să-mi
ridic privirea din carte, să verific că totul
este
în regulă, la fel cum făceai tu, tata, când
scânceam
într-un pătuț din care nu păstrez nicio
amintire.
tu stai cumplit de plictisit pe
marginea
patului, cu tâmpelele-n palme,
iar
trupul tău pare-atât de obosit. pe fruntea ta
veșnic
înfrigurată crește, zi de zi,
o
nouă dimineață pe care-o scrijelesc pe un răboj
imaginar.
în dreptul fiecăreia scriu, cu literele smulse din suflet:
prima
dimineață a plecării, a doua dimineață a plecării, a treia...
și
cu fiecare scrijelire te mai îndepărtezi puțin de noi toți
și
nu e ca și cum o flacără, din ce în ce mai pâlpâitoare, s-ar stinge.
și
nu e nici ca și cum aș privi, concentrată, înserarea cum
vine.
nu e nimic din ceea ce știu, dar înțeleg că e ceea ce
și
eu o să fiu: o adormire lentă, vorace, o întoarcere
înceată
cu spatele, o îndepărtare de ceea ce pe noi încă ne
doare,
o dezintegrare
a frânghiei nevăzute
a frânghiei nevăzute
care,
strângându-se și mai tare,
te
eliberează într-o altă
visare
(Egon Schiele - Seated Woman with Bent Knee, detaliu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu