Vi se pare dur titlul? Citiți tot interviul, până la ultima literă

Dialog necruțător cu psihologul și psihoterapeutul Ioana Scoruș: „Ca popor, avem maturitatea psihologică a unui copil de 2 ani!”

 

Vi se pare dur titlul? Citiți tot interviul, până la ultima literă, infantilitatea poporului este, până la urmă, doar rezultatul propriilor noastre comportamente. Ioana Scoruș le indică ferm: „Ne prefacem că învățăm, ne prefacem că muncim, statul se preface că ne plătește și, sub deviza «merge și așa», ducem totul mai departe, spre prăbușirea finală”.

- Jurnalul: Menționați la începutul cărții „Nu copilul e de vină” (Editura Humanitas, 2023), în plasa unui Avertisment, că ați conturat un text crud, revoltat și sarcastic pe alocuri, care spune lucrurilor pe nume, fără intenția de a jigni ori de a trage pe cineva anume de urechi. Dar care ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere, principalele carențe ale societății noastre, și mă refer la acele carențe care, din păcate, contribuie la formarea noilor indivizi? La acele carențe care s-au metamorfozat, în timp, chiar în fenomene. 

- Ioana Scoruș: Oh, Doamne, e plină societatea noastră de probleme și cel mai acurat instrument cred că este cel care face comparații, de la nivelul organismelor Uniunii Europene, între țările UE. La cam toți itemii bifăm ultimele locuri. Aș începe cu dezastrul din învățământ, pentru că el este cel care construiește calitatea societății de mâine. Câtă vreme analfabetismul funcțional apropie sau chiar depășește 50% și în fiecare an el crește, devine limpede ce adulți vor hotărî, mâine, destinul acestei țări. 

Prefaceri

- Sper că cei din cealaltă categorie de procente.

- Să pomenesc și despre sistemul de justiție, care ne îngrozește cu incapacitatea lui de a cântări just. Generalizarea corupției este un bun indicator al sistemului de justiție. Toate instituțiile statului, fără excepție, sunt bolnave până la nivelul de necroză, de cangrenă, de metastaze. Am avut șansa ca, în peste 30 de ani, să ne punem pe picioare, însă am obținut contrariul, exact contrariul. Iar asta spune ceva despre maturitatea noastră psihologică ca popor. Avem 2 ani - 2 ani și jumătate, or un copil de 2 ani nu este capabil de gândire rațională, nu știe diferența dintre bine și rău și tot ce-și dorește este plăcerea: să se joace. Asta facem și noi, ne prefacem că învățăm, ne prefacem că muncim, statul se preface că ne plătește și, sub deviza „merge și așa” sau „lasă, că la alții-i și mai rău” ducem totul mai departe, spre prăbușirea finală. Ca popor, conștiința noastră civică e aproape nulă, dar groaznic este că, dacă de noi nu ne pasă, iată că nu ne pasă nici de copiii noștri, de cum va arăta viața lor ca viitori adulți. Perpetuăm lipsa valorilor și mediocritatea și inventăm „valori” noi, cum ar fi bunăstarea obținută pe căi imorale. Faptul că există și întotdeauna vor exista excepții nu mai este de natură să salveze ceva. 

Bun simț fundamental

- Cu o floare nu faci primăvară…

- Personal, cred că e prea târziu, că am pierdut trenul, dar asta nu înseamnă că renunț să sper, altfel, nu aș fi scris „Nu copilul e de vină”. Doar că mă doare, de aici și vehemența mea deloc elitistă, așa cum mi s-a sugerat la un moment dat că ar putea fi considerată. Să vrei ca lucrurile să meargă bine pășind pe o cale onestă nu ține de elitism, ține de un bun simț fundamental.   

- Un bun simț al părinților, în primul rând… Că tot veni vorba de fenomene: ce înseamnă/ce implică „parentificarea copilului”?  

- Sunt acele cazuri în care părintele, copleșit de propria-i problematică (depresie, de exemplu), nu își mai poate juca rolul firesc față de copil și, fără să-și dea seama, îi transferă copilului rolul de părinte. Iar acesta, împovărat cu un rol în care nu are ce căuta, va fi copleșit, la rândul lui, și va claca. Este o pierdere de copilărie care va avea repercusiuni în viața de adult. Ar putea subîntinde o veșnică nefericire, dar și mai mult de atât. Maturizarea copilului înainte de vreme nu este ceva de dorit.

Cea mai mare trădare

- Care apreciați că este cea mai mare (ca să nu scriu ireparabilă) trădare pe care un părinte o poate opera, conștient, ori inconștient, față de propriul copil? 

- Aceea de a nu putea să-și iubească copilul. Adică de a-l abandona afectiv din chiar clipa în care vine pe lume. Apoi, aceea de a-l folosi pentru beneficii personale (compensatoriu, în termeni de stimă de sine, mai ales). Nu în cele din urmă, aceea de a-i nu da un set de valori sănătos. Trădarea cea mai mare, subsumând, este să funcționezi inconștient toată viața, adică să nu ai habar nici de tine, nici de copilul tău, altfel decât în termenii aparenței. Să nu te trezești nicicând din somnul iluziei. Cum spunea cineva, să nu știi ce trăiești.

Fuga de lupă

- Dramatic! Care ar fi, în schimb, cea mai valoroasă/importantă investiție pe care un părinte o poate face într-un copil? Să fie iubirea, pur și simplu (pură și simplă)?

- Vreau să cred că iubirea e de la sine înțeleasă, însă, ca să fie o iubire sănătoasă, este necesar să fie o iubire matură, or asta înseamnă una cu limite sănătoase. Nemărginită în sens de inepuizabilă, însă limitată în sens de frustrare optimă. Nu există iubire sănătoasă față de copil, dacă ea nu este subîntinsă unor limite, din cele mai diverse. Iubirea sănătoasă presupune și codul moral. Nu se poate conviețui în societate în lipsa unui set de valori morale, iar el nu trebuie să fie unul relativ, pentru că tocmai relativizarea a tot și a toate a dus țara asta în prăpastia în care se află. Și, dacă aici a ajuns, a ajuns din cauza acestor „adulți” lipsiți de valori și pentru care compromisul, orice fel de compromis, a devenit norma. O valoare este o valoare, odată știrbită, relativizată, ea cade din calitatea ei de valoare. Din păcate, nu putem da copiilor noștri decât propriile valori, despre care credem că sunt bune, nu mai stăm să le chestionăm, nu ne mai luăm sub lupă pentru a ne interoga în primul rând pe noi. Nu-i putem cere copilului să nu mintă, dacă noi înșine mințim. Este o iluzie să credem că el nu vede, că el nu știe că mințim, însă asta credem, că reușim să disimulăm suficient de bine în fața lui. Pur și simplu nu-i poți cere, nu ai dreptul să-i ceri copilului ceea ce tu nu pui în practică în viața de zi cu zi. E imoral și, în tot cazul, inutil.

Prăbușiri, anacronisme, relativizări

- Ce opinați că-i lipsește sistemului de învățământ pentru a putea fi considerat un cadru sănătos pentru copiii noștri? Știu, s-ar putea scrie zece cărți pe marginea acestui subiect…

- Îi lipsesc multe, după cum știți. Profesionalismul cadrelor didactice, de exemplu. Este umilitoare calitatea profesională azi. Nu ar trebui să aibă ce căuta la catedră oameni care nu dețin conștiința faptului că elevul este un material subtil în care ei sculptează viitorul adult și că fiecare interacțiune cu el devine o amprentă pe care copilul o va duce toată viața. De la insuficiența cunoștințelor la incapacitatea de a le transmite la modul potrivit, trecând prin prăbușirea codului etic. Ce să mai spunem despre prăbușirea standardelor. Să pomenesc și anacronismul sistemului, viziunea asupra modului în care trebuie livrată și verificată cunoașterea. Relativizarea limitelor este o altă pacoste. 

Egalizări dezastruoase

- Mai exact?

- Părintele a invadat școala, el știe mai bine cum și ce trebuie predat copilului, el știe mai bine care sunt materiile importante și care nu. Dacă nu cere supraperformanță la clasă, părintele cere să-i fie tratat copilul cu enormă îngăduință. Găsește scuze pentru orice. Sigur, este ajutat și de noua orânduire, în care egalizarea valorilor face ravagii. Toți copiii trebuie să ia 10. Toți copiii trebuie să facă facultate, altfel, se cheamă că sunt discriminați. 

- O aiureală!

- Și astfel, copiii sunt mințiți și ajung la finalul studiilor având despre sine o imagine deformantă. În mod real, învățământul, de orice nivel ar fi, scoate pe bandă rulantă mediocri, dar pentru că valoarea calificativului a fost anulată, toată lumea crede că a făcut mare ispravă. Șocul cel mai mare îl au unii tineri care pleacă să studieze în străinătate, neavând o imagine realistă, iar acolo clachează, pentru că standardul pe care-l găsesc este cu mult deasupra celui pe care-l dețin. Apoi, se întorc în țară și spun că nu s-au putut adapta. Uitați, în Germania tot 12 ani de școală se fac, însă elevul din România, în cei 12 ani, față de cel din Germania, acumulează cunoștințe echivalente unui an și jumătate mai puțin de predare. Atât de defect este învățământul nostru. Este firesc să nu faci față în alt sistem când îți lipsește un an și jumătate de școală. Desigur, vor exista mereu acei copii făcuți pentru a învăța, dar cred că ei nu depășesc un maximum de 10%. Rezultatele la testele PISA sunt un etalon al dezastrului învățământului românesc. Anacronismul manualelor școlare și lipsa pedagogiilor necesare secolului XXI desăvârșesc dezastrul. 

Copilul real versus copilul ideal(izat)

- Chiar creștem doi copii într-unul singur - cel real și cel mental/închipuit? Cum așa? Cum am putea despica această dualitate nebună? Putem?

- Creștem un singur copil, însă imaginea noastră mentală asupra lui este dihotomică, iar acesta este un proces inconștient. Pur și simplu habar nu avem că în mintea noastră există, înainte de orice, imaginea copilului ideal(izat), el fiind reperul după care ne „construim” copilul. Orice mamă își visează copilul încă de când e însărcinată, orice mamă proiectează în copilul real, în mod inconștient, calitățile pe care visează să le dețină copilul său. Această proiecție o va însoți toată viața, iar ea va ecrana imaginea copilului real, impurificând-o cu produse ale proiecției. Suntem foarte supărați când copilul nostru nu e așa cum dorim, dar, dacă nu e așa cum ni-l dorim, este pentru că bietul de el este așa cum este, el nu poate deveni imaginea noastră despre el pentru că el nu are nicio legătură cu această imagine și nicio vină pentru ea. 

Tendințe vătămătoare

- Evident.

- Este dificil de înțeles că funcționăm în baza unor „mecanisme de apărare” pe care cu toții le deținem și pe care le folosim tot timpul în mod totalmente inconștient (deci ele nu se supun nici conștiinței și, prin urmare, nici voinței). Scopul lor este să apere eul conștient de a fi în contact cu ceea ce nu îi convine atât din realitatea internă, cât și din realitatea externă pe care-o numim obiectivă. Iar aceste apărări pur și simplu mistifică realitatea. Având în fața ochilor copilul real, nu știm că el este doar ecranul de proiecție al copilului din mintea noastră, care este idealul. Nu știm că el vine pe lume cu o anume înzestrare, ci îl tratăm ca și cum ar fi o plastilină din care vom face ceea ce ne dorim. E firesc să ne dorim ce e mai bine pentru copil, însă nu știm că ceea ce ne dorim conține suma proiecțiilor noastre care, de regulă, este constituită din suma dorințelor noastre (pentru noi) neîmplinite. Ca și cum ne-am putea trăi viața prin intermediul lor, ca și cum am putea compensa prin el ceea ce nu am avut noi înșine. 

Un mecanism matur de apărare: umorul

- Îmi sună familiar (ca să nu zic familial).

- Un imens joc inconștient este scena pe care se derulează toate relațiile umane, nu doar cea dintre noi și copil. Este și motivul pentru care înțelepții spun că trăim în iluzie. Noi nu cu realitatea suntem în contact, ci cu realitatea mistificată de mecanismele noastre de apărare, care mecanisme pot fi unele imature sau unele mai mult sau mai puțin adulte, pentru că între ele există diferențe apreciabile. De exemplu, proiecția sau identificarea proiectivă sunt mecanisme de apărare infantile, pe când sublimarea sau umorul sunt mecanisme de apărare mature. Cu cât mecanismele pe care le deținem sunt mai adulte, cu atât contactul cu realitatea obiectivă este mai acurat. Dar cum anume am putea să nu ne pierdem în imaginea copilului ideal, inconștientă fiind? 

- Cum?

- Aducându-ne permanent aminte că puiul nostru este o ființă pe care nu o cunoaștem, un străin pe care trebuie să ajungem să-l cunoaștem în același timp în care îl și educăm. Că el este un „cineva” la fel de necunoscut cum ne este orice om de pe stradă. Deci să nu mai plecăm de la premisa că, doar pentru că este copilul nostru, asta are drept consecință că îl și cunoaștem de la început. E adevărat că nimeni nu-l cunoaște la fel de bine ca noi, dar la fel de adevărat este că abia urmează să-l descoperim. Altfel spus, dacă ne poziționăm corect față de el, din perspectiva necunoscutului pe care încercăm să-l facem cunoscut, asta ne permite să căpătăm atenția și curiozitatea necesare, fără de care nimeni nu ajunge să fie cunoscut și, mai ales, această poziționare oferă copilului spațiul psihic necesar pentru a scoate la lumină ceea ce copilul deține în ascuns și despre care nu știm nimic. Adică să nu-l mai acoperim cu proiecțiile noastre. 

Mediul e creuzetul

- Ce înseamnă bisexualitate psihică, distinsă doamnă Ioana Scoruș?

- Înseamnă că deținem cu toții, în proporții variabile, constituțional vorbind, atât dispoziții sexuale feminine, cât și masculine (care se regăsesc în conflictele mai mult sau mai puțin conștiente pe care le trăim mai ales în adolescență pentru a ne asuma propriul sex). Născuți fiind de un sex sau altul, într-o familie sănătoasă ne vom identifica cu părintele de același sex, iar mai apoi societatea va veni cu așteptările (cererile) ei și cu raportarea ei conformă sexului biologic pe care-l avem, lucru care întărește identificarea cu sexul biologic. Dacă un băiat e crescut într-o familie în care sunt numai femei și dacă acele femei se raportează la el ca la ele însele, cel mai probabil băiatul, identificându-se cu imaginea lor despre el, va avea despre sine o imagine a femininului, va fi „ca și când” este fată, chiar dacă știe că el este băiat. Și se va simți ca și cum ar fi fată, ceea ce va induce un disconfort intern, căci mintea lui va sta într-un conflict irezolvabil: știe că este băiat dar se simte ca și cum ar fi fată. Aceasta este bisexualitatea, capacitatea de a deveni, simbolic vorbind, de un sex sau celălalt, lucru care are legătură cu mediul generic și nicidecum cu genele. Nu există transmitere a rolului de gen prin ADN, ci numai și numai prin mediu.

Locul în care se varsă iluzia (și speranța)

- Suprim bombardamentul și vă mai întreb doar atât: sunteți nu doar psihoterapeut, ci și scriitoare (inclusiv de cărți pentru copii). Eu am citit, recunosc, una singură, volumul de convorbiri cu Ion Vianu (mă documentam eu însumi pentru un dialog cu distinsul fiu al lui Tudor Vianu). Și-acum mirarea: ce carte scrisă de profesionista Ioana Scoruș este cel mai aproape de inima omului Ioana Scoruș? Și de ce?

- Dacă prin profesionistă vă referiți la meseria mea, atunci, desigur, „Nu copilul e de vină” este cartea care vorbește despre mine. Dacă vă referiți la profesionist al scrisului în general, „Freud Museum” este cea mai apropiată sufletului meu. Dacă vorbiți despre profesionist al dialogului, „În definitiv...”, dialogul cu Ion Vianu. Aceste trei cărți sunt cele mai bune repere ale spațiului meu interior. De ce? Pentru că ele sunt reprezentantele maturității mele de la fiecare moment. Nereprezentându-mă fidel, rămân, totuși, niște repere. Dar cea mai valoroasă este, întotdeauna, cartea care se află în manuscris, la jumătatea drumului spre facerea ei. Ea este locul unde scriitorul își varsă iluzia, speranța, așteptările. Până la urmă, orice nouă carte vrea să fie imaginea formei noastre mai împlinite. Oglinzi pe care le aruncăm în lume și care urmează (sau nu) să ne redea imaginea noastră de acum. Orice carte este o speranță de noi înșine. Altfel spus, o dorință rostită lumii, o cerere față de cititor.

Râsul: sensuri, înțelesuri, finețuri

- Ultimele mirări, promit: ce-i râsul, stimată doamnă?

- Spuneți râsul, și nu umorul. Este o întrebare atât de dificilă și de vastă încât nu pot fi decât foarte scurtă și, eventual, inexactă. Și mă voi referi la râsul firesc, normal, nu la cel isteric sau vulgar sau în oricare alt fel nepotrivit. Cred că, înainte de orice, râsul este disponibilitate interioară, în măsura în care este și disponibilitate exterioară. De celălalt. Pentru ca râsul să aibă loc, este necesară atât existența unui spațiu intrapsihic liber, cât și existența unui spațiu interpsihic.

- Complex!

- Adică trebuie să am loc în interiorul meu unde să primesc intervenția celuilalt, cum trebuie să am la dispoziție și distanța optimă (psihologică) între mine și cel care-mi dă motiv de râs. Degeaba încearcă cineva să mă facă să râd dacă sunt atât de invadată de probleme încât stau înecată-n ele, în mintea și sufletul meu. Râsul este spațiu de seninătate, de disponibilitate de-a te lăsa încântat, bucurat și care culminează în scoaterea din sine. Dar mai există și râsul pe care un bărbat îl provoacă unei femei (mai rar invers) și care este încercare de cucerire. 

Regăsirea plăcerii pure a copilăriei

- Aprofundat?

- Această încercare de a provoca râsul unei femei are o componentă sexuală. Ați auzit vreodată o femeie râzând plină de încântare la gluma unui bărbat? E, acolo, un clinchet cristalin... Disponibilitatea de a se lăsa astfel bucurată coincide cu dorința bărbatului de a o cuceri. Dar acesta-i un caz particular… Râsul este plăcerea răutăcioasă care nu are nicio răutate în ea. Este afirmarea inconștientă (și astfel neblamabilă) a superiorității noastre față ce inferioritatea celui de care râdem. Este, de fapt, regăsirea plăcerii pure a copilăriei. Copilul râde, dar este lipsit de simțul comicului. Umorul este achiziție de vârstă adultă, iar el este o consecință a interiorizării normelor sociale ale bunului simț. Fără acest reper interior umorul nu este umor. Umorul înlocuiește pierduta plăcere pură a copilului, după ce asumă bunul simț.

Dublul neidentic

- Dar prietenia?

- Grea temă aduceți și imposibil de expediat în spațiul unui interviu. Pe scurt, pentru mine prietenia este iubirea lipsită de eros, desexualizată, care se desfășoară în deplină libertate și gratuitate, care nu așteaptă reciprocitate față de cel în care-mi regăsesc valorile. Este bucurie a reîntâlnirii, spațiu al libertății de a fi eu însămi. Prietenul este dublul neidentic, în a cărui diferență găsești ceea ce ai vrea să deții. Prietenul este cel căruia nu îți este teamă să-i spui despre el ceea ce e neconvenabil să spui în altfel de relații, dar și cel căruia îi poți suporta reciprocitatea observației fără să te superi. Prietenia este acel ceva pe care-l construim împreună și care este doar al nostru. Intranzitivul unei relații de iubire desexualizată, asta este prietenia. Și, ca oricare altă relație umană, și prietenia trebuie cultivată și îngrijită. Să pomenesc și despre cazul cu totul rarisim, atunci când prietenul este absolutul. Dar asta se pretează mai degrabă iubirii erotice sau eroilor din cărți.

Despre Ioana Scoruș

Ioana Scoruș este psiholog, psihoterapeut de sorginte psihanalitică și scriitoare. A semnat rubrica „Cititorincul” din suplimentul literar LA&I și numeroase articole și cronici în revistele Dilema veche, România literară, Convorbiri literare, Apostrof, Timpul, Orizont etc. În prezent semnează rubrica „psiho” din revista Viața Românească. Pe lângă un volum de dialoguri cu șapte psihanaliști care şi-au practicat meseria în România în clandestinitate, înainte de 1989 (Paradoxurile psihanalizei în România, 2007), Ioana Scoruș a publicat versuri (Iubiri imperfecte, 2004), romane (Povestea unei sinucideri, 2006; Un an din viața Liubei B., 2017; Freud Museum, 2019; Ignoranță, 2022), un volum de convorbiri cu Ion Vianu (În definitiv, 2018) și Aventuri în Ţara lui Strolyx: Prima mea carte despre emoții (Humanitas Junior, 2020), cea dintâi carte pentru copii a autoarei. Contribuțiile ei se regăsesc și în volumele colective Cazuri clinice de psihiatrie (2011), De taină (2020) și Suntem sănătoși la minte? (Humanitas, 2022).

„În noua orânduire, egalizarea valorilor face ravagii. Toți copiii trebuie să ia 10. Toți copiii trebuie să facă facultate, altfel, se cheamă că sunt discriminați”, Ioana Scoruș, psiholog 

„Câtă vreme analfabetismul funcțional apropie sau chiar depășește 50% și în fiecare an el crește, devine limpede ce adulți vor hotărî, mâine, destinul acestei țări”, Ioana Scoruș, psihiatru

„Generalizarea corupției este un bun indicator al sistemului de justiție. Toate instituțiile statului, fără excepție, sunt bolnave până la nivelul de necroză, de cangrenă, de metastaze”, Ioana Scoruș

„Ne prefacem că învățăm, ne prefacem că muncim, statul se preface că ne plătește și, sub deviza «merge și așa» sau «lasă, că la alții-i și mai rău» ducem totul mai departe, spre prăbușirea finală”, Ioana Scoruș

„Ca popor, conștiința noastră civică e aproape nulă, dar groaznic este că, dacă de noi nu ne pasă, iată că nu ne pasă nici de copiii noștri, de cum va arăta viața lor ca viitori adulți”, Ioana Scoruș

„Perpetuăm lipsa valorilor și mediocritatea și inventăm «valori» noi, cum ar fi bunăstarea obținută pe căi imorale”, Ioana Scoruș

„Râsul este plăcerea răutăcioasă care nu are nicio răutate în ea”, Ioana Scoruș

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

„Prietenia este iubirea lipsită de eros, desexualizată, care se desfășoară în deplină libertate și gratuitate, care nu așteaptă reciprocitate față de cel în care-mi regăsesc valorile”, Ioana Scoruș, psihoterapeut

Copilul nostru - străinul

Caspar Friedrich David - Wanderer above the Sea of Fog

Heideggeriana „stare de ascundere” este încifrarea adevărului „stării de neascundere”. Care mai este starea de neascundere a copilului nostru, azi? Unde mai e de găsit adevărul lui, care, copil fiind, e doar o ființă în curs de devenire, totalmente dependentă de ceea ce noi, părinții, suntem în stare să-i oferim? Mi se pare că ne refuzăm orice acces la propriul copil alegând să ne petrecem timpul pe ecrane și dându-i și lui acces la ecrane, în același timp în care, fără să le interogăm, aplicăm rețete pe care le considerăm bune doar pentru că aparțin prezentului. Între noi și el se cască, în fiecare zi, o prăpastie care ne va refuza accesul unuia la celălalt. Și nici nu prea contează, de vreme ce pe celălalt versant nu e nimeni altcineva decât...străinul.

Château de Vullierens

 

Dorothy Cross

Château de Vullierens, august 2023. Nici țipenie de om, strânși cu toții pentru masa de prânz, sub umbrelele de soare ale terasei palazzo-ului. Mă plimb prin grădină și, la un moment dat, printre tufe de trandafiri și personaje din metal în mărime naturală zăresc, în centrul unei peluze, un sicriu pe catafalc, acoperit cu un văl de marmură albă. Pare, mai degrabă, un pat, căci pe el este așternută o pernă. Mintea este încurcată. Vede clar că este un sicriu, dar ce caută perna care-l transformă în pat? Apropiindu-mă și fixând ciudățenia cu privirea văd, clar, un pat proaspăt părăsit. Perna adâncită păstrează urma capului, cearceaful ușor deranjat sugerează ponderabilitatea trupului care abia a părăsit patul, însă albeața marmurei de Carrara mă duce cu gândul la sacru. Iată sacrul profanat. Așadar, este un pat cu aparență de mormânt. Dar și mormântul tot un pat este, în cele din urmă. Și, atunci, pricep: nu este un pat, nu este un mormânt, este o alegorie a vieții: nașterea, dragostea, visul, moartea. Toate astea se întâmplă, fundamental, în pat fiind. Și atunci mă încearcă un val de emoții contradictorii. Geniul artistului care reușise să concentreze viața într-un simbol, perisabilitatea existenței, timpul, nimicul... Mai eram și singură, în mijlocul unui domeniu cu vedere deasupra unei văi în care se întindeau la nesfârșit podgorii și case și, în zare, munții abia desenați, sub un cer care nu sfârșea în nicio direcție, strălucitor și etern, ca o eșarfă de sticlă aruncată deasupra lumii. Spațiul acela dintre cer și pământ, singurul spațiu al iluziei necesare. Și era atât de cumplit de frumos totul!

Rostul cadrului terapeutic

Spațiul cabinetului de psihoterapie este menit a institui, prin trecerea timpului dar și prin continuitatea ritmicității cu care au loc ședințele, acel spațiu protector, căci invariant, necesar celei mai bune așezări a pacientului în interiorul său, cu speranța „uitării” de sine, condiție a grăirii libere. Atâta cât poate fi de liberă o vorbire la ale cărei butoane de comandă stau, veșnic, „fratele” din umbră și constrângerile educației primite. Spațiul cabinetului încearcă să instaureze un familiar - senzația pe care fiecare o trăim atunci când imersăm în mediul nostru -, căci familiarul are calitatea de a da sentimentul de siguranță. Cabinetul nu este precum un loc al cotidianului unde-ți întâlnești colegii de muncă, sau prietenii, sau familia, ci cadrul în care doi străini speră la o bună întâlnire, fiecare așezându-se în rol de sprijin pentru celălalt. Pacientul își sprijină terapeutul prin discursul pe care-l oferă, terapeutul își sprijină pacientul prin interpretările inconștientului prins în acest discurs. Este o relație de iubire în alt sens, cel a spiritului ordonator al lumii interioare. Este, la o adică, o relație de cultură reciprocă, din care fiecare iese mai bogat și de celălalt, și de sine. 

Despre certitudine

 

Ceea ce a dispărut din lumea noastră este certitudinea. Prea multe certitudini cântăresc exact cât nici o certitudine. Iar certitudinea nu are a face cu adevărul. Adevărul există și va exista mereu pentru că el e al fiecăruia dintre noi. E posesiunea privată care ne întemeiază. Dar dispariția certitudinii ne trage preșul de sub picioare iar contraponderea ei tocmai adevărul este. Subiectivismul nu are nevoie de validare, își este suficient sieși. Cu toate astea, nu reușește saltul în certitudine pentru că adevărul, cu cât este mai privat (recte fragil), cu atât prinde rădăcini mai adânci. Fiind apărare, forța lui este mare. În lipsa certitudinilor, omul de azi este în bătaia vânturilor. Postmodernul se află, din nou, sub sclavia ideilor preluate, care anulează dreptul la certitudine. Aflat în centrul turbionar al convergenței de idei redundante, omul de azi se vede lipsit de busolă. Oriunde-ar căuta, nu o mai zărește, căci imediat ce dă de un Nord, un altul strălucește, ademenitor, în proximitatea lui. când totul se clatină în jur, în ce altceva să mai crezi decât în propriul adevăr?

Timidă însemnare despre bine și rău

 Binele și răul sunt categorii inextricabile. Ele ne constituie în egală măsură pe fiecare dintre noi. Nu suntem nicicând angelici, altfel decât intermitent. Adică atunci când nu suntem abominabili, măcar în gând. Oricâtă frumusețe exterioară ar expune un om, pe atâta urâțenie interioară îl constituie. Pur și simplu așa suntem alcătuiți și nimeni nu e de vină. E de la natură, cum ar veni. Rolul educației, al legii – și al culturii, în alt plan – este să țină sub obroc urâtul din noi. Să ne facă să ni-l conținem. Dacă poate, să-l metamorfozeze în ceva mai puțin decât este. Conviețuirea nu poate fi posibilă decât sub semnul conținerii. Dar ca să putem conține urâtul avem nevoie de oarece maturitate. Nu e un dat, e o consecință. E nevoie de legea tatălui deasupra capului. Iar tată poate fi și o femeie, căci despre funcționare în rol este vorba, care nu are a face cu a fi bărbat sau femeie. În lipsa reprezentărilor dialectice nu putem enunța nimic despre categoriile „bine” și „rău”. Și despre nici o altă categorie. Fiecare se întemeiază (și se developează) în raport cu contrariul. Tot ce este de un fel sau de altul se află într-o relație de contrarietate, în care ambele propoziții sunt adevărate. Iar asta este busola. Doar că, azi, lucrurile se schimbă. Uneori, chiar se răstoarnă. Redefinirea progresistă a categoriilor ne aruncă în confuzie. Ceea ce ieri era de o parte a baricadei, azi ne trezim că e de cealaltă. Ni se trage preșul de sub picioare. Și nu mai știm. Mintea se răstoarnă și ea, căci nu se mai regăsește în ceea ce a fost învățată să creadă. Umbra devine lumină, conturul umbrei se estompează în înaintarea luminii, granițele devin incerte până la dispariție. Ești des-centrat. Ți-ai pierdut polul de veghe. Centrul stabil a dispărut iar tu levitezi, amețit, pe nicăieri. Când anume vom înțelege că ceea ce dă stabilitate vieții este siguranța? Iar siguranța își are izvorul în certitudine. În perenitatea ei. Nu e vorba despre certitudinea prostului care nu mai chestionează alternativa pentru că e convins că adevărul îi aparține. E vorba despre ceea ce, traversând veacurile, a rezistat sub chipul binelui. Nu trebuie să fii filozof ca să înțelegi ce e binele și de ce doar el poate duce la conviețuirea speciei umane. E bazal, e în noi toți, odată ce-am trecut de vârsta de 7 ani. Răul doar capătă forme noi, dar el este rău dintotdeauna. Ca și binele, care tot dintotdeauna este bine. Și care azi a fost expandat în spații care nu mai țin de el. Noile norme sociale redefinesc binele așa încât să ne facă să ne simțim vinovați pe noi toți, cei care până ieri știam că binele are o anume definiție. Cum nimeni nu suportă cu plăcere (în afara masochiștilor) sentimentul de vinovăție, nevoia de conformism ne va face să ne așezăm în noua paradigmă, fără a o chestiona. Ne „pliem” pe ceea ce ni se cere, căci suntem niște copii care nu au aflat că sunt dotați cu o minte pe care o pot folosi.

 https://www.banatulazi.ro/ion-vianu-in-dialog/

Doamna Scoruș și domnul Vianu sunt interlocutori care au mai multe asemănări profesionale de familie. Ion Vianu  — absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie — a practicat, ca medic, mai întâi în țara sa natală, apoi în țara de adopție, Elveția, psihiatria. Ioana Scorș — absolventă (și a) Facultății de Psihologie — este psihanalist cu practică privată. Dl Vianu — fiul lui Tudor Vianu — este, pe de altă parte, un intelectual umanist cu o operă puternică și cu o prezență (publică și editorială) pregnantă în ultimele decenii pe scena culturală din România. E eseist și romancier de primă linie. Dna Scoruș a publicat două romane, o plachetă de versuri, o carte de interviuri (înaintea acesteia în discuție) și e autoarea unui blog distinct și delicat (www.insula49.blogspot.com ). De altfel, apropo de specia numită interviu, Ion Vianu i-a fost Ioanei Scoruș partener de dialog și în volumul de convorbiri intitulat Paradoxurile psishanalizei în România și dedicat celor care, în condiții cvasi-legale, practicau psihanaliza în România de dinainte de 1989.  Sunt, așadar, doi interlocutori care sunt plasați într-o poziție privilegiată — da, putem risca și termenul „ideală” — pentru dialog. În plus, se vede aceasta și „printre rândurile” acestui volum de „unu la unu”, cei doi protagoniști sunt foarte buni ascultători — unul pentru celălalt; a ști să asculți fiind o virtute esențială pentru reușita unui dialog.

Ioana Scoruș îl ia de departe pe Ion Vianu — și acesta se lasă dus departe, către rădăcinile sale. Spune Ion Vianu, de altfel: „suntem cufundați prin ereditatea noastră într-un mediu foarte complex, dar totodată suntem un produs unic nu numai prin ceea ce se vede, ci și prin locurile de unde venim. Nimeni nu este identic cu celălalt, nici măcar gemenii univitelini. Eu revendic această descendență plurală, care pentru mine are o altă semnificație decât o poate avea cu altcineva”. Cartea are, cum se poate intui, multe straturi — și acestea sunt ordonabile pe mai multe verticale sau orizontale. Unele țin de dimensiunea istorică — familia Vianu a cunoscut bine mai multe epoci și mai multe lumi, iar memoria filtrată a acestora are, în persoana dlui Ion Vianu, un păstrător privilegiat și foarte profund. Altele țin de dimensiunea și de devenirea culturală și spirituală — la fel, Ion Vianu coboară, provocat elegant de Ioana Scoruș, în mai multe dintre existențele sale (fie în sens medical, fie în sens culturală/literar).

Așadar, dna Scoruș îl ia foarte de departe pe interlocutorul său  și îl (ni-l) aduce, prin dialog, „la zi” — nu numai într-un sens (vag) social, istoric și politic, ci și într-un sens spiritual, în (dacă vreți) miezul viziunii despre lume și despre viață pe care o asumă, acum, la senectute, dl Ion Vianu. Cel care formulează, în finalul dialogului, la invitația șarmanetei, foarte atentei și foarte bine pregătitei sale interlocutoare, și „zece recomandări prudente”. Ultimele trei dintre acesta sunt următoarele — „i. fii sincer, dar nu brutal; ii. nu disprețui pe nimeni; iii. bucură-te că exiști”. Capitolul final are el însuși un titlu greu de uitat, din aceeași serie tematică în care sunt plasate „recomandările prudente”; el se cheamă „Nu numai că ne este îngăduit să visăm, suntem obligați să visăm”.

Ceea ce rezultă, „În definitiv”, este un dialog realmente memorabil. „Înnobilată de contactul cu Ion Vianu, am speranța că și alții se vor simți înnobilați citind această carte”, notează, în argumentul volumului, Ioana Scoruș. Foarte inspirată carte,  densă, provocatoare în cel mai nobil sens al acestui termen, foarte bine condusă și structurată! O carte, este de spus neapărat și acest detaliu semnificativ, care oferă numeroase scenarii ale înțelegerii — în sensul în care dna Scoruș este cea care enunță, pe urmele mamei domniei sale, formula: „a te înțelege pe tine însuți înseamnă a te vindeca”.

Cristian Pătrășconiu

Ioana Scoruș: Depresia este o boală care nu se vindecă prin lectură, din nefericire

Interviu semndincarte.ro, luat de Simona Preda.

Ne salvează literatura de la depresie?

Spus scurt, nu. Poate doar în măsura în care tu ești scriitorul și, punând pe hârtie propria-ți depresie, reușești să o sublimezi prin scris. Dar mi-e greu să cred că așa ceva este valabil pe termen lung. Înainte de toate, nu există depresie, există depresii. Trăirile, chiar dacă pot fi codificate prin termeni universali, sunt cu totul subiective. Sintagma „sentiment de inutilitate” nu ar trebui să pună semnul egal între modul în care cineva trăiește acest sentiment și modul în care-l trăiește un altul. Nu toți cei care trăiesc un sentiment de inutilitate sau alte simptome ale depresiei sunt depresivi. Așa încât, despre ce anume vorbim când vorbim despre depresie? De la depresia „ușoară” până la depresia ca urgență medicală majoră este o întreagă plajă de intensități. Despre care dintre ele vorbim? Poate că un om care suferă de o depresie ușoară se ridică, cu ajutorul cărților, dar nu cred că cineva cu o depresie majoră va rezolva ceva. Nici disponibilitate prea mare de-a citi nu are depresivul major sau, dacă are, mai degrabă caută, în lectură, lucruri care să-i întărească justificabilitatea unei sinucideri.

Există anumite cărți, pe care dacă le citim, suntem mai puțin afectați de depresie? Și dacă da, care ar fi recomandările?

Cum spuneam, depresia nu este una. Sunt grade variabile de depresie. Fiecare face față în felul lui. Mie esențial mi se pare apelul la medicul psihiatru, înainte de apelul la lectură. Farmacologia nu rezolvă cauza depresiei, dar modifică echilibrul creierului iar omul are posibilitatea să caute sprijinul unui psihoterapeut pentru a-și rezolva problema depresiei și pentru a putea renunța, cu timpul, la tratamentul medicamentos. Așa că nu fac recomandări în termeni de carte, ci de medic psihiatru și psihoterapie. Cu depresia nu te joci.

De sărbători, se accentuează depresiile?

Da, se accentuează teribil. Sărbătorile sunt, în esență, timpi petrecuți cu ceilalți ai noștri, cu familia, de regulă. Depresivul resimte acut singurătatea ori pentru că, efectiv, a rămas singur (mă gândesc la cei care au pierdut pe cineva care juca un rol important în viața lor), ori pentru că s-a îndepărtat deja de familie și nu găsește drumul reîntoarcerii. Se percepe ca fiind singur pe lume, îi percepe pe ceilalți ca fiind nepăsători la suferința lui, că l-au uitat chiar, că viața lui nu are niciun rost, în timp ce se uită în jur și-i vede pe ceilalți împreună. În timpul sărbătorilor se produc cele mai multe sinucideri din depresie.

Vorbești despre sinucidere – de fapt, de ce se recurge la acest gest ultim? Eșecul cui este de fapt o sinucidere? – al protagonistului, al medicului, al familiei, al  prietenilor sau al societății? De fapt, cum deosebim depresia de simple toane?

Prin câteva simptome. Pe care, desigur, trebuie să le cunoaștem pentru a ne autodiagnostica sau pe care trebuie să le cunoască cei din preajmă, pentru a putea interveni. Senzație de oboseală nejustificată, lipsa de chef în general, diminuarea sau lipsa motivațiilor care până atunci existaseră, nevoia de izolare, sentiment de tristețe nejustificat, tendința de retragere din lume, nevoia de a plânge fără motiv, etc. Nenorocirea este că depresia poate fi extrem de perfidă, fără simptome aparente sau cu simptome ce lesne pot fi confundate cu toanele. Aș spune așa: la orice modificare a stării, care depășește o lună fără să se remită și care nu mai este justificată, trebuie consultat un psihoterapeut, care ar trebui să-și dea seama dacă este cazul să ceri ajutor psihiatric sau nu.

Ce predispune la depresie? Cât anume influențează doza de sensibilitate a unui om apariția ei? Sunt creatorii – scriitorii, artiștii – mai predispuși decât ceilalți?

Nu cred că scriitorii, artiștii sunt mai predispuși la depresie. „Doza de sensibilitate” poate fi un atribut înnăscut sau poate fi o vulnerabilitate căpătată în mediul primar de viață al copilului. Caracteristicile psihice parentale (sau ale celor care cresc copilul) sunt esențiale. Copilul unei mame depresive, netratate, va avea risc de a dezvolta depresie sau o altă tulburare mentală de trei ori mai mare decât copilul care o mamă fără depresie. Vulnerabilitatea este mai degrabă una de mediu – mediul fiind, la vârsta mică, însăși mama, cu tot cu conținuturile ei mentale. Dacă avem în minte bolile contagioase, modul în care se „iau” și se „dau” ele, înțelegem de ce o mamă depresivă este o mamă „contagioasă”, cu toate că, desigur, depresie nu este un virus.

Există o literatură a depresiei? Cărțile despre depresie potențează această stare?

Depresia este o boală care nu se vindecă prin lectură, din nefericire. Da, există o literatură a depresiei, una de specialitate, scrisă pentru cei care sunt sau se pregătesc să devină specialiști, dar a avea informații despre depresie nu echivalează cu a te trata de depresie. Iar a-ți compara depresia cu a altuia nu este, în sine, un mijloc terapeutic. Câți depresivi, eventual mari scriitori, nu au sfârșit sinucigându-se? Sunt destui, din păcate.

Da, Tolstoi, Hemingway, Brautigan și lista e lungă, sunt doar câțiva dintre marii depresivi ai literaturii universale…Hai să vorbim și despre personaje – Anna Karenina, a fost o femeie depresivă?

Anna Karenina se aruncă într-o iubire fuzională cu contele Vronski, o figură idealizată masiv, adică suprainvestită emoțional, care are capacitatea de a strâni pasiunea Annei. Starea de idealizare, așa cum este cea de îndrăgostit, este o stare pe cât de minunată, pe atât de „patologică”, adică ești bolnav fără a fi bolnav: ești absorbit de ființa celuilalt, devii orb, neputincios, nu-ți mai aparții. Atunci când totul se soldează cu căderea din ideal, desvrăjirea, adică întâlnirea cu realitatea, este echivalentă cu o fractură sufletească, pe care unii nu o pot suporta. Idealul este totul iar tu devii idealizarea ta, prin iubirea față de celălalt. Cu atât mai mult totul devine insuportabil când, pentru a-ți urma pasiunea, ești nevoit să apelezi la o ablație sufletească: să renunți la propriul copil. Să fie iubirea aceasta pasională a Annei Karenina o nevoie ce se cere, imperios, împlinită, fără puterea de a i se împotrivi? Căderea din ideal duce, adeseori, la depresie. Apărările psihice se prăbușesc. Când nimic nu mai face de gardă la vămile vieții, te arunci în neant. Sau sub roțile unui tren.

Se spune că marea literatură izvorăște (și) dintr-o depresie adâncă. Nu știu în ce măsură este un clișeu, însă aș fi curioasă care este părerea unui psihoterapeut?

Cred că marea literatură izvorăște (și) din capacitatea scriitorului de a fi foarte în contact cu procesele mentale inconștiente, din capacitatea lui de a sublima, din capacitatea de a proiecta, personifica mișcări psihice intuite… Știți, există un travaliu al actului creator. Da, se spune că fiecare carte este o depresie învinsă, dar eu nu sunt de acord, adică nu pot generaliza. Asta pentru că nu orice carte scrisă este o creație. Avem creații ale unor mari bolnavi, care bolnavi au rămas și după ce au creat. Nu, depresia este un univers aparte, care nu trebuie confundat cu ceea ce nu este. Depresia este un teritoriu plin de morbiditate, creația este unul plin de viață, chiar dacă vorbește despre moarte.

Are depresia – atunci când vine vorba despre creație – vreo parte constructivă, benefică?

Dacă este vorba despre o depresie care poate fi dusă pe picioare și care permite explorarea ei, un travaliu de a o descifra, fie și prin intermediul creației, poate fi văzut ca ceva benefic. Dar dacă este vorba despre o depresie profundă, nu spun că de aici nu poate ieși o creație valoroasă, spun doar că lucrul ăsta nu este de niciun ajutor depresivului. De ajutor sunt psihiatrul și psihoterapeutul. Repet: depresia profundă este o urgență medicală majoră. Moartea poate fi la un minut distanță.

Pentru că tu nu ești doar psihoterapeut, ci și scriitoare – spune-mi, care a fost cel mai depresiv personaj creat de tine?

Cum știu că depresia este doar o fațetă a unui mix de problematici, nu am creat un personaj pur depresiv, ci am strecurat diferite simptome în mai toate personajele mele, intenționând să arăt că nimeni pe lumea asta nu este totalmente bolnav/nebun sau totalmente sănătos. Sănătatea psihică este rezultatul unui echilibru/compromis între forțele din interiorul nostru sau, cu o vorbă a lui Freud, „între sănătate și boala psihică este o diferență de grad, nu de natură”. Dar dacă e să aleg un personaj cât mai depresiv dintre cele create de mine, atunci aș alege-o pe Shoba, indianca din Încă două vorbe (Freud Museum, Polirom, 2019), studentă la litere și poetă obsedată de poezie care, ca în transă, caută să descopere cum se scrie Poezia, adică ce anume face ca o poezie să poată fi Poezie. Pentru că nu descoperă, se sinucide. Este acesta adevăratul motiv pentru care Shoba se sinucide? Nu prea știm, căci la final aflăm că, la autopsie, se descoperă că Shoba era bolnavă de cancer, care-și trimisese deja metastazele peste tot.

https://www.semndincarte.ro/ioana-scorus-depresia-este-o-boala-care-nu-se-vindeca-prin-lectura-din-nefericire/?fbclid=IwAR101EWq6vp_lpeY93sxx8gn9tIu1HZxOf5CLmdgZZP-RRTzeacOvQIyPWs

Visul bătrânului senior

Nu am fost la Roma, de aceea mi-o imaginez lustruită de bătrânețe, cu soare lichid coborând pe sub poduri, noaptea luminată de aurul becurilor sub un cer negru opac iar ziua respirând abia auzit, ca un pisoi proaspăt născut, sub un cer ca spulberat de-o explozie, în nuanțe de roșu traversate de fluvii de galben încastrat în albastru. E Roma lui Sorrentino și-a lui Jep Gambardella? Roma ritmurilor lascive ale nopții și a trepidației, leneșă și ea? Roma barocă, Roma monahală, Roma politicilor de culise, Roma circului și a pâinii? Nu am fost la Roma, dar orașul mă locuiește și mă trăiește așa cum a făcut-o Parisul, rămas nedezvrăjit și după ce l-am văzut.

Este Roma anotimpurilor cu turiști amețiți, hălăduind bezmetici de atâta frumusețe, a japonezilor fotografiind continuu, veșnic uluiți că există popoare cu aparența unei eterne vacanțe (ca la Geneva)? A porumbeilor al căror găinaț topește acoperișurile? Este acea Romă în care abia de-aș putea să-mi țin ochii deschiși, răniți de prea multă frumusețe? Sau e Roma-epicentrul-pământului, imperiu peste imperii, Roma gladiatorilor, a Gladiator-ului, a sângelui, unde viața nu valora prea multe parale? Oh, și acel „Noi, cei care vom muri pentru tine, te salutăm!”, rostit în arenă de către cei care știu că viața lor nu înseamnă nimic mai mult decât un scurt spectacol de circ. Atât de crunt de acceptat, dacă stai să-l gândești.

Sau este Roma fragilității de granit a lui Audrey Hepburn, a cadrelor alb-negru ale filmelor uitate, dar și Roma rufelor puse la uscat de-a lungul zidurilor cetății, a piațatelor intime, delicate, feminine, strecurate între case cu ziduri medievale cu scări și ghivece cu flori? Roma lui Fellini, Antonioni, Visconti, Zeffirelli, Benigni, Gassman, Pasolini, Tornatore. Roma.

Cum trebuie văzută Roma? Cum trebuie trăită? Există locuri atât de prodigios mistificate de năbădăioasa și nerăbdătoarea imaginație, încât este bine să le lăsăm în părăsire. Să le păstrăm cu imaginea denaturată a idealizării, apărare în fața urâtului înconjurător. Și Roma are urâtul ei, dar cât de frumos devine el văzut prin ochii sufletului!

Nu știu dacă vreau să ajung la Roma. Nu știu dacă vreau să distrug Roma interioară, țesută din cărți, filme și fotografii. Nu știu dacă să las orașul real să-l dizloce pe cel interior, năruindu-i frumusețea pentru a pune, în loc, o altă mistificare. Nu știu dacă schimbul ar fi merituos. Textura inefabilă, senzuală a dantelăriei Romei interioare, sfâșiată de paloarea agresivă a realului? Delirul interior vs cel exterior? Vis vs realitate? Renunțare la o hermeneutică a semnificațiilor? Ce aporie ingrată!

În orașul meu s-au întors pescărușii. În ziua asta ca de primăvară, cu 15 grade C, rămân ascunși prin cotloanele lor de timp, ca și cum n-ar exista pe pământ. Iar eu, biata de mine, aș vrea să fiu un bătrân senior spaniol călare pe cel mai de preț cal al său, vizitându-și domeniile într-un apus sângeriu, scrutându-le până-n depărtări, ca și cum mâine ar începe cea din urmă bătălie. Și, în apa ochilor săi visători, să se oglindească ultimul pol al dorinței: ruinele devastate de splendoare ale Romei.

https://www.semndincarte.ro/visul-batranului-senior/?preview=true&_thumbnail_id=554&fbclid=IwAR0fC2RTUwlJ-xEj-NRh4W3EcZNdjhz8NnyHORC3h_lbn_mqAO0sqnJsHQE

În spatele fațadelor

Recenzie de Dan Romașcanu

Pe coperta culegerii de povestiri ‘Freud Museum’ a Ioanei Scoruș apărută în 2019 în colecția ‘EGO Proză’ a editurii Polirom figurează un fragment din pictura ‘Orășelul Krumlov pe Vltava’ a lui Egon Schiele. Realizată în 1912, această lucrare este un peisaj urban al orășelului Krumau (astăzi Český Krumlov) din Boemia de atunci. Schiele se refugiase aici împreună cu iubita sa vieneză Wally Neusil, dar după câteva luni perechea avea să părăsească orașul alungată de vecinii indignați de stilul lor de viață și de faptul că atrăgeau adolescente din oraș pentru a poza ca modele pictorului. Am vizitat (și fotografiat) orașul acum câțiva ani. Văzut de sus, de lângă castel, peisajul a rămas același cu cel pictat de Schiele cu mai bine de un secol în urmă. Mulțimea de acoperișuri și fațade colorate și curate, însă imperfect aliniate, sugerează încercarea de a duce un stil de viață burghez intelectual, dar ele par și a ascunde secrete și conflicte bine temperate.

Precum în pictura lui Schiele, povestirile volumului semnat de Ioana Scoruș se petrec în spatele fațadelor, în acest caz ale caselor sau ale universităților engleze, căci mulți dintre eroii lor sunt cadre universitare sau alți exponenți ai burgheziei intelectuale britanice. Nu știu dacă scriitoarea a trăit în Anglia, dar impresia pe care o fac povestirile ei la lectură este cea a unei cunoașteri nemijlocite a vieții, moravurilor și tabieturilor societății britanice și vest-europene și în special a intelectualilor ei. Dacă această carte ar fi fost semnată cu numele unui scriitor englez și mi s-ar fi spus că este vorba de o traducere, aș fi căzut cu siguranță în capcană. În spatele fațadelor au loc iubirile interzise, pasiunile târzii, legăturile pe care societatea ‘normativă’ probabil că le-ar blama dacă le-ar cunoaște.

Autoarea nu judecă însă niciodată. Ioana Scoruș este psihoterapeută psihanalistă și cartea aceasta ne lasă să bănuim că este inspirată și din experiența ei profesională, din discuțiile cu pacienții, din încercarea de a-i înțelege. Terapeuții nu judecă, ci încearcă să vindece, metoda lor se bazează pe cunoașterea surselor tulburărilor psihologice în istoria, uneori îndepărtată, a pacienților. În majoritatea povestirilor ei, eroii sunt bărbați, de cele mai multe ori la vârsta maturității și chiar după aceasta, și povestirile sunt relatate la persoana întâi. Fiecare povestire este istoria unei relații, în multe cazuri între bărbați în vârstă și femei mai tinere sau mult mai tinere, dar motivațiile sunt diferite, rolurile de călău și de victimă fiind jucate când de el, când de ea, și judecățile morale fiind lăsate (dacă este cazul) pe seama cititorilor. Ioana Scoruș scrie o proză pe care aș numi-o anti-feministă, până și pasajele cu tente erotice (și sunt câteva din acestea în carte) sunt prezentate din perspectiva bărbaților.

‘Era pe deplin conștientă de avantajul vârstei ei, la fel cum, ca și mine, era pe deplin conștientă de avantajul cunoștiințelor mele. Și, dintr-o dată, am vrut să dau dracului calitatea mea de profesor, să mă ghemuiesc la poalele trupului ei neliniștit și tânăr, să mă scufund într-o autocompătimire care să mă facă să mă agăț, cu ultimele puteri, de vioiciunea tinereții ei, să pătrund în uterul ei ca Iona în peste, măcar pentru trei zile în care să se sfârșească și în mine duhul și, astfel mântuit, să mă întorc în lumea asta nenorocită pentru a trăi fericit cât mi-o mai fi dat și pentru a muri apoi împăcat.’ (pag. 25-26)

‘O poveste de amor la 65 de ani este un fel de a nu muri. Un mod de a nu te lăsa doborât de gândul morții. O amăgire, evident, dar o amăgire care te salvează pentru încă un timp. Sau despre care crezi că te salvează. Și până la urmă ce este vârsta altceva decât un număr? Dar trebuie să ai 65 de ani ca să intri în posesia acestei evidențe. Poate că te și simți vinovat să descoperi, în pragul bătrâneții, că poți iubi la fel ca la 20, ca la 30 de ani, să descoperi că afacerea cu amorul nu are legătură cu vârsta.’ (pag. 135-136).

Unele povestiri sunt declanșate de o moarte, altele se sfârșesc cu o moarte. Bărbații care sunt eroii povestirilor Ioanei Scoruș sunt deseori derutați de natura feminină, au greutăți în a înțelege motivațiile partenerelor, pleacă de multe ori pe piste greșite în aprecierea sentimentelor acestora. Tinereții li se opune experiența, fascinației fizice simțite de ei fascinația intelectuală simțită de ele. Excepția notabilă este povestirea ‘Consumabile’ care descrie o relație între o femeie intelectuală și un bărbat din clasele mai puțin educate, un fel de poveste a lui Pygmalion reversată și fără happy-end. În alte povestiri urmăm, împreună cu eroii (totdeauna bărbații), evoluția legăturii și a sentimentelor așa cum le percep ei. ‘Un aranjament mulțumitor’ ne prezintă conflictele burghezo-intelectuale a două cupluri într-un stil care mi-a amintit piesele de teatru ale Yasminei Reza, iar ‘Lucruri mici’ m-a lăsat cu întrebarea ‘cine este pacientul și cine este terapeutul?’. Povestirea care dă numele volumului are tente de satiră socială a înaltei burghezii londoneze. Foarte specială mi s-a părut ‘O mică zvâcnitura în tâmpla stânga’, în care se strecoară și o doză de fantastic, puțin prezența în alte locuri in volum, un personaj imaginar (pseudonimul feminin al unui scriitor de succes) apărând ca o persoană reală care se implică in viața eroului. În ‘Valurile’ doliul întâlnește doliul, și această întâlnire se suprapune peste o întâlnire de culturi.

Ioana Scoruș cunoaște în detaliu și cultura și tiparele culturale și ticurile culturale ale britanicilor și ale occidentalilor. Cartea este plină de citate și referințe care adaugă plăcerii lecturii. În câteva ocazii, cultura vestului Europei se întâlnește cu Estul prin personaje (nu doar din România, cred că într-o singură povestire apare un român) care aspiră la sincronizare și integrare, încercând să-și topească identitatea în cea europeană. Nu este o tema majoră a povestirilor din ‘Freud Museum’, dar nici una care este evitată.

‘Despre țara ei avea o impresie destul de catastrofală, după ce, o vreme îndelungată, avusese o impresie extraordinară. La un moment dat plănuise să se întoarcă. Poloniei îi mergea bine, înflorise, devenise un mic Occident, totul părea promițător, așezat pe un drum fără întoarcere. Până într-o zi când făcuse stânga-împrejur și ajunsese, nu se știe cum, nu se știe de unde, din nou pe mâna javrelor comuniste. Nu pricepeam mare lucru. April a dat din mână a lehamite, deloc dispusă să-mi explice, și iar a făcut o piruetă d-aia de-a ei, după care s-a dus să picteze.’ (pag. 286)

Nu pricepe nimic eroul povestirii ‘Pirueta’ despre cele ce s-au întâmplat și se întâmplă în Europa Răsăriteană. Incapacitatea aceasta se adaugă imposibilității de a descifra caracterele partenerelor, specifică majorității eroilor bărbați ai Ioanei Scoruș.

Mai există un aspect notabil al stilului scriitoarei – plăcerea epicuriana cu care descrie delectările burgheziei intelectuale – de la obiecte de artă și în special porțelanuri până la feluri rafinate de mâncare, vinuri alese și bine potrivite, și mai ales cafea. Plăcerea aceasta este molipsitoare, iar eroii cresc în ochii povestitorilor și ai cititorilor odată cu dezvăluirile despre expertizele lor în domeniu:

‘Trecuse apoi la lucruri care nu sunt la indemâna oricui. Construise o mică afacere, un magazin cu ceaiuri și cafele, singurul din toată Londra care oferea 280 de sortimente de ceai și 64 de sortimente de cafea. În trei ani adusese afacerea la nivelul la care, prin vânzarea ei, obținuse de 25 de ori mai mult decât investise. În următorii trei ani se concentrase asupra unui roman. Am făcut ochii mari, mari de tot, când am aflat că ea era Natalie Preston, cea care acum un an câștigă Man Booker-ul.’ (pag. 174-175)

‘Mergeam săptămânal la Barney, pentru a bea o cafea indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă. Sunt vulnerabil la cafea. Barney însuși (de fapt, cel de-al patrulea Barney) prăjea pentru mine boabele verzi și uscate, o treime Cuba, o treime Kenya, o treime Peru (atunci când nu era vorba de o treime Columbia, o treime Sri Lanka, o treime Brazilia), apoi le măcina cu o râșniță de mână, verificând la fiecare zece secunde finețea pudrei. Dacă aveam chef de o cafea turcească, pudra era ca obrazul de bebeluș; dacă voiam un cappucino, pudra era grosieră.’  (pag. 305)

‘Freud Museum’ este o lectură aparent ușoară, căci Ioana Scoruș scrie plăcut și cursiv, dar personajele ei creează în jurul lor o aură de mister nu întotdeauna complet disipat. Legăturile pe care le face și le desface în povestirile ei sunt uneori serioase, alteori superficiale, uneori încep sau se sfârșesc în tragedie, alteori în farsă. Judecățile moraliste sunt evitate și lăsate pe seama celor care doresc să le facă. Detaliile sunt interesante și absorb cititorii în lumea eroilor. Este una dintre cele mai bune cărți ale anului și una dintre cele mai frumoase și interesante colecții de povestiri pe care le-am citit în ultima vreme.

https://romascanu.net/in-spatele-fatadelor-carte-freud-museum-de-ioana-scorus/?fbclid=IwAR1vIipKpTs1v1L-dBpv6kd-eP-qPalgYrRPaiEo9QfHxUexrVNesH0phkA

Etern posibilul pacient

Gabriel Coșoveanu, România literară, ediția 18 - 19/2019

Dacă vrem să detectăm numaidecât ancadramentul ideatic al inovatorului doctor captat în titlu, pentru că suntem avertizați că autoarea povestirilor de față e de meserie psihanalist, nu identificăm o pistă profitabilă de lectură. Dar putem foarte bine să facem abstracție de informația biografică, pentru că nu avem deloc de-a face cu o literatură demonstrativă, „trasă” pe post de pildă, spre a ilustra o teză sau alta din domeniul imersiunii „științifice” în ego. Dimpotrivă, textele respiră naturalețea unor micro-povești fără panaș literaturizant ancorate în subiectele generale ale mileniului trei, din speța spiritualizării granițelor, mitului „dezvoltării personale”, soarta Europei etc.

De câteva generații, se știe că psihanaliza e pândită de suprainterpretare, că oricărui mic tabiet i se poate induce o dimensiune maniacală, obsesională ori cu potențial refulatoriu – în fine, fără mare efort se pot găsi „capete de acuzare” și în viața celui mai banal burghez, din acela flaubertian, să zicem, care-i paradigmatic. Dar aici descoperim palpitul unor vieți, mai ales de cuplu, stabilizat sau nu, sub forma prozei de introspecție psihologică de factură clasică, respectiv bazată pe observație și pe descrieri de stări necontaminate de vreo ideologie. Mai mult, constatăm, cu nedisimulată satisfacție, faptul că Ioana Scoruș nu manifestă atracție spre nebulozități și situații abisale, că dilemele sau impasurile trăite de personaje nu presupun vreun vector clinic, ci se înscriu în gama plauzibilă, canonizată, de tropisme ale oricărui intelectual torturat de găsirea sensului și de soluționarea omenească (în carte e frecvent luat peste picior trend-ul zis postumanist) a conflictului – asta dacă el există cu adevărat!, sau e un alibi al diverselor noastre neputințe – natură versuscultură. De cele mai multe ori apare, ca protagonist, un profesor universitar pus în relație cu studentele sale sau cu foste doctorande, dar și daimonul scrisului. Mai mult, e imposibil să nu vezi aplecarea „tehnică” spre exactitate, într-o narațiune bine precizată spațial și temporal, ceea ce explică fluența și alertețea scriiturii, executată cu ochi de cineast realist, și nu simbolizant. Școala balzaciană, din atare unghi, al „filmării” drumurilor, interioarelor și costumelor, laolaltă cu detalii semnificative de ordin gastronomic (micro-manual de delicatesuri, nu alta!), spre exemplu, are încă, iată, urmași notabili: suntem plimbați printr-o Londră pe care poți s-o recunoști stradă cu stradă, pub cu pub, ceea ce îți conferă acea agreabilă senzație de complice al ficționarului, ba chiar de co-personaj. Metropola însăși devine personaj, gazdă capricioasă, elansatoare sau rapace, în raport cu destinele, nu prea fericite, de care ne apropiem (ori, mai degrabă, suntem apropiați) neutru, chit că lucrurile se încatenează, aspect cumva previzibil, spre dramatismul solitudinii.

Diferențele nu sunt domptabile – acesta ar fi „mesajul” ce transgresează volumul, și în primul rând e vorba de diferența de vârstă și de aceea de clasă. Ambele, uneori raliate, conduc la edificarea unui construct care-l definește pe zoon politikon în mai mare măsură decât chestiunile concrete, materiale: stima de sine. Când ea scade sub o anumită cotă, se poate intra simplu, fără bilet, în zona depresiei, gândului de suicid (ba chiar avem „cazuri” complete în carte, și încă la vârsta studenției) sau actelor absurde. Competiția e omniprezentă, între cei care-și permit o cafea de 20 de lire, în locuri încărcate de patina imposibil de simulat, și cei care locuiesc într-o mansardă grevată de datorii, între cei realizați financiar și uzurpatorii la pândă, între impetuozitatea tinereții și blazarea (care nu exclude delirul erotic) ca marcă a senectuții. Se întâmplă ca acela care poate savura o cafea „indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă” să întâlnească o femeie „mai frumoasă decât însuși impresionismul” pentru a-și da seama că mulțumirea lui pe tema conjugării șanselor colcăie de cele mai vizibile semne ale egoismului. Chipul hâd al resentimentului sau al invidiei macină perechile, chit că partenerii au cam aceleași gusturi literare (fiecare dorindu-și, însă, propriul succes): Dickens, Joyce (la un moment dat este invocat, pentru decupajele citadine, nu degeaba, Dubliners),Yeats, Dylan, Berryman, Bolaño, Pound, și, desigur, Shakespeare, „utilizat”, mai ales prin sonete sau prinKing Lear, drept „parolă” între școliții la Oxford sau rafinați de alte meserii decât acelea umaniste. Ideația de fond este una stoică, indiferent de bogatele sugestii din maestrul Freud: „Să-ți demonstrezi că, totuși, ești posibil. Cred că ăsta este sensul ultim al iubirii. Și al faptului – în cele din urmă imbecil – de a scrie”.

Freud Museum o recomandă pe Ioana Scoruș ca subtilă creatoare de caractere, cu pagini de un răsfăț senzorial acablant, interesată prioritar de verosimilitate, debordând de ironie și autoironie, mai ales când vine vorba de ravagiile lui political correctness.