Timidă însemnare despre bine și rău

 Binele și răul sunt categorii inextricabile. Ele ne constituie în egală măsură pe fiecare dintre noi. Nu suntem nicicând angelici, altfel decât intermitent. Adică atunci când nu suntem abominabili, măcar în gând. Oricâtă frumusețe exterioară ar expune un om, pe atâta urâțenie interioară îl constituie. Pur și simplu așa suntem alcătuiți și nimeni nu e de vină. E de la natură, cum ar veni. Rolul educației, al legii – și al culturii, în alt plan – este să țină sub obroc urâtul din noi. Să ne facă să ni-l conținem. Dacă poate, să-l metamorfozeze în ceva mai puțin decât este. Conviețuirea nu poate fi posibilă decât sub semnul conținerii. Dar ca să putem conține urâtul avem nevoie de oarece maturitate. Nu e un dat, e o consecință. E nevoie de legea tatălui deasupra capului. Iar tată poate fi și o femeie, căci despre funcționare în rol este vorba, care nu are a face cu a fi bărbat sau femeie. În lipsa reprezentărilor dialectice nu putem enunța nimic despre categoriile „bine” și „rău”. Și despre nici o altă categorie. Fiecare se întemeiază (și se developează) în raport cu contrariul. Tot ce este de un fel sau de altul se află într-o relație de contrarietate, în care ambele propoziții sunt adevărate. Iar asta este busola. Doar că, azi, lucrurile se schimbă. Uneori, chiar se răstoarnă. Redefinirea progresistă a categoriilor ne aruncă în confuzie. Ceea ce ieri era de o parte a baricadei, azi ne trezim că e de cealaltă. Ni se trage preșul de sub picioare. Și nu mai știm. Mintea se răstoarnă și ea, căci nu se mai regăsește în ceea ce a fost învățată să creadă. Umbra devine lumină, conturul umbrei se estompează în înaintarea luminii, granițele devin incerte până la dispariție. Ești des-centrat. Ți-ai pierdut polul de veghe. Centrul stabil a dispărut iar tu levitezi, amețit, pe nicăieri. Când anume vom înțelege că ceea ce dă stabilitate vieții este siguranța? Iar siguranța își are izvorul în certitudine. În perenitatea ei. Nu e vorba despre certitudinea prostului care nu mai chestionează alternativa pentru că e convins că adevărul îi aparține. E vorba despre ceea ce, traversând veacurile, a rezistat sub chipul binelui. Nu trebuie să fii filozof ca să înțelegi ce e binele și de ce doar el poate duce la conviețuirea speciei umane. E bazal, e în noi toți, odată ce-am trecut de vârsta de 7 ani. Răul doar capătă forme noi, dar el este rău dintotdeauna. Ca și binele, care tot dintotdeauna este bine. Și care azi a fost expandat în spații care nu mai țin de el. Noile norme sociale redefinesc binele așa încât să ne facă să ne simțim vinovați pe noi toți, cei care până ieri știam că binele are o anume definiție. Cum nimeni nu suportă cu plăcere (în afara masochiștilor) sentimentul de vinovăție, nevoia de conformism ne va face să ne așezăm în noua paradigmă, fără a o chestiona. Ne „pliem” pe ceea ce ni se cere, căci suntem niște copii care nu au aflat că sunt dotați cu o minte pe care o pot folosi.