Spațiul cabinetului de psihoterapie este menit a institui, prin trecerea timpului dar și prin continuitatea ritmicității cu care au loc ședințele, acel spațiu protector, căci invariant, necesar celei mai bune așezări a pacientului în interiorul său, cu speranța „uitării” de sine, condiție a grăirii libere. Atâta cât poate fi de liberă o vorbire la ale cărei butoane de comandă stau, veșnic, „fratele” din umbră și constrângerile educației primite. Spațiul cabinetului încearcă să instaureze un familiar - senzația pe care fiecare o trăim atunci când imersăm în mediul nostru -, căci familiarul are calitatea de a da sentimentul de siguranță. Cabinetul nu este precum un loc al cotidianului unde-ți întâlnești colegii de muncă, sau prietenii, sau familia, ci cadrul în care doi străini speră la o bună întâlnire, fiecare așezându-se în rol de sprijin pentru celălalt. Pacientul își sprijină terapeutul prin discursul pe care-l oferă, terapeutul își sprijină pacientul prin interpretările inconștientului prins în acest discurs. Este o relație de iubire în alt sens, cel a spiritului ordonator al lumii interioare. Este, la o adică, o relație de cultură reciprocă, din care fiecare iese mai bogat și de celălalt, și de sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu