Mă amuza furia ei. Îi spusesem că
femeile sunt lipsite, prin însăși natura lor, de accesul la epos, că singura lor propensiune, atunci când
există, este către maternitate, că struggle for life nu este altceva decât afirmarea
frumuseții, adică a feminității și-i mai spusesem multe altele în același
registru. Ochii îi sticleau, respirația-i devenise sacadată, nările-i fremătau
ca la focă, buza superioară-i tremura iar eu mă amuzam teribil. Nu găsea
cuvinte suficient de tari pentru a-și exprima indignarea. Speram că ceea ce-i
spusesem va coagula în ea toate rezervele ei de ambiție și, în cele din urmă,
se va urni să facă ceva cu ea însăși. Acum privea, de câteva minute, pendula,
traiectoria pe care acul o urma, de la stânga la dreapta și de la dreapta la
stânga, neîncetat aceeași, iar eu o priveam, la rândul meu, pe ea,
întrebându-mă ce-o fi în mintea ei. A continuat, imperturbabilă, să o privească
și când domnul Spencer a intrat în birou, a trântit catalogul pe masă și s-a
prăbușit pe scaun, și când Mellisa a venit cu tava cu ceștile de cafea, și când
maimuța de Monique a băgat capul pe ușă și a întrebat cine dorește sendvișuri
de la bufetul de la parter, și când biroul s-a golit, zece minute mai târziu,
când toți au plecat care la cursuri, care la seminarii, care la laboratoare.
Aveam o fereastră de două ore, de aceea am rămas singur cu ea, ea privind,
nemișcată, acul pendulei, eu privind-o pe ea și întrebându-mă ce-o fi în mintea
ei. Aveam de corectat referatele studenților, dar mi-era lene, așa că am
continuat s-o privesc în liniște, imaginându-mi că ceea ce face ea acolo cu
pendula este să se uite la timp. Adică la prezentul care devine trecut în chiar
momentul producerii lui, și la viitorul care devine prezent, adică trecut, din
chiar momentul anticipării lui. Eu, cel puțin, dacă m-aș uita minute-n șir la o
pendulă, la asta m-aș gândi, cu toate că știu că nu ar folosi la nimic. Dar
poate că ei îi folosea. Sau poate că se gândea la cu totul altceva. Era tânără,
nu foarte tânără, dar suficient de tânără încât timpul s-o mai poată învăța
ceva. Și anume, faptul că nu există. Că este o convenție menită să ordoneze
lumea și mintea omenească. Fără de timp, lumea ar fi haos. Haosul este un
animal hrăpăreț. Sau un ou care nu eclozează niciodată.
Era înciucurată toată. Avea câte
un ciucuraș din piele la fiecare pantof, avea ciucurași multicolori de-a lungul
tivului bluzei și la mâneci, avea ciucuri la geantă, avea ciucuri la blugi iar
cerceii erau tot ciucuri, probabil din mătase, pentru că erau lucioși și
unduioși, mișcându-se ca o boare de vânt în plină vară, în ritmul lent al
capului ei care urmărea limba pendulei. Ce de-a invenții pe lumea asta, îmi
spuneam, ce de-a invenții cu ciucuri! Lulu Pamplona o chema. Mă rog, doar Lulu,
Pamplona o botezasem eu în ziua când, întoarsă de la Pamplona, îmbătată de
nebunia feeriei circului de pe străzi, cu tauri alergând oameni și uneori
călcându-i în copite, a decretat că, într-o zi din viața asta, se va muta în
orașul care-i zăpăcise mințile. Trecuseră ani buni de-atunci și nu reușise să
se mute, poate și pentru că, între timp, își schimbase destinația. Acum voia să
trăiască în Namibia, în Windhoek. Spunea că habar n-avem cum e în Namibia și că
numai aroganța universitară ne face să credem că Namibia este o țară săracă,
din lumea a treia, unde copii cu mingi de fotbal în burtă mor de foame și de
boli. Spunea că nu există așa ceva, că Namibia a fost colonie germană și că
nemții au lăsat în urmă ordine și disciplină, șosele perfecte, că este curat și
frumos chiar dacă e o țară comunistă, un comunism cu chip uman și că la capătul
orașelor începe deșertul care uneori e galben, alteori e roșu și că în zare se
văd munții care uneori sunt gri, alteori albaștri și că din vârful munților vezi
Atlanticul, care e un cer nesfârșit, și că ea se va muta în Namibia într-o zi.
Apoi, a zis că se mută în Sri Lanka, dar nu a mai spus de ce. Părea hotărâtă.
Iar acum stătea nemișcată, cu ciucurii din mătase atârnându-i la urechi și
privea timpul din pendulă, gândindu-se, probabil, la Pamplona, la Namibia, la
Sri Lanka și la câte și mai câte alte eșecuri.
Lulu îmi fusese studentă. A fost
singura studentă cu care mi-am dat întâlnire. E un fel de-a spune, căci ea era
cea care-mi dădea întâlnire iar eu cel care nu o putea refuza. Era ca un
magnet. Lulu a fost cea care mă ducea (mă târa) în cluburile de noapte unde se
cânta rock și unde la început mă simțeam ca un zombie pentru că eram cel mai
bătrân dintre toți cei care populau nopțile Londrei în catacombe pline de fum
de țigară pe care-l puteai tăia cu cuțitul, cu pereții vibrând de muzică. Habar
n-aveam că există asemenea locuri. Pe vremea aia eram mai tânăr. Cu mult mai
tânăr, dar nu chiar foarte tânăr. Se-mbrăca și ea ca toți rockerii, cu toate că
asta nu avea nimic de-a face cu firea ei conținută, cu aparență de porțelan de
vitrină. Lulu bea bere sau tequila, eu beam cafea. Nu aveam voie să beau alcool,
luam niște pastile care nu se-mpăcau cu alcoolul și medicul mi-l interzise iar
eu sunt un pacient compliant pentru că la mijloc este vorba despre sănătatea
mea. Luam pastile de cap, ca să fiu mai exact. Eram surmenat tot timpul din
pricina lucrării de doctorat pe care simțeam că nu o mai pot duce la capăt iar
lucrul ăsta mă îngrozea. Până într-o zi când mi-am spus: ori eu, ori tu. Fiică-mea
plecase de-acasă la facultate iar camera ei rămăsese liberă. M-am mutat în
camera ei și un an de zile am lucrat până la trei dimineața, noapte de noapte. Ziua
mă duceam la facultate ca să-mi țin seminariile iar noaptea lucram. Uneori,
ieșeam cu Lulu în cluburile de rock, catacombele alea întunecate unde tăiai
fumul cu cuțitul. Lulu era frumoasă și mă ținea de mână pe stradă, lucru pe
care nu aș fi îndrăznit să-l fac pentru că eu sunt timid. La un moment dat
mi-am dat seama că Lulu mă duce pe un drum greșit. Nu m-am culcat cu ea. Am rezistat.
Era îndrăgostită de mine. Și eu eram îndrăgostit de ea, dar nu m-am culcat cu
ea. M-am rezumat la cluburile de noapte și la cafele. După câte o tequila,
două, Lulu începea să plângă. Atunci mă săruta cu foc iar eu nu mă puteam
împotrivi. Într-o noapte, când am simțit că-mi pierd mințile, am renunțat. De-atunci
nu am mai ieșit cu Lulu, nu de teamă că m-ar putea vedea cineva cu ea, ci
pentru că așa ceva nu se face. O pornisem pe un drum greșit, în loc să-mi văd
de teza de doctorat. În cele din urmă, am dovedit-o. Teza, nu pe Lulu. Dar am
și ajuns la balamuc. Probabil din cauza lui Lulu rockerița. Știam foarte clar
că nu sunt nebun, eram doar surmenat. Țin minte coridoarele înguste, cu neoane,
pe care ne înșiram pentru a ni se da păhărelul cu medicamente, pe care trebuia
să le înghițim în fața asistentei. Pe vremea aia nu puteam să dorm, față de
azi, când dorm cu mult mai mult decât ar fi firesc. Este motivul pentru care am
ore doar după-amiaza, numai că și după-amiază mi se face somn (de la pastile) și
mă văd nevoit să rezist. Lucrarea de doctorat mi-am încheiat-o de mult, dar nu
m-am mai întors în patul conjugal, am rămas în camera fiică-mii. Nevastă-mea
pleacă la muncă dimineața și se întoarce când eu plec la facultate, de unde mă
întorc când ea e deja în pat, la televizor. Și uite-așa nu ne întâlnim decât
foarte rar, în week end-uri, când vin cu castronul de salată să-mi iau masa în
sufragerie, la știri. Mănânc multă salată. Țin la sănătatea mea. Salată și
fructe. Nu, nu sunt mulțumit de viața mea, dar asta e, în viață nu le poți avea
pe toate.
Îmi place să mă plimb. Am traseul meu, pe
care-l parcurg sfințește, în fiecare seară. Mă opresc în parc, unde am banca
mea, stau acolo cam jumătate de oră și citesc. Întotdeauna am o carte cu mine. La
un moment dat, a apărut o fată. Stătea pe o bancă și citea. Eu mă plimbam
printre copacii din parc. A apărut și a doua zi, și a treia. De fapt, era deja
acolo când ajungeam eu. Într-o zi am văzut-o îndreptându-se spre mine. Nu mai
știu cum naiba s-a întâmplat, dar am stat mult de vorbă. Părea foarte singură. Părea
ca și cum nu-i mai păsa de nimic, ca și cum nimic nu mai conta. Într-o zi, mi-a
povestit un vis cu Borges. Stătea sus pe un gard și Borges venise să o ajute să
coboare în siguranță. L-a refuzat pentru că-i era teamă de el, de fapt, pentru
că-i era teamă de orbi în general. Îți dai seama, a zis, îți dai seama că
însuși Borges a venit la mine? Îți dai seama cât sunt de proastă dacă l-am
lăsat să plece? În altă noapte a visat că o dusesem la un cenecert rock și că
aveam o cămașă identică cu cea a lui Ian McEwan, dintr-un interviu din The Guardian. Cu fata asta m-am culcat,
trebuie să recunosc. Făcuse un fel de obsesie pentru mine. De fapt, nu chiar
pentru mine, ci pentru ceea ce scriam, de ani de zile, pe blogul meu. Ceea ce e
cam același lucru. Îți place de mine pentru scriu binișor?, am întrebat-o
într-o zi. Nu știu, a zis. Din ziua aia nu am mai vrut s-o văd. Nu pentru că nu
reușise să afle de ce mă place (eu aș zice că era îndrăgostită lulea), ci
pentru că eu însumi începusem să mă îndrăgostesc și nu aveam niciun chef de
complicații. Adevărul e că întotdeauna am avut o viață secretă, în ciuda
faptului că sunt un profesor respectabil și așa am fost întotdeauna. Nu știu
cum naiba fac de mă trezesc în câte-o poveste de genul ăsta. De a doua zi, a
început să mă caute. O vedeam
așteptându-mă în fața universității, când veneam la ore. O vedeam așteptându-mă
tot în fața universității, seara, când plecam de la ore. O vedeam în fața
blocului, pe partea cealaltă a străzii, când plecam în parc, să mă plimb,
seară de seară. O simțeam urmărindu-mă ca o umbră, de parc-ar fi fost umbra
mea. Se oprea când mă opream eu, mergea când mergeam eu. Nu mă deranja cu
nimic, doar mă însoțea, respectându-mi, în felul ei, alegerea. Dar vedeam că e
disperată. Într-o zi i-am spus ferm, răspicat, să nu mă mai urmărească. Atunci
am văzut prelingându-se din ochii ei mari niște lacrimi ca doi sori
incandescenți sau ca două luni strălucitoare. Asta așteptam? Lacrimile ei? Da,
asta așteptam, mi-am dat seama. Nu o dovadă că mă iubește, ci lacrimi, care pot
fi și altceva în afara unei dovezi. Atunci mi-am zis că sunt un nemernic și că
fata asta nu merită așa ceva. Am luat-o de braț și am mers la ea acasă și ne-am
culcat împreună. Fata asta e tot un foc. N-am mai întânit așa ceva. Și e
sinceră.
Nu mă mai duceam seara acasă, mă
duceam la ea. Asta a durat o vreme, apoi m-am întors acasă și a fost ca și cum
n-aș fi plecat vreodată. Viața a mers mai departe. Mi-o imaginam așteptându-mă
cu o răbdare de care doar Dumnezeu e în stare, cu o răbdare neomenească. Am lăsat
să treacă vreo opt, nouă luni în care nu i-am mai dat niciun semn. Nici ea nu
m-a mai urmărit, așa cum credeam că se va întâmpla. Mi-o imaginam cum stă toată
ziua cu laptopul în brațe pe canapeaua ei din sufragerie și cum îmi citește și
răscitește blogul. Mi-o imaginam stând noaptea la geam și uitându-se după mine,
de la etajul zece, privind farurile mașinilor măturând strada în vreme ce luna
crește până devine un cerc enorm, de un alb orbitor, suspendată într-o mare
neagră, care e cerul. Mi-o imaginam singură, înnebunind pe zi ce trece. Și atunci
m-am speriat și m-am dus la ea pentru că m-am temut de o nenorocire. Mă aștepta
cu cafeaua fierbinte, așa cum mă așteptase în fiecare zi de când plecasem. A fost
ca și cum nu aș fi plecat vreodată. La ea acasă era mereu liniște, liniștea de
deasupra lumii, și chiar din ea emana o liniște vârtoasă care nu știu din ce
disperări sau din ce fericiri venea. Voia să scrie un roman dar nu știa cum se
face asta. I-am promis că o voi învăța să scrie. Crezi tu?, m-a întrebat,
sceptică. Cred, am zis. Iar ea a tăcut, după care eu mi-am luat pastilele de
cap, după care am făcut dragoste, ca și cum am fi fost două ființe foarte
lente, după care am adormit și am visat că sunt critic literar și că am scris o
carte, interpretare la Tristram Shandy, și că a venit Borges și m-a premiat cu
un premiu mondial, după care m-a întrebat: nu-ți ajunge un eșec? Și atunci m-am
trezit înspăimântat și transpirat tot, pentru că eu nu sunt critic literar. Nu știu
dacă visul a fost pe fond nervos sau a fost ceva metafizic. Seara am mers
împreună la un concert rock, chiar dacă ei nu-i plăcea rockul, dar pentru mine
era în stare de orice. Între timp, îmi cumpărasem o cămașă identică cu a lui
McEwan din interviul din The Guardian. Știu că-mi propusesem să-mi cumpăr și o pereche de
blugi, și o geacă nouă, din piele.
Nu știu ce mi-a venit să mă
gândesc acum la toate astea. Ar trebui să citesc referatele studenților, dar
mi-e lene, mai bine ar fi să i le pasez lui Lulu, nu degeaba e seminarista mea.
Lulu, care de cincisprezece minute privește, nemișcată, pendula sau timpul din
pendulă sau cine știe ce altceva. Până la urmă, foarte bine face, încă are
vârsta la care timpul o poate învăța ceva, acel ceva care s-o facă să se miște
odată, până nu-i prea târziu. Încă mai are o șansă. Ultima, cea din urmă. Încă
mai poate ajunge singură la concluzia că timpul nu există, că e doar o convenție
împotriva haosului din mintea omului, o convenție necesară, dar insuficientă. Apoi,
are tot timpul din lume să afle că timpul e un ou care nu eclozează niciodată.
-
Lulu, ce faci tu acolo de un sfert de ceas? La ce te tot
gândești?, am întrebat-o, înainte de a-i pasa referatele.
A întors capul lent, ca întreruptă
din visare, m-a privit cu ochii ei veșnic încețoșati în care pe vremuri vedeam
adâncimi insondabile și a zis cu o voce calmă și plată:
-
La nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu