gesticulează,
vorbește cu o mie de cuvinte pe minut
ochii
îi sticlesc cu tot sângele tinereții lui încă crude
în
care gâlgâie viața. tâmplele frumoase-i sunt ude
zice
că m-am zidit de bună voie într-un turn
de
mătase, că am uitat să respir, că mi-a intrat frigul în oase,
că
accept, cu nonșalanță, îmbătrânirea
precoce.
are tunet și lacrimi și sfâșiere în voce.
copilul
ascuns în mine nu ripostează, se teme
îi
e rușine în fața copilului pe care l-a crescut și care-acum
geme,
care acum își ceartă, devorându-și, mama
care
nu e în stare să mai ia seama de ceea ce neformulat
rămâne
și despre care el încă nu știe nimic. nu mai citi
atâta,
strigă la mine iar eu nu știu cum să-i
explic
că asta făceam și atunci când el era mic
și
că toate astea nu se cheamă îmbătrânire
și
dintr-odată mă aud cum îi zic
iartă-mă
dacă din poezie eu
nu
înțeleg
chiar
nimic
și
atunci ochii i se topesc în uimire
mă
îmbrățișează
cu
mâna dreaptă
părul
începe
să
mi-l
răsfire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu