor iar onoarea și demnitatea țin de pantomima care se practică atunci când asculți imnul țării într-o vizită oficială de stat. E cea mai dezinhibată tipă pe care o cunosc. Și-a tras-o cu toate rasele pământului, grație vizitelor oficiale în care-l însoțește pe bărbati-su. S-a convins că ceea ce se spune despre negri este un mit și, nu știu precis de ce, m-a ușurat s-aud din gura ei fabuloasă așa ceva. Eu n-aveam de unde s-o știu.

Dar să revin la Manuela, cea pentru care pictura flamandă este întruchiparea frumuseții supreme, cea care, n-am nicio îndoială, s-ar deda la crimă pentru o marmură de-a lui Michelangelo sau chiar pentru o Madame Pogany, cea care îngenunchează în fața Rondului de noapte (și în fața mea, dar asta e cu totul altă poveste, poate-o voi scrie într-o zi, dacă bunul Dumnezeu mă va ajuta să devin scriitor), cea care încă visează la viață ca la o retragere pe o insulă grecească, scăldată de soare și de iubire. Manuela, la care doar gândidu-mă mă treceau fiori reci pe șira spinării și datorită căreia aveam, când și când, coșmaruri sângeroase. Ca să fiu sincer, mi-era milă de ea. Nu știam dacă putea rezista desvrăjirii la care-aș fi putut alege s-o supun, spunându-i adevărul despre taică-su, dărâmându-i, astfel, nu doar mitul familiei de sânge-albastru, ci distrugându-i și relațiile cu ambii părinți, scoțând la lumină faptul că minunata ei viață este clădită pe mult sânge, lucru de care ea nu avea nicio vină. Pe de altă parte, Manuela m-ar fi putut distruge cu un singur telefon. În lumea din care face parte, oamenii nu au nicio valoare, dar ea încă nu știe asta. Ea numește dragoste atenția cu care taică-su îi însoțește mișcările, prin intermediul bodyguardului care tot adoarme-n post, atunci când vin în vizită la ea. Ușurința cu care Manuela îi administrează somniferul arată limpede că așchia nu sare departe de trunchi, chiar dacă ea numește asta dovadă de iubire. Cum să-i explic, mai apoi, ca eu nu o iubesc? Cum să-i explic că planurile mele de viitor nu o includ și că tot ce vreau pe lumea asta este să devin scriitor? Cum să-i spui așa ceva unei fete de 22 de ani, fără riscul de-a o avea pe conștiință, până la capătul zilelor? Dacă o iubesc pentru ceva este pentru că între noi averea ei colosală, la care are acces nelimitat, nu a însemnat, niciodată, nimic. Știe la fel de bine ca mine că, pentru mine, banii nu reprezintă nimic. Diferența dintre noi este că eu cunosc valoarea lor. Numesc asta respect și pentru el merită dacă nu iubirea, măcar admirația mea.

-          Zi odată, ce-ai vrut să spui cu împachetatul și cu Pakistanul?

Stătea în fața mea, înaltă, zveltă și furioasă, de parcă era o sculptură vie, turnată-n bronz. Lumina stelelor sau a becurilor londoneze se răsfrângea în buclele ei arămii. Ochii trecuseră de la stadiul de fulgere la cel de fântâni arteziene. Obraji-i luceau de puritatea acelor lacrimi. Mi s-a făcut atât de milă de ea încât m-am simțit, dintr-odată, foarte bătrân și foarte obosit. Și, cred că din cauza atitudinii de învins a trupului ei frumos, sau poate din pricina naivității ei netrucate, mi-am dat seama că nu eram cu nimic mai bun decât taică-su, cu absolut nimic. În semiobscuritatea liniștitoare a livingului ei luxos, frumusețea sfâșietoare a Manuelei a scos la iveală tot putregaiul, toată zloata, tot cancerul, tot acel miros fetid care era mirosul propriului meu Eu. Pentru prima oară în viață am simțit, cu adevărat, că încep să înțeleg care-i calea la capătul căreia aș putea deveni scriitor. Taci din gură, mi-am spus, taci din gură și întreaga împărăție a ta fi-va!

Maria nu există

Dacă Steven are dreptate, ceea ce oricum nu pot verifica, înseamnă că faptului că stau pe această bancă, din acest parc din Geneva, îi corespunde faptul că undeva, cel mai probabil chiar lângă mine, există un spațiu ca o dizlocare echivalentă mie însămi, care-mi anulează sau care mi-ar putea anula energia. De lucrul ăsta nu poți fi sigur niciodată. Mă rog, poate nu e tocmai bine explicat, așa că voi încerca altfel.

Era foarte de dimineață, la ora când Geneva încă nu își începuse plimbările prin parcuri. Aveam în spatele meu micul palazzo vopsit de astă dată într-un vernil stins, prăfuit, cu ramele ferestrelor albe, între noi grădina lui cu trandafiri, în față pajiștea crudă care coboară lin spre lac iar pe laterale pâlcurile de copaci înalți, printre care vreo trei cedri de peste 200 de ani, cu ramurile lor contorsionate în care veverițe negre și roșcate se aleargă neîncetat. Sunt teribile veverițele din Geneva: negre sau maron ca roșcovele, mici, nu ca cele din New York, care-s cât pisicile și vin să-ți ia aluna dintre degete. Veverițele din Geneva sunt agitate, nevrotice. Pe una o botezasem Foametea neagră iar pe alta Teroarea roșcovană. Invariabil, Foametea adună febril semințe de cedru pe care le scoate din conurile uriașe, în timp ce Teroarea o urmărește ca să i le fure. M-am așezat, ca de obicei, pe bancă, și în timp ce priveam turnurile catedralei Sf. Petru, reliefate pe coamele albe, irizate de soare, ale Alpilor, vedeam și luminițele pâlpâitoare ale avioanelor silențioase încolonate pentru aterizare, câte unul la fix trei minute. Destul de departe, dar nu foarte departe, se vedea lacul albastru ultramarin, nu turcoaz ca cel din Neuchâtel, cu toate că ambele sunt glaciare. Nu știu de unde-a venit. L-am văzut abia când mi-a cerut permisiunea să se așeze lângă mine. „Bien sûr, Monsieur!”, i-am spus și m-am tras puțin într-o parte.

Inevitabil, privirile ni s-au intersectat o clipă. Avea ochi mați, de piatră uscată și, exact în centru, două picături albe, lucioase, cu care mă privea. Purta părul pieptănat pe spate, ceea ce-i făcea fruntea și mai înaltă, ca o  fereastră deschisă și avea gropiță în bărbie. Două șanțuri nu prea adânci, de-a parte și de alta a nasului. Mi-a adresat un zâmbet blând. Mi s-a părut frumos ca un actor care fusese cândva îngrozitor de frumos. Vârsta lui a fost cea care m-a intimidat, cu toate că de-acum știam că asta-i o prostie. O pală de vânt i-a despărțit părul într-o cărare și lucrul ăsta a făcut să i se schimbe chipul. Mi se păruse că are părul grizonat. Acum, căpătase reflexe roșcate ca Teroarea. Sigur, toate astea s-au petrecut în câteva clipe, așa că era foarte posibil să mă fi înșelat. Nu avea chelie, așa cum au, îndeobște, bărbații de vârsta lui. Din contră, avea părul des și degete de pianist. „Ea este Maria”, a zis, și abia atunci am văzut o femeie subțire, strecurându-se ca o umbră spre ieșirea din parc, o femeie cu părul lung, negru și lucios, des și aspru. „Ahaaa...”, am zis, neștiind ce altceva ar fi trebuit să spun. Nu știu de ce, cu toate că nu-i văzusem fața, țin minte că am avut certitudinea că Maria este pistruiată. Avea siluetă de fostă balerină. Era înaltă și uscată și în mersul ei era ceva rigid. Dar nu înțelegeam ce legătură este între femeia care pleca și bărbatul necunoscut care stătea pe bancă, lângă mine și care avea în poală o carte.

„Aaa, Dostoievski”, am zis, dar cuvintele mai degrabă mi-au scăpat decât am intenționat să le rostesc. „Oh, da, numai că mi s-a cam șters din minte”, a zis, de unde am dedus că își adusese cartea ca s-o recitească în liniștea geneveză a parcului. „Atunci vă las să citiți”, țin minte c-am mai spus. A început să râdă. „Eu nu mai pot reciti, eu îmi pot doar reaminti”, și cuvintele lui m-au speriat de-a binelea. Abia atunci l-am privit cu atenție și, încet, așa cum se developează o fotografie scufundată în baia de acid, am înțeles. Bărbatul era orb iar Maria, femeia care se depărta spre intrarea în parc era cea care îl însoțise până la bancă. Ea era bastonul lui de orb. Îmi mai amintesc că mi s-a făcut rușine și de aceea mi-am cerut iertare că nu observasem așa o evidență. Dar de-acum îl puteam cerceta fără grijă. Cu toate că păstrasem senzația că purta cămașă albă, cravată și costum gri, de stofă, acum vedeam că purta o cămașă cadrilată, moale și călduroasă și un hanorac gri Levi’s, cu fermoar scurt, până pe piept. Blugi negri și pantofi sport, din piele. Dacă l-aș fi văzut mergând pe stradă, într-un loc oarecare, la Veneția, la Viena sau la Rio de Janeiro, nu l-aș fi remarcat, dar aici, stând orb lângă mine, pe bancă, mi-am dat seama că îl cunosc de undeva, dar nu știam nici de unde, nici cine este. Cu toate astea, oamenii îl cunoșteau. Un bărbat de vârsta lui, care trecea pe aleea din fața băncii, ăși soase pălăria și îl salută: „Respectele mele, stimate domn”, zise, se înclină și se depărtă. Necunoscutul de lângă mine și-a lăsat capul în jos, salutând, la rândul lui și, nu știu de ce, dintr-odată m-am simțit foarte mândră că eu sunt cea care stă pe bancă lângă el, ca și cum ar fi fost posesia mea, ca și cum ar fi fost o somitate iar eu, privilegiata lui parteneră. Recunosc că e plăcut să  simți așa ceva, chiar dacă știu că asta-i o tâmpenie.

„Vorbește-mi, dacă nu te superi, despre ceea ce vezi drept în față”, a zis și asta m-a făcut să am senzația că sunt pusă în fața unei mari încercări pe care eram bucuroasă să o trec. Nu știam cu ce să încep, cu planul apropiat? Cu cel mai îndepărtat? Cu soarele care acum strălucea puternic în alb-auriul norilor? Era ca un joc iar eu mă bucuram ca un copil de încercarea pe care-o aveam de trecut. Asemenea jocuri își pierd savoarea dacă nu le iei în serios. „O pânză bleu pe care plutesc fuioare de mohair alb. Piscurile sunt roz, ca trandafirii uscați, pe alocuri aurii, ca în tablourile kitsch. Zici că a ars ceva care acum se stinge. Poalele munților sunt gri-șoarece și albastru-cratiță. Verdele smaraldin al cupolei catedralei Sf. Petru undeva, mult în stânga. Un șir de clădiri mici, mici, multe și înghesuite, un brâu alb murdar. Apoi, o pată de calm intens, adânc. Lacul este albastru, luminos și plat. Ca o peruzea încastrată într-un malachit uriaș. Foametea neagră și Teroarea roșcată sunt pe undeva, pe-aici. Verdele din iarbă urcă spre noi și se opintește-n tufele de lavandă. Anul ăsta parcul e plin de lavandă, doar în grădina palatului sunt veșnicii trandafiri, la fel ca în rozariu. Deasupra noastră, cupola eterată a unei biserici al cărei tavan nu-l vom putea atingeniciodată, oricât ne-am înălța. Și Maria, pe care o văd apropiindu-se.” „Care Maria?”, a zis. „Maria, cea care v-a adus și care probabil vă însoțește mereu.”, am răspuns. „Nu există nicio Maria sau eu sunt cel care n-am văzut-o până acum.”  

Am întins mâinile și i le-am atins pe-ale lui, uluită de ceea ce spusese și parcă încercând să mă conving că el chiar există. Nu a tresărit. Ca și cum s-ar fi așteptat să-l ating. Ca și cum era firesc să-l ating. Am întors capul după Maria, pe care-o văzusem apropiindu-se. Intrase prin porțile dinspre stradă, de pe latura vestică, pe cele prin care și dispăruse. Dar nu era nicio Maria, avusese dreptate. L-am privit. Părul era, într-devăr, maron-roșcat ca Teroarea, des, aspru, cu o cărare neglijentă într-o parte. Avea ochi căprui ciocolatii, iar cele două picături albe, lucioase, erau la locul lor. Și-a tras mâinile de sub ale mele și mi le-a cuprins în căușul lor, ca și cum ar fi cuprins spațiul întreg. Ca și cum ar fi fost o pasăre cu aripi uriașe, pe care și le adună în jurul oului, singurului ei ou. Ca și cum ar fi îmbrățișat o absență. Am stat acolo, nemișcată, vreme de trei ore. Nu mai eram deloc sigură că era orb. Dar cred că nici nu mai era important. m-am gândit un timp la lumea din afară, apoi n-am mai avut alte gânduri, decât că trebuie să ajung la universitate.

(tablou de Krisztián Tejfel)

Geometrie plană

Când am văzut-o prima oară pe Liz, ne aflam la un congres la Leipzig. Pe vremea aceea eram plin de o voință de fier. Eram tânăr și stupid. A doua oară am văzut-o anul următor (rămăsesem la fel de plin de voință și la fel de stupid) în barul de la Les Bergues, răsfoind o revistă, stând răsturnată, picior peste picior, pe o canapea. Răsturnată, singură și plictisită (sânii i se revărsau din decolteul rochiei mov), lipăind dintr-o cană cu ciocolată pe care un puști îmbrăcat regulemantar care probabil își făcea ucenicia în hotel i-o turna dintr-un ibric de argint. De fapt, i-am văzut reflexia în uriașa oglindă de cristal de deasupra șemineului din fața ei. Privirile ni s-au întâlnit în oglindă, o clipă doar. Suficient cât să-i observ și sânii sau poate mai ales sânii. Eram tot la un congres, de astă dată la Geneva. A treia oară, câțiva ani mai târziu, am văzut-o intrând în toaleta aeroportului din Barcelona, trăgând după ea un troller mov-prună cu bufnițe roz. Știu sigur că era ea pentru mă pregăteam să intru, la rândul meu, în toaletă și, nu știu cum, privirile iar ni s-au intersectat, nu mai mult de o secundă, dar o secundă destul de lungă în care fiecare încerca să găsească imaginea celuilalt undeva, în amintiri. Ultima oară am văzut-o în paginile unei reviste de critică literară, semnând un articol furibund dar plin de entuziasm (un entuziasm discret) împotriva „mahalagizării” literaturii. Entuziasmul decurgea din speranța că literaturii mahalagizate avea să i se pună capacul, grație criticii care avea obligația intransigenței față de acest spectacol, deplorabil „ca un carnaval fără obiect pe o insulă nepopulată din Groenlanda”. Entuziasmul - timpul urma să o dovedească - nu se baza pe nimic. Literatura mahalagizată și-a văzut, liniștită, de drum. 

Pe Varadero l-am văzut prima oară tot la Geneva, grație conferinței pe care o susținuse despre semnificanții care operau în textele lui Raspeglio și la care ținusem în mod special să fiu prezent. Tipul mă intrigase cu totul. Nu știam ce să cred, ori era complet idiot, un șarlatan care reușise să se insereze subversiv în corpul specialiștilor, ori era atât de supraspecializat încât nimeni nu înțelesese nimic din textul conferinței lui. Habar n-aveam dacă să-i ofer admirația, dezgustul sau indiferența mea absolută. Doi ani mai târziu îl reîntâlneam la Verona, cu lucrarea „Vocea care gândește în locul autorului”, o nouă teză de-a lui (prezentată sub un titlu oligofren) care se referea tot la Raspeglio și care înainta ca ipoteză faptul că în fiecare roman al italianului se găsește câte un personaj prezent doar prin vocea sa, lipsit de alte caracteristici și care reprezintă sinele autorului, nefiind un personaj real al ficțiunii, ci o voce din off, un fel de conștiință inconștientă care gândește și care se gândește pe sine, inducând cititorului falsa senzație a unui personaj. Ipoteza era interesantă, chiar dacă execrabil formulată. Totuși, de astă dată înțelesesem câte ceva, cu toate că mă durea drept la bască de Raspeglio al lui. A treia oară l-am văzut cu ochii minții, imaginându-mi-l cu chipul unui arheolog care lovește cu hârlețul straturile de calcar ale operei lui Raspeglio, sperând că va ajunge la nucleul lui dur, dincolo de care nu mai exista înaintare. Îmi cățărasem picioarele pe speteaza canapelei din living-ul aprtamentului meu aflat într-o suburbie a Londrei, ascultam sau credeam că ascult Concertul pentru două piane și orchestră de Poulenc și m-am trezit, pur și simplu, cu Varadero în capul meu, lovind cu hârlețul în calcarul lui Raspeglio. Imediat apoi, m-am trezit și cu Liz, tot în cap. A patra oară l-am întâlnit zece mai târziu, la Congresul de literatură medievală comparată de la Praga. Stătea cu Liz la o masă de pe terasa cafetteriei Universității Caroline, oferind imaginea unui cuplu impenetrabil și absent. Erau scufundați într-o discuție care făcuse ca lumea să dispară și emanau aerul unei fericiri nepăsătoare. Fără niciun motiv, m-am simțit ca și cum, după mulți ani de zile, reîntâlnisem doi vechi prieteni. Începând din ziua aceea, când am imersat în aparența cuplului lor și fiecare am început să facem parte din viața celorlalți ca și cum am fi fost o familie iubitoare ai cărei membri își poartă de grijă, nelăsând să treacă vicisitutidinile niciunei zile fără ca ele să fie semnalate celorlalți, începând din acea zi, așadar, ne-am telefonat regulat. În scurt timp am ajuns să credem că viața fiecăruia depinde de a celorlalți.

Cu toate astea, interesele noastre profesionale nu se modificaseră foarte mult, se modificaseră doar foarte puțin, dar suficient cât să anuleze parte din dezinteresul firesc privind viața celorlalți, căruia fiecare îi eram tributar. Geometric vorbind, deveniserăm ca trei cercuri de diametre diferite (nu foarte diferite, totuși) care se intersectează într-o zonă de reuniune cu suprafața mai mare decât cea liberă de oricare altă intersecție. Viziunea asta geometrică a cercurilor care se intersectează fusese ideea lui Varadero care la bază era matematican (ca să nu spun de-a dreptul geometrician) dar renunțase la matematici în favoarea psihologiei. Spunea că geometria este prea exactă, că este ca o poveste polițistă care obligatoriu are o rezolvare și, mai mult, are o singură și numai o singură rezolvare pe care, mai devreme sau mai târziu, sigur o vei găsi, pe când psihologia este un perpetuu semn al întrebării, o problemă care poate avea întotdeauna mai multe rezolvări sau, cel puțin, mai multe căi de rezolvare. Varadero era un interdisciplinar multiplu. Era considerat ca făcând parte și din lumea matematicienilor (a celor care se ocupau cu geometria plană), și din lumea psihologilor interpretativi (nici nu știam că există așa ceva și, oricum, cu asta se ocupă psihologii, cu interpretările, de cele mai multe ori eronate pentru că generalizate și extrapolate) și, într-un fel bizar, făcea parte și din lumea literară, în interiorul căreia practica psihologie aplicată prozatorilor (adică fix același lucru pe care-l făcea și în lumea psihologilor). De poezie îi era teamă să se apropie, spunea că nu te poți pune cu mintea peoților, că scapă oricăror determinisme și riscul de-a interpreta greșit te pândește la tot pasul și, în fiece clipă, îți supune cariera și renumele riscului. Despre care carieră și despre care renume era vorba doar elștia. Așa încât cele două lumi, cea a psihologilor și cea a scriitorilor ajunseseră să și-l dispute (în lumea matematicilor nu mai făcea mare lucru), fiecare revendicându-l spațiului propriu, de parcă ar fi fost o somitate mondială necesară fiecăreia în parte.

Ca să-și ilustreze imaginea relațiilor dintre noi, Varadero a venit într-o zi cu un desen:

Nici eu, nici Liz nu excelam în cunoștințe de geometrie plană, dar ceea ce ne aminteam din școală fusese suficient ca să înțelegem desenul fără să cerem explicații. Varadero a ținut să sublinieze faptul că proporțiile nu sunt tocmai exacte și că nu contează care dintre cercuri este cel care ne reprezintă pe fiecare în parte, importantă este imaginea și atâta tot, „imaginea poetico-geometrică a triadei noastre”, cu toate că nu am priceput  în ce anume consta importanța imaginii și nici n-aveam de gând să cer explicații. După ce-a enunțat libertatea de a ne identifica fiecare cu care dintre cercuri dorim, a pliat coala de hârtie și a băgat-o în buzunarul sacoului, cu un aer conspirativ. Toate astea se întâmplau în seara de dinaintea despărțirii. Folosisem pretextul participării la Simpozionul Interdisciplinar al Celor Trei Ape de la Passau pentru a ne întâlni, dar niciunul nu fusesem cu adevărat interesat de el. Ne-am luat la revedere în fața pensiunii Zur Triftsperre, pe care-o alesem de comun acord datorită locației deosebite, în pădure, datorită potecilor nenumărate pe care ne puteam plimba de-a lungul peregrinărilor discuțiilor noastre ale căror idei se legau unele de altele ca într-un infinit șir logic de cuvinte (Freud ar fi spus ca într-o asociere liberă de cuvinte) și datorită fotografiilor cu micul dejun de pe site-ul pensiunii, plin cu brânzeturi, salamuri, cârnați, bere și cafea. Trei zile de schimburi intense de idei, trei zile de discuții mai mult sau mai puțin contradictorii, trei zile de experiență comună, trei zile care confirmaseră și pecetluiseră prietenia care se înfiripase și care de-acum devenise o certitudine. Încă de dinaintea despărțirii care avea să survină a doua zi în zori, când eram primul care aveam zborul programat, îmi era deja dor de ei.

Ajuns în cameră, am dat drumul la radio doar ca să nu mă simt singur, m-am trântit în fotoliu și am deschis cartea pe care mi-o adusesem pentru lectura din avion, o carte despre omertà. Am deschis-o la pagina 77, acolo unde colțul îndoit al paginii își cerea îndreptarea. Am îndoit-o ușor (mi-e milă de cărți), așa că s-a comportat ca un deget erect, mă rog, ca un deget îndoit, în curs de erecție. La radio cineva vorbea despre o recentă descoperire japoneză, a descoperire cu iz apocaliptic care se referea la cei o sută de milioane de oameni care urmau să moară în ziua în care soarele nu se va mai vedea iar ziua era aproape, foarte aproape, după cum spuneau japonezii, poate chiar a doua zi. În timp ce citeam un studiu comparativ între omertà și codul Otokogi al Yakuza, inspirat și derivat din codul Bushido al samurailor rămași fără stăpân, ușa, pe care nu o încuiasem, s-a deschis cu un scârțâit scurt, ca sunetul unei rașchete pe o dală de parchet și, la capul fotoliului, luminat de jos în sus de veioza aprinsă, a apărut chipul lui Liz care semăna teribil cu Lauren Bacall tânără sau cu o pisicuță cu ochi transparenți. Ținea la spate o sticlă de vin roșu pe care-am văzut-o-n oglinda șifonierului din spatele ei iar fața ei exprima inocență, acea inocență care se instalează sub forma unei liniști, dar nu orice fel de liniște, ci aceea care survine după ispășirea unui păcat. Inutil (sau poate că nu) să spun că inima mi-a sărit din piept, după care a început să bată cu putere. Probabil că pulsul ajunsese undeva pe la 180 de bătăi/minut. Am invitat-o înăuntru și Liz a făcut doi pași grațioși pe mocheta albă bronzată de lumina veiozei, a luat loc pe celălalt fotoliu cu o eleganță aparte, eleganța unei femei deja încercate de viață dar care nu-și pierduse speranța, cu aerul unei femei care încă se agăța de iluzie știind că iluzia este acea pâlpâire – singura, ultima -  căreia îi mai poate acorda încredere. Mi-a întins sticla invitându-mă s-o deschid, după care m-a întrebat dacă n-am nimic dulce prin frigider, că ea terminase deja eșantioanele de ciocolată din frigiderul din camera ei. I-am spus că eu nu m-am atins de ale mele, dacă vrea i le ofer cu plăcere, după care Liz s-a ridicat, și-a descălțat pantofii și s-a dus la frigider, de unde a luat o pungă cu alune sărate și piperate cu care a vrut să mă servească, dar am refuzat-o spunându-i că prefer ciocolata Mars.

-          Ciocolata nu merge cu vinul roșu.

A trebuit să-i dau dreptate. Cu toate că nu era specialistă în vinuri, Liz se pricepea la ele sau, oricum, se pricepea mult mai bine ca mine, care eram specialist în literatura postumanistă. Am luat trei alune și le-am ronțit în timp ce mă întrebam cu ce aș fi putut să destup sticla.

-          Știi ce aș mânca? Aș mânca o înghețată de ignamă mov, așa cum mâncam la Manilla, când eram mică. Sau măcar o bibingka.

M-am uitat la ea cu neîncredere, credeam că râde de mine, dar nu râdea, era serioasă sau pe cât poate fi de serioasă o femeie rămasă fără speranță, dar care se agață încă de iluzie și căreia-i stătea gândul – o simțeam, ba chiar o vedeam – la o partidă strașnică de sex.

-          Ce-i bibingka?

S-a alintat întinzându-și picioarele, desculțe ca cele ale cântăreței desculțe, masându-și-le de la glezne până sus, mult deasupra genunchilor, și înapoi.

-          Bibingka este așa: o fiertură de orez înmuiat în apă peste noapte și dat prin mașina de tocat a doua zi, la care se adaugă multe ouă, zahăr, câteva bucățele de ou de rață fiert și câteva bucățele de brânză de capră, apoi se pune la copt într-un vas special, pe cărbuni, iar pe fundul vasului trebuie pusă o frunză de bananier, apoi, când îl servești, se presară cu nucă de cocos proaspăt rasă. 

Preparatul de care lui Liz îi era dor mi s-a părut o porcărie totală așa că am hotărât să nu-mi exprim părerea.

-          Nu crezi că Varadero e cam nebun?

Am luat întrebarea drept o provocare. Sticla cu vin începuse să mă scoate din sărite dar nu puteam sta în loc de ea, nu aveam de gând să ratez întâlnirea cu Liz din cauza unei licori, fie ea și a zeilor, care se încăpățâna să rămână zăvorâtă în sticla ei. Liz a surprins corect ideea (sau poate doar neputința mea) și, voluntară ca o adolescentă inconștientă, mi-a luat-o din mână și a început să-i lovească fundul de mochetă. Mi-a cerut un prosop,  a zis că merge mai repede cu prosopul dar, din câte mi-am dat seama, prosopul avea doar calitatea de a atenua sunetele. După vreun sfert de oră de lovit sticla cu fundul de prosopul împăturit și, de-acum, așezat peste o pernă pe care am dus-o pe balcon, voluntara Liz a hotărât să se ducă la recepție ca să ceară un tirbușon, de unde s-a întors rapid, dezumflată. Restaurantul se închisese și recepționerul nu avea în dotare tirbușon. A reluat izbirea sticlei cu fundul de pământ cu și mai mare tenacitate (și năduf), după vreo cinci minute am înlocuit-o și, după alte vreo cinci, dopul, în fine, a cedat. Am lăsat sticla pe jos și, grăbit, m-am ridicat după pahare. Liz a luat perna și prosopul pe care le-a aruncat înspre pat, a făcut o piruetă și a pescuit de pe fotoliu abandonata carte despre codul Otokogi pe care a sucit-o și a răsucit-o pe toate părțile cu mișcări sceptice dar pline de siguranță, apoi a aruncat-o înapoi pe fotoliu, s-a suit în vârful patului, și-a sprijinit spatele de peretar, și-a întins picioarele lungi cât o zi de post, le-a așezat unul peste altul, a luat telecomanda, a deschis televizorul și a început să caute ceva, probabil nu căuta nimic sau căuta ceva aiurea, a derulat canalele, toate în limba germană, până când a dat de canale goale, care nu transmiteau altceva decât purici, purici albi, mici, silențioși și monotoni, purici nemțești și, în cele din urmă, a spus:

-          Nu crezi că Varadero e cam nebun?

Iarăși m-am simțit prins în capcana pe care nu o mai puteam evita. Și, ca să nu încurc borcanele, am preferat să rămân în picioare, plimbându-mă de-a lungul și de-a latul camerei cu paharul în mână, gândind răspunsul pe care să i-l dau, dar nu-mi venea nicio idee suficient de bună pentru că o grămadă de scenarii îmi acaparaseră mintea în care încă mai răsunau loviturile sticlei de vin. Mă întrebam dacă nu cumva Liz este deja amanta lui Varadero, cu toate că nimic nu-mi dăduse de înțeles ceva în acest sens. Și dacă, totuși, era amanta lui Varadero, însemna că întrebarea era subersivă iar Liz (și Varadero în același timp și în egală măsură), urmăreau un scop. M-am gândit că cel mai bine este, probabil, să dau un răspuns evaziv sau, și mai bine, unul neutru.

-          Nu știu ce să spun, sincer să fiu.

Liz a sărit ca arsă, cu o detentă atât de surprinzătoare încât am avut senzația că-l am în față pe Noriaki Kasai.

-          N-ai văzut tâmpenia aia de desen? Cum adică trei cercuri? Cum adică imaginea... cum a spus? Poetico-geometrică sau cum? Cum adică noi suntem o triadă formată din trei cercuri care se intersectează? Ce dracu e asta? Eu, una, refuz să fiu cerc. Măcar de s-ar fi gândit la o sferă, dar cerc?

-          Omul face geometrie plană, nicidecum în spațiu, iar cercul transpus în spațiu este nimic altceva decât o sferă, am zis și am luat o gură de vin care s-a dovedit a nu fi vreo licoare a zeilor, ci una îngrozitor de astringentă.

-          Sferă, nesferă, eu cred că-i dus cu capul. De ce crezi că m-a sunat săptămâna trecută, într-o seară, pe la 11? Ca să-mi povestească un film pe care-l văzuse, un film de groază, dar care n-avea nimic de groază în el. Era vorba despre... dar dă-l încolo de film, o prostie, chestia era că nu filmul era problema, ci că el – mi-a spus-o rușinat tare – plânge la filme și consideră asta o adevărată boală, adică este atât de sensibil sau de imbecil încât lăcrimează la prima scenă cu un copil amărât. Acum, ce era să-i spun, i-am zis că și eu plâng la filme și că asta nu e o boală, dar i-o dădea înainte cu masculinitatea, cu a fi bărbat, cu a conferenția la congrese și chestii d-astea. Eu cred că nu e prea zdravăn, tu ce părere ai?

-          Cam aceeași părere, i-am zis, deloc convins că procedez bine.

Nu știu precis de ce, brusc, privind-o pe Liz cum își mișca tacticoasă degetele de la picioare, am realizat – să spun că mi s-a relevat? – faptul că, dacă eu sunt un umanist cât se poate de clasic care se ocupă de literatura postumanistă, ea este o postumanistă, o tipă lejeră, OK cu sine însăși dar și cu tehnologia a cărei apologie o făcuse cu câteva ore mai devreme, enervându-l pe Varadero în discuția legată de noua etică medicală care-a invadat viața planetei. În fapt, o non-etică. Non-etică după părerea mea, nouă etică după părerea ei, etică punct după părerea lui Varadero care, cu punctul ăla al lui, voia să se scoată din schemă. Adică eu urma să i-o trag unei tipe cu convingeri radical diferite în ceea ce privește etica? Lucrul ăsta mi s-a părut cu totul imposibil, ca și cum urma să-mi calc în picioare principiile, educația, până la urmă, propria-mi istorie. Cât despre Varadero, îmi devenise clar că omul era cu pluta. Cum îl scoteai din Raspeglio, cum plutea în derivă. Și tocmai din cauza asta îmi era și drag, și simpatic. Mă dumirisem și cu privire la teoriile lui psihologico-geometrice. Omul, pur și simplu, crea probleme încâlcite de geometrie plană (de atâta era în stare) în opera raspegliană, asupra cărora aplica o așa-zisă grilă psihologică (există așa ceva?). Cum ar veni, el era și creatorul misterului, și dezlegătorul lui. Era complet dus, dar era simpatic în metodologia lui șovăielnică și în șovăiala lui metodică, de al cărei spectacol am avut din nou parte cu mult mai repede decât m-aș fi așteptat.

Eram prins într-o mare dilemă: principiile mele sau zâmbetul Monalisei grefat pe un chip purtat de un trup rubensian, care stătea să explodeze ca o dinamită, în ciuda (sau datorită) discursului tendențios cu privire la Varadero? În cele din urmă, Varadero mi-a salvat principiile, bătând la ușă. Sunetul de rașchetă s-a auzit din nou și Varadero a apărut cu șovăiala lui, ținând în mână o sticlă de vin, ca un șoarece ducând un trofeu. A intrat în cameră și m-a întrebat, din semne, ale cui sunt cele două picioare pe care le vedea doar de la genunchi în jos. I-am făcut semn să intre și șoarecele cu trofeul a dat ochii cu dinamita rubensiană. Oh, nu!, a zis Liz și ne-am mutat cu toții pe balcon, cu perna și cu prosopul. Și, în timp ce loveam, cu rândul, sticla de pământ, Varadero a început să desfășoare un nou raționament cu privire la structura geometrică perfectă a aparițiilor Vocii în opera lui Raspeglio. Așa ne-a prins dimineața, sorbind din licoarea zeilor, eu cu Liz demontând, rând pe rând, ipotezele varaderiene, Varadero explicându-i lui Liz de ce viitorul va fi numai și numai al literaturii mahalagizate și amândoi încercând să mă convingă că postumanismul nu este de aruncat la coșul de gunoi al istoriei, câtă vreme Raspeglio, un umanist pur sânge, reușise să scrie o operă titanică (despre care nu auzise, totuși, nimeni). Dimineața i-am lăsat prăbușiți pe pat, mi-am luat troller-ul și am plecat spre aeroport. Îndepărtându-mă de hotel, am văzut din ce în ce mai clar cum în urmă, bine ascunse în frunzișul pădurii nemțești, rămân niște cercuri goale (sau iluzia unor cercuri), lipsite de orice intersecție, niște cercuri care nu se vor transforma niciodată în sfere, niște cercuri pe care până și Dante le-ar fi invidiat.

Around the Circle - V. Kandinsky, 1940