Dialog necruțător cu psihologul și psihoterapeutul Ioana Scoruș: „Ca popor, avem maturitatea psihologică a unui copil de 2 ani!”
Vi se pare dur titlul? Citiți tot interviul, până la ultima literă, infantilitatea poporului este, până la urmă, doar rezultatul propriilor noastre comportamente. Ioana Scoruș le indică ferm: „Ne prefacem că învățăm, ne prefacem că muncim, statul se preface că ne plătește și, sub deviza «merge și așa», ducem totul mai departe, spre prăbușirea finală”.
- Jurnalul: Menționați la începutul cărții „Nu copilul e de vină” (Editura Humanitas, 2023), în plasa unui Avertisment, că ați conturat un text crud, revoltat și sarcastic pe alocuri, care spune lucrurilor pe nume, fără intenția de a jigni ori de a trage pe cineva anume de urechi. Dar care ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere, principalele carențe ale societății noastre, și mă refer la acele carențe care, din păcate, contribuie la formarea noilor indivizi? La acele carențe care s-au metamorfozat, în timp, chiar în fenomene.
- Ioana Scoruș: Oh, Doamne, e plină societatea noastră de probleme și cel mai acurat instrument cred că este cel care face comparații, de la nivelul organismelor Uniunii Europene, între țările UE. La cam toți itemii bifăm ultimele locuri. Aș începe cu dezastrul din învățământ, pentru că el este cel care construiește calitatea societății de mâine. Câtă vreme analfabetismul funcțional apropie sau chiar depășește 50% și în fiecare an el crește, devine limpede ce adulți vor hotărî, mâine, destinul acestei țări.
Prefaceri
- Sper că cei din cealaltă categorie de procente.
- Să pomenesc și despre sistemul de justiție, care ne îngrozește cu incapacitatea lui de a cântări just. Generalizarea corupției este un bun indicator al sistemului de justiție. Toate instituțiile statului, fără excepție, sunt bolnave până la nivelul de necroză, de cangrenă, de metastaze. Am avut șansa ca, în peste 30 de ani, să ne punem pe picioare, însă am obținut contrariul, exact contrariul. Iar asta spune ceva despre maturitatea noastră psihologică ca popor. Avem 2 ani - 2 ani și jumătate, or un copil de 2 ani nu este capabil de gândire rațională, nu știe diferența dintre bine și rău și tot ce-și dorește este plăcerea: să se joace. Asta facem și noi, ne prefacem că învățăm, ne prefacem că muncim, statul se preface că ne plătește și, sub deviza „merge și așa” sau „lasă, că la alții-i și mai rău” ducem totul mai departe, spre prăbușirea finală. Ca popor, conștiința noastră civică e aproape nulă, dar groaznic este că, dacă de noi nu ne pasă, iată că nu ne pasă nici de copiii noștri, de cum va arăta viața lor ca viitori adulți. Perpetuăm lipsa valorilor și mediocritatea și inventăm „valori” noi, cum ar fi bunăstarea obținută pe căi imorale. Faptul că există și întotdeauna vor exista excepții nu mai este de natură să salveze ceva.
Bun simț fundamental
- Cu o floare nu faci primăvară…
- Personal, cred că e prea târziu, că am pierdut trenul, dar asta nu înseamnă că renunț să sper, altfel, nu aș fi scris „Nu copilul e de vină”. Doar că mă doare, de aici și vehemența mea deloc elitistă, așa cum mi s-a sugerat la un moment dat că ar putea fi considerată. Să vrei ca lucrurile să meargă bine pășind pe o cale onestă nu ține de elitism, ține de un bun simț fundamental.
- Un bun simț al părinților, în primul rând… Că tot veni vorba de fenomene: ce înseamnă/ce implică „parentificarea copilului”?
- Sunt acele cazuri în care părintele, copleșit de propria-i problematică (depresie, de exemplu), nu își mai poate juca rolul firesc față de copil și, fără să-și dea seama, îi transferă copilului rolul de părinte. Iar acesta, împovărat cu un rol în care nu are ce căuta, va fi copleșit, la rândul lui, și va claca. Este o pierdere de copilărie care va avea repercusiuni în viața de adult. Ar putea subîntinde o veșnică nefericire, dar și mai mult de atât. Maturizarea copilului înainte de vreme nu este ceva de dorit.
Cea mai mare trădare
- Care apreciați că este cea mai mare (ca să nu scriu ireparabilă) trădare pe care un părinte o poate opera, conștient, ori inconștient, față de propriul copil?
- Aceea de a nu putea să-și iubească copilul. Adică de a-l abandona afectiv din chiar clipa în care vine pe lume. Apoi, aceea de a-l folosi pentru beneficii personale (compensatoriu, în termeni de stimă de sine, mai ales). Nu în cele din urmă, aceea de a-i nu da un set de valori sănătos. Trădarea cea mai mare, subsumând, este să funcționezi inconștient toată viața, adică să nu ai habar nici de tine, nici de copilul tău, altfel decât în termenii aparenței. Să nu te trezești nicicând din somnul iluziei. Cum spunea cineva, să nu știi ce trăiești.
Fuga de lupă
- Dramatic! Care ar fi, în schimb, cea mai valoroasă/importantă investiție pe care un părinte o poate face într-un copil? Să fie iubirea, pur și simplu (pură și simplă)?
- Vreau să cred că iubirea e de la sine înțeleasă, însă, ca să fie o iubire sănătoasă, este necesar să fie o iubire matură, or asta înseamnă una cu limite sănătoase. Nemărginită în sens de inepuizabilă, însă limitată în sens de frustrare optimă. Nu există iubire sănătoasă față de copil, dacă ea nu este subîntinsă unor limite, din cele mai diverse. Iubirea sănătoasă presupune și codul moral. Nu se poate conviețui în societate în lipsa unui set de valori morale, iar el nu trebuie să fie unul relativ, pentru că tocmai relativizarea a tot și a toate a dus țara asta în prăpastia în care se află. Și, dacă aici a ajuns, a ajuns din cauza acestor „adulți” lipsiți de valori și pentru care compromisul, orice fel de compromis, a devenit norma. O valoare este o valoare, odată știrbită, relativizată, ea cade din calitatea ei de valoare. Din păcate, nu putem da copiilor noștri decât propriile valori, despre care credem că sunt bune, nu mai stăm să le chestionăm, nu ne mai luăm sub lupă pentru a ne interoga în primul rând pe noi. Nu-i putem cere copilului să nu mintă, dacă noi înșine mințim. Este o iluzie să credem că el nu vede, că el nu știe că mințim, însă asta credem, că reușim să disimulăm suficient de bine în fața lui. Pur și simplu nu-i poți cere, nu ai dreptul să-i ceri copilului ceea ce tu nu pui în practică în viața de zi cu zi. E imoral și, în tot cazul, inutil.
Prăbușiri, anacronisme, relativizări
- Ce opinați că-i lipsește sistemului de învățământ pentru a putea fi considerat un cadru sănătos pentru copiii noștri? Știu, s-ar putea scrie zece cărți pe marginea acestui subiect…
- Îi lipsesc multe, după cum știți. Profesionalismul cadrelor didactice, de exemplu. Este umilitoare calitatea profesională azi. Nu ar trebui să aibă ce căuta la catedră oameni care nu dețin conștiința faptului că elevul este un material subtil în care ei sculptează viitorul adult și că fiecare interacțiune cu el devine o amprentă pe care copilul o va duce toată viața. De la insuficiența cunoștințelor la incapacitatea de a le transmite la modul potrivit, trecând prin prăbușirea codului etic. Ce să mai spunem despre prăbușirea standardelor. Să pomenesc și anacronismul sistemului, viziunea asupra modului în care trebuie livrată și verificată cunoașterea. Relativizarea limitelor este o altă pacoste.
Egalizări dezastruoase
- Mai exact?
- Părintele a invadat școala, el știe mai bine cum și ce trebuie predat copilului, el știe mai bine care sunt materiile importante și care nu. Dacă nu cere supraperformanță la clasă, părintele cere să-i fie tratat copilul cu enormă îngăduință. Găsește scuze pentru orice. Sigur, este ajutat și de noua orânduire, în care egalizarea valorilor face ravagii. Toți copiii trebuie să ia 10. Toți copiii trebuie să facă facultate, altfel, se cheamă că sunt discriminați.
- O aiureală!
- Și astfel, copiii sunt mințiți și ajung la finalul studiilor având despre sine o imagine deformantă. În mod real, învățământul, de orice nivel ar fi, scoate pe bandă rulantă mediocri, dar pentru că valoarea calificativului a fost anulată, toată lumea crede că a făcut mare ispravă. Șocul cel mai mare îl au unii tineri care pleacă să studieze în străinătate, neavând o imagine realistă, iar acolo clachează, pentru că standardul pe care-l găsesc este cu mult deasupra celui pe care-l dețin. Apoi, se întorc în țară și spun că nu s-au putut adapta. Uitați, în Germania tot 12 ani de școală se fac, însă elevul din România, în cei 12 ani, față de cel din Germania, acumulează cunoștințe echivalente unui an și jumătate mai puțin de predare. Atât de defect este învățământul nostru. Este firesc să nu faci față în alt sistem când îți lipsește un an și jumătate de școală. Desigur, vor exista mereu acei copii făcuți pentru a învăța, dar cred că ei nu depășesc un maximum de 10%. Rezultatele la testele PISA sunt un etalon al dezastrului învățământului românesc. Anacronismul manualelor școlare și lipsa pedagogiilor necesare secolului XXI desăvârșesc dezastrul.
Copilul real versus copilul ideal(izat)
- Chiar creștem doi copii într-unul singur - cel real și cel mental/închipuit? Cum așa? Cum am putea despica această dualitate nebună? Putem?
- Creștem un singur copil, însă imaginea noastră mentală asupra lui este dihotomică, iar acesta este un proces inconștient. Pur și simplu habar nu avem că în mintea noastră există, înainte de orice, imaginea copilului ideal(izat), el fiind reperul după care ne „construim” copilul. Orice mamă își visează copilul încă de când e însărcinată, orice mamă proiectează în copilul real, în mod inconștient, calitățile pe care visează să le dețină copilul său. Această proiecție o va însoți toată viața, iar ea va ecrana imaginea copilului real, impurificând-o cu produse ale proiecției. Suntem foarte supărați când copilul nostru nu e așa cum dorim, dar, dacă nu e așa cum ni-l dorim, este pentru că bietul de el este așa cum este, el nu poate deveni imaginea noastră despre el pentru că el nu are nicio legătură cu această imagine și nicio vină pentru ea.
Tendințe vătămătoare
- Evident.
- Este dificil de înțeles că funcționăm în baza unor „mecanisme de apărare” pe care cu toții le deținem și pe care le folosim tot timpul în mod totalmente inconștient (deci ele nu se supun nici conștiinței și, prin urmare, nici voinței). Scopul lor este să apere eul conștient de a fi în contact cu ceea ce nu îi convine atât din realitatea internă, cât și din realitatea externă pe care-o numim obiectivă. Iar aceste apărări pur și simplu mistifică realitatea. Având în fața ochilor copilul real, nu știm că el este doar ecranul de proiecție al copilului din mintea noastră, care este idealul. Nu știm că el vine pe lume cu o anume înzestrare, ci îl tratăm ca și cum ar fi o plastilină din care vom face ceea ce ne dorim. E firesc să ne dorim ce e mai bine pentru copil, însă nu știm că ceea ce ne dorim conține suma proiecțiilor noastre care, de regulă, este constituită din suma dorințelor noastre (pentru noi) neîmplinite. Ca și cum ne-am putea trăi viața prin intermediul lor, ca și cum am putea compensa prin el ceea ce nu am avut noi înșine.
Un mecanism matur de apărare: umorul
- Îmi sună familiar (ca să nu zic familial).
- Un imens joc inconștient este scena pe care se derulează toate relațiile umane, nu doar cea dintre noi și copil. Este și motivul pentru care înțelepții spun că trăim în iluzie. Noi nu cu realitatea suntem în contact, ci cu realitatea mistificată de mecanismele noastre de apărare, care mecanisme pot fi unele imature sau unele mai mult sau mai puțin adulte, pentru că între ele există diferențe apreciabile. De exemplu, proiecția sau identificarea proiectivă sunt mecanisme de apărare infantile, pe când sublimarea sau umorul sunt mecanisme de apărare mature. Cu cât mecanismele pe care le deținem sunt mai adulte, cu atât contactul cu realitatea obiectivă este mai acurat. Dar cum anume am putea să nu ne pierdem în imaginea copilului ideal, inconștientă fiind?
- Cum?
- Aducându-ne permanent aminte că puiul nostru este o ființă pe care nu o cunoaștem, un străin pe care trebuie să ajungem să-l cunoaștem în același timp în care îl și educăm. Că el este un „cineva” la fel de necunoscut cum ne este orice om de pe stradă. Deci să nu mai plecăm de la premisa că, doar pentru că este copilul nostru, asta are drept consecință că îl și cunoaștem de la început. E adevărat că nimeni nu-l cunoaște la fel de bine ca noi, dar la fel de adevărat este că abia urmează să-l descoperim. Altfel spus, dacă ne poziționăm corect față de el, din perspectiva necunoscutului pe care încercăm să-l facem cunoscut, asta ne permite să căpătăm atenția și curiozitatea necesare, fără de care nimeni nu ajunge să fie cunoscut și, mai ales, această poziționare oferă copilului spațiul psihic necesar pentru a scoate la lumină ceea ce copilul deține în ascuns și despre care nu știm nimic. Adică să nu-l mai acoperim cu proiecțiile noastre.
Mediul e creuzetul
- Ce înseamnă bisexualitate psihică, distinsă doamnă Ioana Scoruș?
- Înseamnă că deținem cu toții, în proporții variabile, constituțional vorbind, atât dispoziții sexuale feminine, cât și masculine (care se regăsesc în conflictele mai mult sau mai puțin conștiente pe care le trăim mai ales în adolescență pentru a ne asuma propriul sex). Născuți fiind de un sex sau altul, într-o familie sănătoasă ne vom identifica cu părintele de același sex, iar mai apoi societatea va veni cu așteptările (cererile) ei și cu raportarea ei conformă sexului biologic pe care-l avem, lucru care întărește identificarea cu sexul biologic. Dacă un băiat e crescut într-o familie în care sunt numai femei și dacă acele femei se raportează la el ca la ele însele, cel mai probabil băiatul, identificându-se cu imaginea lor despre el, va avea despre sine o imagine a femininului, va fi „ca și când” este fată, chiar dacă știe că el este băiat. Și se va simți ca și cum ar fi fată, ceea ce va induce un disconfort intern, căci mintea lui va sta într-un conflict irezolvabil: știe că este băiat dar se simte ca și cum ar fi fată. Aceasta este bisexualitatea, capacitatea de a deveni, simbolic vorbind, de un sex sau celălalt, lucru care are legătură cu mediul generic și nicidecum cu genele. Nu există transmitere a rolului de gen prin ADN, ci numai și numai prin mediu.
Locul în care se varsă iluzia (și speranța)
- Suprim bombardamentul și vă mai întreb doar atât: sunteți nu doar psihoterapeut, ci și scriitoare (inclusiv de cărți pentru copii). Eu am citit, recunosc, una singură, volumul de convorbiri cu Ion Vianu (mă documentam eu însumi pentru un dialog cu distinsul fiu al lui Tudor Vianu). Și-acum mirarea: ce carte scrisă de profesionista Ioana Scoruș este cel mai aproape de inima omului Ioana Scoruș? Și de ce?
- Dacă prin profesionistă vă referiți la meseria mea, atunci, desigur, „Nu copilul e de vină” este cartea care vorbește despre mine. Dacă vă referiți la profesionist al scrisului în general, „Freud Museum” este cea mai apropiată sufletului meu. Dacă vorbiți despre profesionist al dialogului, „În definitiv...”, dialogul cu Ion Vianu. Aceste trei cărți sunt cele mai bune repere ale spațiului meu interior. De ce? Pentru că ele sunt reprezentantele maturității mele de la fiecare moment. Nereprezentându-mă fidel, rămân, totuși, niște repere. Dar cea mai valoroasă este, întotdeauna, cartea care se află în manuscris, la jumătatea drumului spre facerea ei. Ea este locul unde scriitorul își varsă iluzia, speranța, așteptările. Până la urmă, orice nouă carte vrea să fie imaginea formei noastre mai împlinite. Oglinzi pe care le aruncăm în lume și care urmează (sau nu) să ne redea imaginea noastră de acum. Orice carte este o speranță de noi înșine. Altfel spus, o dorință rostită lumii, o cerere față de cititor.
Râsul: sensuri, înțelesuri, finețuri
- Ultimele mirări, promit: ce-i râsul, stimată doamnă?
- Spuneți râsul, și nu umorul. Este o întrebare atât de dificilă și de vastă încât nu pot fi decât foarte scurtă și, eventual, inexactă. Și mă voi referi la râsul firesc, normal, nu la cel isteric sau vulgar sau în oricare alt fel nepotrivit. Cred că, înainte de orice, râsul este disponibilitate interioară, în măsura în care este și disponibilitate exterioară. De celălalt. Pentru ca râsul să aibă loc, este necesară atât existența unui spațiu intrapsihic liber, cât și existența unui spațiu interpsihic.
- Complex!
- Adică trebuie să am loc în interiorul meu unde să primesc intervenția celuilalt, cum trebuie să am la dispoziție și distanța optimă (psihologică) între mine și cel care-mi dă motiv de râs. Degeaba încearcă cineva să mă facă să râd dacă sunt atât de invadată de probleme încât stau înecată-n ele, în mintea și sufletul meu. Râsul este spațiu de seninătate, de disponibilitate de-a te lăsa încântat, bucurat și care culminează în scoaterea din sine. Dar mai există și râsul pe care un bărbat îl provoacă unei femei (mai rar invers) și care este încercare de cucerire.
Regăsirea plăcerii pure a copilăriei
- Aprofundat?
- Această încercare de a provoca râsul unei femei are o componentă sexuală. Ați auzit vreodată o femeie râzând plină de încântare la gluma unui bărbat? E, acolo, un clinchet cristalin... Disponibilitatea de a se lăsa astfel bucurată coincide cu dorința bărbatului de a o cuceri. Dar acesta-i un caz particular… Râsul este plăcerea răutăcioasă care nu are nicio răutate în ea. Este afirmarea inconștientă (și astfel neblamabilă) a superiorității noastre față ce inferioritatea celui de care râdem. Este, de fapt, regăsirea plăcerii pure a copilăriei. Copilul râde, dar este lipsit de simțul comicului. Umorul este achiziție de vârstă adultă, iar el este o consecință a interiorizării normelor sociale ale bunului simț. Fără acest reper interior umorul nu este umor. Umorul înlocuiește pierduta plăcere pură a copilului, după ce asumă bunul simț.
Dublul neidentic
- Dar prietenia?
- Grea temă aduceți și imposibil de expediat în spațiul unui interviu. Pe scurt, pentru mine prietenia este iubirea lipsită de eros, desexualizată, care se desfășoară în deplină libertate și gratuitate, care nu așteaptă reciprocitate față de cel în care-mi regăsesc valorile. Este bucurie a reîntâlnirii, spațiu al libertății de a fi eu însămi. Prietenul este dublul neidentic, în a cărui diferență găsești ceea ce ai vrea să deții. Prietenul este cel căruia nu îți este teamă să-i spui despre el ceea ce e neconvenabil să spui în altfel de relații, dar și cel căruia îi poți suporta reciprocitatea observației fără să te superi. Prietenia este acel ceva pe care-l construim împreună și care este doar al nostru. Intranzitivul unei relații de iubire desexualizată, asta este prietenia. Și, ca oricare altă relație umană, și prietenia trebuie cultivată și îngrijită. Să pomenesc și despre cazul cu totul rarisim, atunci când prietenul este absolutul. Dar asta se pretează mai degrabă iubirii erotice sau eroilor din cărți.
Despre Ioana Scoruș
Ioana Scoruș este psiholog, psihoterapeut de sorginte psihanalitică și scriitoare. A semnat rubrica „Cititorincul” din suplimentul literar LA&I și numeroase articole și cronici în revistele Dilema veche, România literară, Convorbiri literare, Apostrof, Timpul, Orizont etc. În prezent semnează rubrica „psiho” din revista Viața Românească. Pe lângă un volum de dialoguri cu șapte psihanaliști care şi-au practicat meseria în România în clandestinitate, înainte de 1989 (Paradoxurile psihanalizei în România, 2007), Ioana Scoruș a publicat versuri (Iubiri imperfecte, 2004), romane (Povestea unei sinucideri, 2006; Un an din viața Liubei B., 2017; Freud Museum, 2019; Ignoranță, 2022), un volum de convorbiri cu Ion Vianu (În definitiv, 2018) și Aventuri în Ţara lui Strolyx: Prima mea carte despre emoții (Humanitas Junior, 2020), cea dintâi carte pentru copii a autoarei. Contribuțiile ei se regăsesc și în volumele colective Cazuri clinice de psihiatrie (2011), De taină (2020) și Suntem sănătoși la minte? (Humanitas, 2022).
„În noua orânduire, egalizarea valorilor face ravagii. Toți copiii trebuie să ia 10. Toți copiii trebuie să facă facultate, altfel, se cheamă că sunt discriminați”, Ioana Scoruș, psiholog
„Câtă vreme analfabetismul funcțional apropie sau chiar depășește 50% și în fiecare an el crește, devine limpede ce adulți vor hotărî, mâine, destinul acestei țări”, Ioana Scoruș, psihiatru
„Generalizarea corupției este un bun indicator al sistemului de justiție. Toate instituțiile statului, fără excepție, sunt bolnave până la nivelul de necroză, de cangrenă, de metastaze”, Ioana Scoruș
„Ne prefacem că învățăm, ne prefacem că muncim, statul se preface că ne plătește și, sub deviza «merge și așa» sau «lasă, că la alții-i și mai rău» ducem totul mai departe, spre prăbușirea finală”, Ioana Scoruș
„Ca popor, conștiința noastră civică e aproape nulă, dar groaznic este că, dacă de noi nu ne pasă, iată că nu ne pasă nici de copiii noștri, de cum va arăta viața lor ca viitori adulți”, Ioana Scoruș
„Perpetuăm lipsa valorilor și mediocritatea și inventăm «valori» noi, cum ar fi bunăstarea obținută pe căi imorale”, Ioana Scoruș
„Râsul este plăcerea răutăcioasă care nu are nicio răutate în ea”, Ioana Scoruș
„Prietenia este iubirea lipsită de eros, desexualizată, care se desfășoară în deplină libertate și gratuitate, care nu așteaptă reciprocitate față de cel în care-mi regăsesc valorile”, Ioana Scoruș, psihoterapeut
