Sosise timpul pentru câteva cuvinte de încheiere. Tot
căutându-le, ne-am trezit că încheierea se transforma în început sau, mă rog,
ce-o fi fost ăla. Amândoi eram obosiți și plictisiți și numai la vreun început
nu ne stătea mintea. Ceea ce voiam era să plecăm de-acolo mai repede, fiecare
la casa lui. Așa am ajuns la cafenea. Înmormântarea lui Ben a fost cea care
ne-a adus acolo. N-avusesem nicio treabă cu Ben, dar mi s-a părut de bun simț
să răspund prezent chemării colegilor de facultate, din urmă cu 20 de ani.
Murise unul de-al nostru și Candy ne mobilizase pentru organizarea
evenimentului, dacă moartea poate fi numită astfel. Nu știu de ce, întâlnirea
cu April era ultimul lucru din lume la care m-aș fi gândit. Mi-am amintit de lebăda neagră și m-a pufnit râsul. Nassim avea dreptate, nu trebuie
să excluzi niciodată o potențială lebădă neagră. Ok, și dacă n-o excluzi, asta
înseamnă că ești mai pregătit pentru apariția ei? Eu, unul, nu. Eu sunt dintre
cei care invalidează o astfel de teorie. April era, din contră, dintre cele care invalida
orice teorie, mai puțin asta.
Câțiva care i-au fost mai apropiați lui Ben l-au evocat,
așa cum se obișnuiește la înmormântări, cu jumătate din cuvinte mincinoase, cu cealaltă jumătate indiferente, apoi am mers cu toții la groapă, am aruncat o mână de pământ, unii au și
lăcrimat iar alții au profitat de ocazie ca să povestească de pe vremea studenției.
Azi, majoritatea fetelor aveau 10 kg în plus (și arătau ca naiba), joburi bine
plătite și copii deja plecați de-acasă. Băieții arătau mai bine, se știe doar
că îmbătrânirea e mai blândă cu bărbații. Și April arăta bine. Părea
neschimbată. Pe vremea când eram tineri, era cea mai mișto tipă din tot anul.
La fel rămăsese și azi. Aceeași greutate, același aer tineresc, inspirând poftă
de viață. Tonică, veselă, zâmbitoare, destul de retrasă dar nicidecum
retractilă. Avea un aer misterios. Tot blondă, ca pe vremuri. Nu, pe vremuri
era platinată, azi, părul ei era de un blond potolit, ca fânul uscat. Purta o
pereche de pantaloni strâmți, crem, o pereche de pantofi cu toc, din piele
lăcuită, de culoarea pantalonilor și o bluză albă, vaporoasă, dintr-o pânză
subțire. Stătea bine pe picioare. Ochelarii de soare cu lentile mari, negre, îi
mascau fața, așa încât nu-mi dădeam seama cât de tare îmbătrânise. Mirosea bine
de tot, un parfum de calitate, așa cum mi-o aminteam din facultate. Când a
venit momentul de pupat și de la revedere, am luat-o, prietenește, pe după
umeri și i-am zis hai să bem o cafea și să mai stăm de vorbă, vrei? Vreau, a
zis și-am pornit-o spre Cafe Vergano. Ca să n-o mai lungesc, de la înmormântarea lui Ben a pornit totul.
O evoluție rapidă a evenimentelor se poate datora unei
mulțimi de motive. Al meu a fost faptul că îmbătrâneam. Și nu atât faptul în sine,
cât conștiința faptului că îmbătrâneam, care este ceva teribil. Ceva de
necuprins cu mintea. Cel puțin de mintea mea. Nu e prea bărbătește ce spun, dar
așa stau lucrurile. Teama, teama că viața se încheie și că n-am apucat s-o
trăiesc suficient era viermele care mi se zvârcolea în creier, trimițându-și toxinele
de-a lungul și de-a latul trupului și a tuturor zilelor mele, de câțiva ani
încoace. Poate și faptul că eram înclinat spre melancolie să fi jucat un rol,
niciodată nu voi ști cât de important. April a fost antidotul meu. Xanaxul.
Prozacul. Un amestec impresionant de înțelepciune și de naivitate. De forță și
de delicatețe. O floare de cireș care nu vrea să se scuture. Velierul meu pe
timp de furtună. Coaja de nucă în care m-am ascuns, o nucă verde, cu o coajă
groasă.
Nu a fost nimic altceva în afara alăturării a două
singurătăți, cu beneficii de ambele părți. Dacă am ști asta când suntem tineri
poate că nu am mai pierde vremea făcând alegeri proaste. Oamenii își aleg
partenerul de viață din raționamente cu totul stupide. Singurătatea e singurul
raționament corect. Doar alături de cineva poți înfrunta frica de îmbătrânire,
doar alături de o April poți accepta. Nu e vorba despre înțelepciune, asta este
o altă minciună, înțelepciunea nu te îmblânzește cu privire la gândul morții,
înțelepciunea te falsifică, arătând cât ești de prost. Nimeni nu vrea moară,
orice idiot știe asta. Doar alături de o April de-aceeași vârstă cu tine poți
trece prin bătrânețe, ori păstrându-ți intacte capacitățile de-a o înfrunta,
ori nebăgând-o în seamă. O puștoiacă nu te întinerește, ci te prostește. Poți
fi viril în multe feluri. Viața nu începe și nu se sfârșește cu sexul. Îmbătrânirea
este cea mai mare dovadă de virilitate, nu faptul că poți fute oricând. Asta-i
capcana cea mai comună și de aceea majoritatea cade în ea. Alături de un
bătrân, puștoaicele se simt validate în feminitatea lor, iar bătrânii se simt
potenți, asta-i tot, dar e fals, fals, fals. Orice-ai face, una de 20 de ani
întotdeauna te va considera bătrân dacă ai sărit de 40, doar că ești atât de idiot încât habar nu ai.
O April are darul de a-ți liniști conștiința. Ca acum,
când iar m-a lovit vinovăția că mi-am părăsit nevasta și copilul, cu zece de
ani în urmă. April e dintre cele care îmbătrânesc frumos fără să apeleze la
niciun artificiu dintre cele pe care revoluția științifică și nestăvilita dorință
a femeilor de a rămâne veșnic tinere le pune, azi, la dispoziție, la prețuri
pentru tot buzunarul. Există în ea ceva care se opune cu înverșunare
îmbătrânirii, dar despre care nici eu, nici ea nu știm nimic. În afara câtorva
riduri care, de altfel, îi vin bine, restul e intact. Umblă prin casă în
chiloți și într-un tricou fără mâneci, așa încât am parte de spectacolul zilnic
al fundulețului ei care tot iese la iveală de sub tricou, de picioarele ei frumoase,
cu nerv, pe care se văd urmele celor zece ani de sport de performanță, de sânii
de mărime medie care-i saltă sub tricou la fiecare pas, ca două păsări
neliniștite, și de cele două perspective ale temperamentului ei minunat: pe
de-o parte, o lentoare halucinată de un aer de resemnare, pe care-o târăște cu
lascivitate și asumare, de jumătate de an încoace, pe sub ochii mei, pe de
alta, o energie neastâmpărată, a celui care știe că poate dărâma lumea și o
poate reconstrui oricând. Nu zic înălța, căci lumea e plată precum câmpiile
elizee. Stuporul avid cu care o privesc de-atâta vreme fără să mă satur (și de
care este perfect conștientă) reclădește în ea senzația unei tinereți
știutoare, sigură de sine, triumfătoare. April este reprezentanta unică a
acelui mod de a trăi despre care nu am știut nimic până la ea. Viața nu e
bucurie pură, deci nici ea nu e, dar atunci când se întâmplă să se afle în faza
de optimism, energia ei catalizează toate resursele mele de vitalitate,
propulsându-mă un metru mai departe în haosul deșănțat al vieții. April, ca
marcă a unui stadiu în care nu pot adăsta prea mult, dar care tinde să se
lărgească. Iar eu, ca developant al stărilor ei interioare. April, uragan
hrănindu-se din turpori vegetative insondabile. Cu ea, totul capătă sens, unul
pe care viața, ea singură, nu-l are. Cu ea, iluzia rămâne posibilă. Speranța gesticulează,
discret, în zarea imediată. April, poezia vieții mele!
Tot April, draga de ea, este cea care-mi provoacă,
întotdeauna cu inocență autentică, adevărate preinfarcturi. Imperialismul ei,
lipsit de orice tentă războinică, este, desigur, omnipotent. Nu există lucru
despre care să nu-mi fi demonstrat că poate fi abordat. După ea, nu există
nimic pe lume care să nu poată fi anexat, făcut al tău. Nu există granițe,
altele în afara celor pe care mintea ta le așează. Dincolo de ele totul este
posibil, iar ea tocmai asta m-a învățat, cum anume se face acest pas dincolo, la
capătul a lungi discuții în contradictoriu, în timp ce rostogolea peste mine
lumina cenușie a ochilor ei de ardezie gri-verzuie. Filosofia ei fundamentală
este că nu există imperative. Nu a aflat-o singură, a aflat-o pe parcursul unei
terapii de vreo trei ani. Unii îi spun dezvoltare personală, sinistră găselniță
a marketingului psihologiei care încearcă să vândă același produs, într-o formă
alterată, vopsindu-l în culori noi, de când Freud a fost dus în dizgrație.
Dezvoltarea asta personală o practică ăia care habar n-au despre ce vorbesc și
care cred că e suficient să înșiri niște concepte ca să te numești terapeut.
Care cred că e suficient să dai sfaturi și să faci tabele care să monitorizeze
activitățile zilnice. Care cred că e suficient să detecteze... gândurile
disfuncționale. Lui April îi vine să vomite când aude asemenea inepții. Mie
nu-mi vine pentru că eu nu mă pricep. Când vede această reducție, a minții la
un simplu mecanism, dă din mână a lehamite, face o piruetă de 180 de grade,
opunându-i în acest fel fundul ei frumos, pe jumătate dezgolit. Cum să reduci
mintea la un tabel?, obișnuiește să întrebe retoric, enervându-se. Cum să
reduci totul la un set de reguli și de sfaturi? Spune că majoritatea absolută a
celor care se ocupă cu așa ceva ar trebui să rămână fără atestat de practică.
Niște șarlatani, niște cretini care cretinizează și mai tare pe alții deja
cretini și care vor rămâne, până la capătul zilelor, cretini cu toții, așa
spune, țuguindu-și boticul, intransigenta mea iubită.
Pentru April, curentul electric este electronul care
vine din priză și intră-n televizor și care, datorită unui proces impenetrabil,
distribuie programele tv. Dacă o întrebi, știe toate formulele de calcul ale
curentului electric continuu, așa cum le-am învățat la școală, însă pentru ea
toate astea nu au nicio legătură cu curentul electric propriu-zis. Se pricepe,
însă, de minune la chimie. April pictează. Cu pensule cu păr de veveriță sau de
cal, pictează cești din porțelan. Până acum câțiva ani a fost restaurator, apoi
s-a săturat să repare porțelanuri și a început propria-i afacere. Azi a ajuns la
stadiul în care își permite să-și comande cești cu forme anume, desenate de ea,
la o firmă nemțească veche de vreo sută cincizeci de ani, parcă Reutter
Porzellan îi zice, pe care le pictează și apoi le vinde. Blanc-uri le zice. Are
clienții ei. Face numai unicate, așa că și prețurile sunt pe măsură. De
exemplu, un set format dintr-o ceașcă de ceai de 200 ml și o farfurioară cu
diametrul de 12 cm, pictate cu flori în patru culori, pleacă de la 120 de lire.
Vopselele și le prepară singură, din prafuri colorate și combinații de
solvenți, secret de fabricație. Pictează cam 10 seturi pe săptămână. Undeva în
jur de 2000 de lire, cam atât cât câștig eu în jumătate de lună. April face
întotdeauna doar ceea ce-i place, în virtutea singurei legi care-i guvernează
viața: nimic nu trebuie pe lumea asta. Televizorul nu există pentru ea,
„această armă de îndobitocire în masă, mortală, cu efect imediat”. Există, în
schimb, cărțile. În cărți sunt lumile ei, retragerile ei solitare, singurul
sens posibil, viața însăși. Nu le folosește ca pe oglinzi care să-i înfățișeze
identicul, ci ca pe ecrane de proiecție a diferenței care duce la identic. Mă rog,
o chestie complicată pe care n-am prea înțeles-o. Pentru April, căutarea unui
sens al vieții este a descoperi, permanent, că nu există niciunul. Micile
revelații de care crede că a avut parte în lungii ani ai entuziasmului
adolescentin desfoliaseră toate iluziile până la miezul lor sec, din care
văgăuna nimicului apărea, în cele din urmă, la lumină, ca o gură știrbă
slobozind un hohot de râs, o hăhăială lipsită de articulație, ancorată în ceea
ce, pe-atunci, i se părea important: libertatea, dreptatea, echitatea,
adevărul, onoarea, frumosul... M-am revoltat cu prima ocazie pe care mi-a
dat-o. „Ești la fel de prost ca toți ceilalți”, mi-a spus resemnată, cu o voce
albă. „Am obosit să explic. Chestiile astea, de fapt, nu se explică,
ori le înțelegi, ori nu pricepi nimic niciodată, și atunci faci parte dintre
fericiți”, a zis și mi-a întors spatele printr-o piruetă, după care s-a scurs, dezamăgită și
îndurerată, spre dormitor.
