Dorothy Cross
Château de Vullierens, august 2023. Nici țipenie de om, strânși cu toții pentru masa de prânz, sub umbrelele de soare ale terasei palazzo-ului. Mă plimb prin grădină și, la un moment dat, printre tufe de trandafiri și personaje din metal în mărime naturală zăresc, în centrul unei peluze, un sicriu pe catafalc, acoperit cu un văl de marmură albă. Pare, mai degrabă, un pat, căci pe el este așternută o pernă. Mintea este încurcată. Vede clar că este un sicriu, dar ce caută perna care-l transformă în pat? Apropiindu-mă și fixând ciudățenia cu privirea văd, clar, un pat proaspăt părăsit. Perna adâncită păstrează urma capului, cearceaful ușor deranjat sugerează ponderabilitatea trupului care abia a părăsit patul, însă albeața marmurei de Carrara mă duce cu gândul la sacru. Iată sacrul profanat. Așadar, este un pat cu aparență de mormânt. Dar și mormântul tot un pat este, în cele din urmă. Și, atunci, pricep: nu este un pat, nu este un mormânt, este o alegorie a vieții: nașterea, dragostea, visul, moartea. Toate astea se întâmplă, fundamental, în pat fiind. Și atunci mă încearcă un val de emoții contradictorii. Geniul artistului care reușise să concentreze viața într-un simbol, perisabilitatea existenței, timpul, nimicul... Mai eram și singură, în mijlocul unui domeniu cu vedere deasupra unei văi în care se întindeau la nesfârșit podgorii și case și, în zare, munții abia desenați, sub un cer care nu sfârșea în nicio direcție, strălucitor și etern, ca o eșarfă de sticlă aruncată deasupra lumii. Spațiul acela dintre cer și pământ, singurul spațiu al iluziei necesare. Și era atât de cumplit de frumos totul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu