În anii aceia n-am mai citit nimic, abia

mai puteam sta adunată în mine
mă hrăneam cu fericire în
fiecare clipă eliberată de frică,

pe măsură ce creștea, frica fugea, se
depărta și o fericire din ce
în ce mai gustoasă aproape că
mă devora, pe măsură ce creștea, pe măsură ce
lăbuțele lui foarte ușoare la început
începeau să capete
ponderabilitate, da, la început a fost
doar frica, din cauza asta
din viață începusem să
nu mai înțeleg nimica, apoi, încetișor, în timp ce
refuzam să dorm (de frică nu dormeam),
lăbuțele lui moi și ușoare au căpătat ghetuțe
dar nici atunci nu voiam să dorm, îmi era
frică, îmi apropiam nările
de gura lui mică, de năsuc, trebuia să simt,
să simt fără nici o îndoială
respirația lui liniștită ca o zi senină și calmă de vară

era să înnebunesc de atâta frică, iar mai apoi era
să înnebunesc de atâta fericire

când ai un copil, nu știi niciodată, niciodată...
când ai un copil
poezia nu mai înseamnă nimic