Și cum era să nu-i dreptate? Pentru April, adevărul,
libertatea, frumosul, pe vremea când încerca să le întrupeze, s-au pulverizat,
într-o clipă, în miliarde de particule infinitezimale pe care azi încerca să le
recupereze din lectură sau cel puțin asta credeam. În dimineața în care mi-a povestit
tragedia era lipsită nu doar de vlagă, ci părea de-a dreptul golită de sânge.
Stătea pe scaunul din bucătărie, contre jour, mâinile îi
atârnau, grele, pe lângă corp, ca și cum abia și le mai putea ține. Ca și cum
nu mai era acolo, în trupul ei frumos și aproape gol, ca și cum rămăsese doar o
voce, venită din vremuri despre care nu știam nimic. Bernard, zis Bunny, pur și
simplu dispăruse din grădină, unde se juca, în timp ce ea îi pregătea masa de
prânz. Poarta era încuiată iar copilul nu era nicăieri.
-
Aș
fi putut alege să înnebunesc, înțelegi? Nu-i așa că nu știai că asta este o
alegere? Am fost acolo, în clipa aceea, pe marginea îngustă în care am avut de
ales să-mi păstrez mințile din cap sau să le las să mi se împrăștie. Am ales să
sper. Trebuia să-l caut pentru că trebuia să-l găsesc. Și-am început să-l caut.
I-am telefonat lui Edgar și l-am căutat împreună. Apoi, ne-am despărțit, ca să
fim mai eficienți. Am căutat un an. Nu am reușit să-l găsim și de aceea ne-am
despărțit de tot. Iar tu în clipa asta să nu îndrăznești să spui ceva. Nu am
nevoie de nicio vorbă, de nimic. Ai înțeles?
Am luat-o-n brațe și am tăcut. Nici n-aș fi avut ceva
de spus. După o vreme, am simțit cum trupul ei de fum se reconstituie și începe
să fie locuit. Am strâns-o tare, fără să scot o vorbă iar ea a plâns o vreme
spasmodic, apoi din ce în ce mai încet iar eu nu i-am dat drumul nicio clipă,
ca și cum încleștarea brațelor mele era ceea ce dădea, din nou, formă
sufletului ei. În doar câteva cuvinte livrase o întreagă tragedie, cea mai mare
tragedie de care poate avea parte o mamă, dar restul era în ea, o locuia încă,
în ciuda celor cincisprezece ani care trecuseră. Totul era proaspăt, abia
întâmplat. Trecutul devenise prezent, un prezent continuu și așa avea să rămână.
M-am gândit că momentele astea de aducere aminte se petrec cu o variabilitate
care nu ține cont de nimic. De astă dată eu am fost cel care eram lângă ea, dar
data viitoare? Aveam de gând să fiu și data viitoare, și data răs-viitoare și
de câte dăți o mai fi să fie. S-a scuturat de brațele mele și a oftat.
-
Cândva
credeam că nebunia e o soluție. Am aflat că nu e. În nebunie ești hiperlucid.
Iar când nu ești, îți poți lua zilele sau poți omorî pe cineva. Aș fi ales oricând sinuciderea dacă n-aș fi fost
atât de lașă. Nu de moarte-mi este frică, ci mi-e frică să mor, a zis după care
s-a dus să picteze un set de cești, comandă specială pentru o prințesă indiană.
Edgar nu fusese la înmormântare. Se căsătoriseră în
ultimul an de facultate, mai degrabă pentru că April, pe care, de fapt, o chema
Ilona, nume imposibil de pronunțat corect, urma să se întoarcă în țara ei
nenorocită. Venise la Londra cu o bursă de studii și căsătoria era singurul ei
pașaport permanent. Îl alesese pe Edgar nu din dragoste, ci din premeditare, la
capătul unui calcul corect. Între timp, devenise o londoneză perfectă sau o
poloneză care imită perfect o londoneză autentică. În străfundurile sufletului
ei, însă, rămăsese poloneză, țară despre care nu mai voia s-audă. Considera că
dispariția lui Bunny fusese prețul plătit pentru diversiunea pe care o făcuse,
un preț nedrept, o pedeapsă disproporționată față de ceea ce se cerea pedepsit.
Până la urmă, și Edgar se folosise de ea iar ea, oricum, nu stătuse cu pistolul
la tâmpla lui, silindu-l s-o ia de nevastă. Subiectul era tabu, Ilona
interzisese să vorbim despre trecut și în special despre trecutul apropiat.
Despre țara ei avea o impresie catastrofală, după ce, vreme îndelungată,
avusese o impresie extraordinară. La un moment dat plănuise să se întoarcă.
Poloniei îi mergea bine, înflorise, devenise un mic Occident, totul părea
promițător, așezat pe un drum fără întoarcere. Până într-o zi când făcuse
stânga-mprejur și ajunsese, nu știa cum, nu știa de unde, din nou pe mâna javrelor
comuniste. Nu pricepeam mare lucru. April a dat din mână a lehamite, deloc
dispusă să-mi explice, și iar a făcut o piruetă d-aia de-a ei, după care s-a
dus să picteze.
April picta compulsiv. Se agăța de pensulele ei și de
ceștile din porțelan nemțesc ca și cum, dacă nu ar fi făcut-o, ar fi căzut
într-un nesfârșit abis. Tortița ceștii, pensulele, tuburile cu vopsele erau
marginile lui iar ea stătea acolo, înverșunată, luptându-se cu iminența unei
prăbușiri, opunându-se cu înverșunare nu căderii înseși, ci necunoscutului în
care avea s-o ducă, unde bănuia că nu există alegere. Atunci când isprăvea de
pictat câte o ceașcă, răsufla mulțumită și epuizată de atâta concentrare, după
care aluneca într-o lentoare în care parcă devenea altcineva. Acelea erau
momentele nostre de tandrețe, în care April (sau Ilona) se lăsa îmbrățișată și
alintată și în care era dispusă să povestească despre Polonia și despre viața
ei în acel căcat de țară, așa îi spunea, un căcat de țară pe o care o iubea
fără să știe de ce, un căcat de țară care plângea în trupul ei obosit. Exact
astea erau cuvintele ei. În momentele acelea, glasul i se schimba, căpăta
consistență, consistența unor ecouri îndepărtate, consistența a milioane de
ecouri care se întâlnesc în același spațiu, ca sunetele care reverberează
într-o peșteră, amplificându-se și transformându-se într-o mare voce,
înfricoșătoare pentru că intraductibilă. În clipele acelea, nu foarte dese,
aveam impresia că nu cu April stau de vorbă, ci cu Polonia însăși, cu toate
milioanele alea de oameni, sau poate cu sutele de milioane de polonezi, câți or
fi existat de când e Polonia pe lumea asta, aveam impresia că aud vocile
tuturor polonezilor morți, vii și încă nenăscuți, dar era, de fapt, vocea
nostalgiilor și vocea dorințelor lui April pentru țara sa. Era vocea unui
profet care bate câmpii. Într-un moment de genul ăsta am aflat despre Witold,
bunicul din partea mamei, care s-a lăsat capturat de nemți doar pentru a ajunge
în lagăr, pentru a le duce polonezilor știri din țară, care a avut norocul să
supraviețuiască Auschwitzului și care s-a trezit executat de comuniști, pentru
că s-a opus regimului. „Îți dai seama”, a zis, „să scapi de paranoic ca să te
condamne la moarte un imbecil. Zi și tu!” I se părea că-i este scris să repete,
într-un fel, destinul bunicului. Fugise în Anglia de comuniștii din țara ei
pentru ca Anglia s-o omoare, luându-i copilul. Ura Anglia pentru că nu fusese
capabilă să i-l restituie pe Bunny, ura căcatul de Polonia, pe care de-acum
știam c-o iubește cu aceeași iubire pe care-l iubea pe Bunny, ura tot estul
Europei pentru că era populat de cohorte nesfârșite de comuniști care
se-mpuiaseră mai rău ca muștele, ura nepăsarea Uniunii Europene cu privire la
dezastrele ideologice din țările comuniste, dar ura și întreaga Europă, în
frunte cu marea Anglie, din pricina propriei ideologii, din pricina progresismului
învingător pe care ea îl echivala cu un nou comunism. Era, pur și simplu,
stupefiată că oamenii nu văd ce se întâmplă, că viețile lor mărunte și lipsite
de sens sunt mai importante decât soarta Europei și tocmai de aceea ajunsese la
concluzia că majoritatea absolută a omenirii este cretină, lucru cu care eram
totalmente de acord.
Într-o zi mi-am dat seama că ceea ce iubeam la Ilona
era franchețea ei. Știa că nu știe nimic, enunța cu exasperare faptul că nu
știe nimic (un fapt concret, irefutabil) și că nu pricepe nimic din viața asta,
și mai ales avea conștiința faptului că nu va ști niciodată nimic, iar eu chiar
nu pricepeam ce naiba vrea să spună. A fost pentru prima oară când am simțit că
idiotul sunt eu și că, de fapt, ea știe bine ce spune. Pe Ilona o durea-n cot
de spaima mea de bătrânețe, o durea-n cot de bătrânețea mea care deja începuse,
era atât de prinsă cu ceștile și cu pensulele ei și cu exasperarea că viața
trece iar ea nu pricepe nimic, încât până și eu am uitat de ce-mi era frică.
Și, cumva, bătrânețea a dispărut. S-a strecurat ca un mic mamifer speriat de
moarte și a dispărut în hăul spaimei Ilonei care, atunci când nu picta
compulsiv, făcea pâine, plăcinte cu brânză și stafide, cozonaci umflați și
aurii. Cu Ilona am pus rapid pe mine cinci kilograme, până într-o zi când a
spus: gata, ai sărit pârleazul (a trebuit să caut în dicționar), s-a terminat
cu cozonacii, cu gulașul, cu pâinea, cu cârnații de casă. În ziua aia am trecut
pe salate și pe mers rapid, cu pași numărați cu indiferență de o nenorocită de
aplicație de pe telefonul mobil al Ilonei. Stabilise limita inferioară la 10
000 de pași pe zi, cu o viteză medie de 5 km/oră, ceea ce n-avea nimic a face
cu o plimbare de oameni normali, ci cu o alergătură de femeie disperată care se
îndreaptă, în grabă, spre nimic. Țin minte că într-o zi am reușit performanța a
13 800 de pași. În ziua aceea Ilona m-a premiat cu un ceai de plante și cu o
partidă de amor pe nemâncate. Avea în ea ceva sălbatic, probabil sălbăticia
întemeietorilor Poloniei, prin sângele cărora curgea o cruzime de hun.
Ilona își exterioriza temperamentul ori în lucruri
simple, cum era frământarea cozonacilor sau a pâinii, ori în lucruri
complicate, pe care nu le înțelegeam prea bine și ale căror adâncimi
insondabile se sustrăgeau analizei mele atente, academice. La universitate nu
pățeam niciodată așa ceva. Îmi vedeam conștiincios (sau cu câtă coștiință îmi
mai rămăsese) de treabă, gândindu-mă cu groază la pensionare. Aroganța
siguranței de sine, apanaj al universitarilor britanici și a celor din est, se diminuase. Devenisem un
model de profesor, corect, echidistant, nevizitat și nevizat de invidii,
scufundat în tăceri interpretate ca semn al atingerii unei înțelepciuni de
filosof (erau doar tăcerile unui biet om obsedat de bătrânețe). Stăpâneam
meseria, mă mișcam ca peștele-n apă, eram admirat, unele studente-mi făceau
curte, mai ales înaintea examenelor când, brusc, apăreau o grămadă de lucruri
ce se cereau descifrate. Rezistam cu stoicism oricărei oferte. O aveam acasă pe
Ilona și asta însemna că nu mai aveam nevoie de nimic. Dacă Franciska mi-a
atras atenția în vreun fel, a fost pentru aerul ei mereu absent și îngrijorat.
Nu performa în niciun fel, nu aveam nicio îndoială că urma să pice nu doar
examenul la mine, urma, probabil, imposibilitatea de a se descurca cu prea
multele restanțe, exmatricularea și întoarcerea acasă. Franciska era, așișderi,
poloneză. O fată înaltă ca o baschetbalistă, bine legată, dar care slăbise
vizibil în ultimul timp. Avea o față albă plină de pistrui, mai ales pe nas și
pe pomeți, care, alături de ochii albaștri și pierduți îi făceau nu doar o
mutriță haioasă, ci o mutriță haioasă pierdută într-un soi de resemnare tăcută,
cu profunzimi de fântână secată. Avea aerul unei fete ieșite de la psihiatrie,
aflată încă sub tratament. Era îmbrăcată sărăcăios dar curat iar privirea ei
umilă era de-a dreptul înduioșătoare. Avea părul lung, ondulat și sârmos, mai degrabă
portocaliu decât blond. Cu două zile înainte de începerea sesiunii a venit la
ultima mea oră de consultații. A intrat în birou, m-a privit ca și cum tocmai
ar fi aterizat de pe-o planetă străină și a luat loc pe scaunul din fața
biroului, destinat studenților. Și-a încrucișat mâinile în poală și a început
să plângă. Imediat m-am gândit că probabil așa procedase cu toți profesorii cu
care urma să susțină examene. Mă așteptam să înșire o poveste lacrimogenă care
implora mila, adică trecerea examenului cu notă minimă. Dar lucrurile nu au
stat deloc așa și ceea ce urmează este încercarea mea de a reconstitui
discursul Franciskăi. Țin minte că albastrul palid al cerului decupat de
fereastra din birou se intensifica pe măsură ce lumina descreștea. Era liniște,
doar murmurul străzii amestecat cu freamătul frunzișului se auzeau ca și cum
înaintarea zilei către noapte era, de fapt, o înaintare către un deșert
periculos.
Încă din prima frază Franciska a zis că ea vrea să
moară și a început să plângă cu sughițuri, ca și cum nu ar fi fost o alegere,
ci o necesitate impusă din afară. I-am spus că totul are o rezolvare în viață,
singura care n-are este moartea. Un truism, însă unul care la studente încă
ține, invariabil manifestarea uluirii lor fiind ca și cum o mare revelație
le-ar fi fost pusă în fața ochilor. Cu Franciska schema asta nu a ținut. Părea că
ea chiar vrea să moară, însă lăsând în urmă un mare regret. A zis că nu va lua
examenele (doar două le va trece, două din șase), că avea să fie obligată să se
întoarcă acasă, că maică-sa o va omorî sau o va da afară din casă, că ai ei se
sacrificaseră ca s-o țină la facultate în Anglia, că își puseseră speranța să
reușească pentru a nu fi nevoită să se întoarcă la viața nenorocită din Polonia
unde nu avea nicio șansă în afara celei de a trăi ca un șobolan care roade
resturile de la chiolhanurile bogătanilor îmbogățiți peste noapte, că ea nu
vrea să rămână în Anglia și că niciodată nu și-a dorit, că nu îi place la
facultate și că a făcut o alegere greșită, dar că nici acasă nu vrea să se
întoarcă pentru maică-sa îi spusese că se reinstalaseră comuniștii și că
Polonia urma să fie dată afară din Uniune și că se vor închide granițele din
nou, că nu știa ce să facă și unde să se ducă, că nu putea înșela speranțele
părinților și nu putea să-și bată joc de sacrificiul lor, că se lipsiseră de
toate și că făcuseră împrumut la bancă pentru a o ține pe ea la facultate, că
nu le spusese că are atâtea restanțe și că urma să fie exmatriculată, moment în
care maică-sa urma să se sinucidă și că ea nu ar putea trece niciodată prin așa
ceva, așa că mai bine se omoară ea, însă nu știe cum s-o facă fără să se
chinuie, dar că nu suportă nici imaginea mamei când avea să afle că ea se
sinucisese. Aceasta era, pentru Franciska, o situație fără ieșire. Ce nu am
înțeles era ce anume voia de la mine.
Strălucirea albastră a cerului se stinsese, lumina devenise
vâscoasă, prin fereastra deschisă pătrundeau acum efluvii de iarbă cosită, de
vegetal trezit la viață. Franciska sau disperarea Franciskăi devenise o mare
gaură neagră, unde timpul se oprise. Stătea acolo, pe scaunul din fața
biroului, plângând în surdină, ca o umbră întunecată abia mișcătoare, când
mi-am spus că cea mai bună strategie (sau singura la care mă ducea mintea) era
o alianță cu forțele teribile ale gândirii magice pe care le-aș fi putut accesa
în ea, care cu siguranță trebuiau să existe pe undeva, prin mintea ei apăsată
de tristețe. Totul se reducea la acroșarea copilului din ea, la aducerea lui la
viață, un copil care știe să viseze, să fantasmeze, să imagineze, să construiască
povești suprarealiste, să se identifice cu eroul care luptă și învinge. Aveam sentimentul
că dacă o las să plece, a doua zi urma să aflu că se sinucisese, așa că eram
dispus să lungesc lucrurile până aveam s-o simt în siguranță, măcar până a doua
zi. Mi-am amintit de o altă studentă pe care, cu ani în urmă, o condusesem
acasă într-o seară. Era obsedată de poezie, scria poezie, scria bine, dar tot
încerca să înțeleagă ce e poezia și nu reușea și tocmai pe mine mă alese să fiu
cel care-i destăinuie misterul. A doua zi aflasem că se sinucisese și că eram
pe lista scurtă a celor bănuiți a fi avut o implicare în afacerea asta, căci
fusesem ultimul cu care se întâlnise. Nu mai voiam să trec prin așa ceva, așa
că m-am ridicat și i-am preparat Franciskăi o cană cu ceai, pe care a primit-o
aproape bucuroasă. Trei lingurițe de zahăr, a spus, de unde am dedus că nu se
pricepe la ceai, dar nu asta conta. Franciska mirosea a săpun și a coacăze
coapte, a fructe zemoase și dulci de mango sau de banane. Privirea-i plutea în
apa clară și luminoasă a ochilor ei albaștri, o privire tulbure și plină de
singurătate, o singurătate care știe despre ea că are nevoie de contactul uman
pe care eu i-l ofeream prin intermediul ceștii cu ceai. S-a ridicat fulgerător,
ca propulsată de un imens arc invizibil și și-a încolăcit brațele în jurul
gâtului meu și toate acele arome de fructe și toate acele culori m-au luat cu
ele și m-au dus, mai repede ca gândul, în captivitatea unor moliciuni umede, fierbinți,
paradisiace, în care m-am pierdut nici n-aș ști să spun câtă vreme. Lucrurile o
luaseră razna, totalmente scăpate de sub control. Încercam să-mi revin, să
înțeleg ce se petrece, cu toate că înțelegeam foarte bine. Franciska a dispărut,
nu știu când, nu știu cum, nu știu unde, am rămas singur cu mine însumi, cu
insuportabila greutate a mizeriei pe care tocmai o comisesem, ale cărei urmări
îmi era imposibil să le anticipez. Rămăsesem singur în biroul meu care-mi
devenise străin, o lume de obiecte neînsuflețite, fără nicio legătură cu viața
mea. Luna arunca, printre franjurile unui nor care se disipa, o lumină opalescentă,
lăptoasă, rece, indiferentă.
April mă aștepta în bucătărie. M-a privit, meditativ,
preț de câteva clipe, evaluându-și senzațiile și, cu un ton neacuzator, a spus:
-
Nu
ora la care-ai venit este problema, ci că nu ai cum s-o justifici credibil,
după care mi-a servit pirueta aia a ei, care anula oricare alt cuvânt posibil.
În noaptea aceea April a dormit pe canapeaua din
atelier iar eu am fost suficient de cretin încât să-mi subliniez vinovăția prin
a nu mă duce la ea. Sau suficient de inteligent. Am fost nevoit și altă dat să
joc sceneta asta ingrată și nu mi-a ieșit, așa că am lăsat-o în plata Domnului,
fie ce-o fi. Mi-o și imaginam pe April vârâtă sub trei halate, cu pilota trasă
peste cap, ascunzându-se de viață, mi-o și imaginam trezindu-se noaptea și
acoperind cu vopsea neagră o farfurioară peste care inițial pictase texte în
latină și în engleză, mi-o imaginam a doua zi refuzând să iasă din cameră până
când aveam să plec și apoi strângându-și lucrurile și părăsind casa, lăsându-mi
pe masa din bucătărie întruchiparea mizeriei mele, semnul distinctiv al morții
mele pentru ea: farfurioara scrisă și apoi pictată cu vopsea neagră, care m-ar
fi împiedicat să citesc textele de dedesubt. Și, pe ea, tronând într-un alb
imaculat (albul de Reuter Porzellan), ceașca neatinsă, efigie a purității ei
pe care-am maculat-o cu cruzime, într-o clipă de pierdere de control.
Un calm dens a pus stăpânire pe mine în timp ce scriam în
minte scenariul următoarelor ore din viața mea cu April (sau cu Ilona). Plasat
în lumina albă a neonului din baie, când m-am privit în oglindă cu curiozitate,
ca să văd cine îmi întoarce privirea din argintul lichid, am văzut căluțul de
bătaie al lui Sterne dând din cap energic, cabrându-se cu eleganță și plin de
mândrie, m-am văzut pe mine sau pe cineva care semăna cu mine zâmbind, am văzut
până și paginile negre și albe care urmau să fie răsfoite și întoarse pe toate
părțile de către cititorul curios, m-am văzut plutind deasupra întregii
abjecții a unei lumi de sicofanți împurpurați de înalta menire a vieții lor, am
văzut, sus, pe stâncă, un castel din piatră care mă aștepta. Înainte de a
închide lumina și a mă retrage în dormitor pentru un binemeritat somn, țin
minte că m-am întrebat: cine, dacă aș striga, m-ar auzi din cetele cerești?
În dimineața urătoare m-am trezit cu o senzație de
fericire insuportabilă. April reușise să mă învețe cum să fac acel misterios
pas în afara minții mele. Limita, cea din urmă, fusese doborâtă. Am deschis ușa
într-o stare de beatitudine nicicând trăită, pentru-a mă duce să mă ușurez. Un miros
de cafea proaspăt preparată m-a lovit drept în moalele capului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu