Iubim sau ne îmbolnăvim?

Interviu luat de Cristian Pătrășconiu pentru lapunkt.ro

C.P.: Iubim sau ne îmbolnăvim?

I.S.: Mă obligați să spun, încă de la început, ceva teribil pentru urechile profane: ne îmbolnăvim doar dacă iubirea cu care am fost iubiți nu a subîntins un spațiu optim. Prea puțină sau prea multă iubire au consecințe grave, ambele duc la patologii, chiar dacă diferite. Iubirea se învață, nu ne naștem știind să iubim. Psihanalitic vorbind, iubirea la prima vîrstă înseamnă prezența psihică a mamei (sau a persoanei care crește copilul) împreună cu portanța brațelor sale, împreună cu empatia mamei, împreună cu capacitatea ei de reverie, împreună cu capacitatea ei de îngrijorare, împreună cu felul în care-și privește copilul, împreună cu iubirea cu care îl iubește tatăl copilului, deci toate acele atribute care structurează mintea și sufletul bebelușului și, în consecință, a adultului care copilul va deveni. Este vorba, de fapt, despre sănătatea psihică a mamei – și nu vorbim aici despre sănătate sau patologie în termeni psihiatrici, ci în termeni psihanalitici, adică dintr-o perspectivă ușor relativizantă. Este unul dintre motivele pentru care psihanaliza a fost atît de deficitar înțeleasă, vocabularul ei de lucru fiind extrem de greu de pătruns, mai ales atunci cînd se confundă cu cel comun. Am convingerea că nu poți înțelege suficient de bine psihanaliza în lipsa unui învățător, ca să nu spun a unui maestru. Asta pentru că în psihanaliză nu există discipolat.

Deci, da, dacă nu iubim, ne îmbolnăvim, dar, mai întîi, dacă nu am fost iubiți cu o iubire sănătoasă, suntem candidații unei viitoarei nefericiri, care are în inima ei o patologie emoțională. Nu că viața ar fi un cîmp cu flori…

 C.P.: „Am convingerea că nu poți înțelege suficient de bine psihanaliza în lipsa unui învățător, ca să nu spun a unui maestru. Asta pentru că în psihanaliză nu există discipolat. ”. Această formulare mă intrigă. Puteți dezvolta / ilustra/intriga și mai mult?

I.S.: Nu e deloc ușor, dar voi încerca să (mă) explic. A funcționa ca psihanalist presupune nu doar suma cunoștințelor dobîndite în lungii, intermediabilii ani de formare la care meseria asta (și cutumele) te obligă, ci, alături de ea dar, mai ales, dincolo ea, a funcționa psihanalitic pe fotoliul terapeutului presupune sau e de dorit să fie o funcționare (scuze pentru limbajul ăsta aspru, rugos) cu tot ce ai în tine ca ființă, cu toată deschiderea de care ești capabil. Te pui la bătaie pe tine însuți cu toate ușile deschise, te oferi, necondiționat, pacientului tău cu tot ce poți. Ei, bine, acest „cu tot ce ai”, „cu tot ce poți” trece dincolo de limitele unei relații de discipolat. În psihanaliză nu poți deveni precum maestru tău pentru că asta ar fi o formă de mimetism, de funcționare inautentică profundă. Conținuturile mentale ale maestrului tău sunt altele decât ale tale, istoria lui de viață e alta, interiorul lui e altul. De la un maestru poți dobândi cunoașterea lui, te poți bucura de bogăția relației dintre voi, dar un maestru nu este un celălalt care, oricât ar fi de admirabil, trebuie internalizat ca model. Nu doar că nu se poate, tehnic vorbind, dar nici nu e de dorit. Pacientul detectează orice urmă de fals. Nu neapărat la nivel conștient, dar inconștient, sigur. Devii, așadar, un factor disturbator, or, e ultimul lucru de care un pacient are nevoie, pe lângă suma problemelor lui care deja i-au dat viața peste cap, de vreme ce se află în cabinet. Trebuie să poți să fii tu, atâta cât ești, așa cum ești, ăsta este lucrul fundamental pe care, ca psihanalist, dacă nu-l deții, mai bine te lași. Este vorba despre a te asuma atâta cât ești și despre a fi autentic și cinstit în raport cu tine însuți și, în egală măsură, față de pacientul tău.

Odată, unei paciente i-am aruncat o întrebare retorică ce-mi venise în minte din propria mea analiză, o întrebare foarte potrivită în acel moment. Deci nu era ceva al meu, era ceva preluat conștient de la analistul meu, într-un context asemănător dar care, în noul context al unei alte analize, nu a avut niciun efect, așa cum avusese în ceea ce mă privește. Pacienta s-a sesizat imediat sub forma unei interogații nerostite. Și-a arcuit sprâncenele, m-a privit o clipă fix, apoi a trecut mai departe, nebăgând în seamă întrebarea mea retorică și inutilă. După o vreme, să fi trecut vreo trei luni, mi-a amintit de momentul respectiv, spunându-mi limpede: „În acea clipă parcă nu dumneavoastră îmi puseserăți întrebarea, parcă am auzit pe altcineva.” Avea dreptate, nu fusesem eu.

C.P.: Într-un roman bun am citit că unii medici de suflete (să le spunem așa, utilizînd o formulă destul de convențională…) ar vrea – și asta ar fi, se mai spunea acolo, chiar o miză rafinată, poate chiar un soi de provocare supremă – să îi vindece pînă și pe oamenii sănătoși. O fi o glumă, doar o glumă?

I.S.: Nu, nu este o glumă, și voi aborda problema asta din două perspective. Una ar fi cea a sănătății mentale. Sănătate pură nu există. Nu avem etalon în privința asta. Lapidar exprimat, se consideră că sănătatea psihică este definită prin capacitatea omului de a iubi și de a munci. Doar că sănătatea psihică, definită în acești termeni, nu implică în mod necesar, drept consecință, siguranța dobîndirii fericirii. Toată lumea crede că dacă ești sănătos și ai o muncă bine plătită, dătătoare de satisfacții, urmează să capete, la pachet, fericirea. Ei, bine, lucrurile nu stau deloc așa. În plină sănătate psihică, așadar, omul descoperă ce ceva lipsește. Se descoperă… nefericit. Foarte puțini pleacă în căutarea cauzei. Dintre ei, și mai puțini nimeresc într-un cabinet de psihanaliză. Ei, de-abia de-aici încolo începe greul. Nu e deloc ușor (și, deseori, nici plăcut) să pornești în căutarea unei vechi nefericiri, cauză a celei prezente. Deci poți fi perfect sănătos, dar profund nefericit.

Pe de altă parte, există terapeuți care vor să facă din pacientul lor un exemplar fericit, chiar dacă pacientul însuși se mulțumește cu ce a reușit să dobândească dintr-o terapie. E un fel de-a vrea binele cu orice preț. Chiar dacă tu, terapeut, vezi la pacientul tău un potențial care, dacă ar fi dobîndit, ar urma, teoretic, să-i asigure o altfel de viață, trebuie să accepți că pacientul își dorește altceva. Nu ai dreptul să vrei, cu atît mai puțin să-i ceri, binele tău. Trebuie să accepți că el știe mai bine ce e bine pentru el, chiar dacă asta înseamnă punerea între paranteze a acelui potențial. Nu suntem dumnezei și nici nu avem dreptul să fim. Un terapeut care vrea să „însănătoșească” în exces nu este un terapeut, este un narcisist și ar fi cazul să se întoarcă pe divan pentru încă o tranșă de terapie personală.

C.P.: De ce divanul? Ce e, în adîncime, cu acest divan? De ce nu ar fi sau de ce nu sunt mai eficiente psihanaliza ori pshihoterapia cu oamenii care stau în picioare sau care merg?

I.S.:  Ca orice meserie, și psihanaliza are nevoie de un cadru. Nu doar de un cadru fizic, ci mai ales de unul psihic. Un ivariabil. Un mereu același. Nu poți face chirurgie în stradă, așa cum nu poți face cercetare științifică într-o scorbură. Ai nevoie de sala de operații, ai nevoie de laborator. Cadrul fizic – cabinetul și, mai ales, invarianța lui – este necesar mai degrabă pacientului, decât ție, terapeutului. El se constituie în mediul în care va avea loc terapia. Devine, cu încetul, un mediu de siguranță, un mediu stabil care nu îl supune surprizelor și care se introiectează, fără știrea pacientului, drept un spațiu asiguratoriu deoarece deja cunoscut. Întotdeauna și întotdeauna ședințele vor decurge în același loc și asta, în sine, este ceva liniștitor. Dar cel mai important este cadrul psihic al analistului. Poți face psihanaliză oriunde, în cele din urmă, cu condiția ca tu, psihanalist, să păstrezi în tine limitele cadrului tău de lucru, să nu uiți că tu nu ești prietenul pacientului tău, că nu ești nici mama, nici tatăl lui, nici profesorul lui. Tu nu ești acolo să-i fii prieten, nu ăsta este scopul tău, tu ești acolo să-l ajuți, după care să te desparți de pacientul tău. Trebuie să respecți regulile, orice-ar fi. Trebuie să stabilești zilele de ședințe, orele la care încep ședințele, sfârșitul ședințelor și trebuie, riguros, să respecți toate aceste elemente. Excluse sunt și relațiile sexuale. Pacientul nu vine la tine ca să te îndrăgostești de el. OK, dacă se întâmplă, atunci ai bunul simț și renunță la relația de  cabinet, dar du-te, o vreme, și într-o supervizare, ca să înțelegi ce s-a întâmplat cu tine. Ai putea afla că nu e dragoste, e doar un contrantransfer scăpat de sub control.

Cât despre divan, scopul este ca analistul să iasă din raza privirii pacientului, astfel încât acesta să nu mai poată monitoriza și interpreta fiecare gest al limbajului nonverbal al analistului, care deseori sunt interpretate eronat. A sta pe divan presupune o inițială fază de stabilire a unei încrederi minimale în terapeutul tău. Analistul devine o voce și atât. Un martor al discursului pacientului, însă unul activ prin însuși faptul de a fi „acum și aici”, cu tot ce ai în tine disponibil pentru el. Poziția lungit pe divan și lipsa analistului din raza vizuală, invarianța cadrului fizic al cabinetului și un număr optim de ședințe pe săptămână, împreună cu rigurozitatea cadrului intern al terapeutului facilitează regresia, accesul la zonele mai puțin conștiente ale psihicului. Deci poți face psihanaliză și pe stradă, doar că pacientul tău nu se va simți foarte confortabil, fiind distras de la el însuși de atâția stimuli exteriori. Ar putea să vă iasă o minunată plimbare și atât. Dar pacientul nu pentru asta te plătește.

C.P.: Din ceea ce știți pînă acum despre oameni – despre ce se vede și ce nu se vede la/în oameni -, unde credeți că, niciodată, sub nici o formă nu poate ajunge cineva care privește către un om, într-un om? Fie el chiar și psihanalist, psihoterapeut…

I.S.: Ne opintim în nucleul dur, în roca dură, cum este ea numită, chiar dacă, de cele mai multe ori, vedem dincolo de ceea ce pacientul a aflat despre el însuși. Știți cum e? E ca atunci când începi să cercetezi un univers. Poți căpăta imaginea întregului – dacă acel univers este finit -, dar nu poți cerceta fiecare componentă a lui pentru că ar însemna să nu mai termini niciodată și, e posibil, nici nu e necesar să cercetezi chiar tot. Cu un pacient nevrotic, perfect funcțional, nu te apuci să sondezi perioada psihotică (0-2 ani), riști să-l dai peste cap. Mai bine te oprești undeva, între 4-7 ani, dacă tot e să te duci atît de mult în urmă. Oricum, poți ajunge foarte, foarte departe, dar asta nu înseamnă că toți pacienții au o asemenea capacitate de regresie. Iar locul unde poți ajunge nu mi se pare a fi vreun tărîm de vis. Poate fi de vis doar în măsura în care reprezintă locul unei traume care poate fi reparată. Locul de vis nu e trauma însăși, ci efectul terapeutic reparator care va aduce schimbări esențiale la nivelul vieții pacientului.

 C.P.: Există, credeți, un echipament minimal cu care trebuie să fie dotat cineva care vrea să facă psihanaliză/psihoterapie?

I.S.: Nu, în principiu, nu există. Am lucrat foarte, foarte bine cu o pacientă cu zece clase, de la țară, care avea două solarii, unul de castraveți, altul de salată verde. O fată zdravănă, muncitoare, motivată. Nu plecase din comuna ei niciodată. Nu citise, nu avea ceea ce numim o minimă cultură generală. Și am lucrat excelent și cu rezultate frumoase. Mi s-a întâmplat, însă, să nu pot lucra cu un pacient sofisticat, deținător al unei culturi solide, cu doctorat, care câștiga foarte mulți bani. Un tip extrem de narcisist. Sunt multe variabilele de care depinde bunul mers al unei psihanalize. Ai capacitate de decentrare? Te poți privi, fie pentru o clipă, din afara ta, obiectivându-te? Ai capacitate de a tolera trecerea timpului, pentru a aștepta niște rezultate sau vrei totul repede, dacă nu cumva ieri? Ai capacitatea de a amâna obținerea unei plăceri, pentru ceva mai puțin sau deloc plăcut care se întâmplă acum? Ai capacitatea de a verbaliza propriile-ți probleme? Ai capacitatea de a înțelege discursul celuilalt? Ai capacitatea de a te racorda la terapeutul tău? De a fi pe aceeași lungime de undă? Uneori, stăm în casă cu o persoană 35 de ani și constatăm că nu am aflat mare lucru despre ea.

Apoi, nu totul ține de pacient. Trebuie să  existe o minimă compatibilitate între membrii cuplului analitic pentru ca treaba să meargă. Vorba aceea, nici Kernberg nu poate lucra cu oricine, oricât ar fi el de mare. Probabil că ați avut experiența unei antipatii la prima vedere. Nu cunoști omul, dar ceva îți este, de la început, profund antipatic, fără să știi ce. Ei, lucrul ăsta se poate întâmpla și în cabinet. Pur și simplu nu te poți acorda la pacientul tău, uneori. Ar putea fi problema ta, a analistului, ar putea fi ceva venit de la el. Interogația de sine în acest caz este necesară: ce anume mă face să mă simt astfel? Ce anume mă irită? Pentru un analist bine analizat la vremea formării sale, acesta este un exercițiu de la sine înțeles, pe care-l aplică firesc, încercând să înțeleagă. De multe ori, și reușește și, dacă reușește, probabil va înțelege ce anume se întâmplă de simte că nu poate lucra cu acel pacient. Mie mi se pare că nu calitatea intelectuală a pacientului este responsabilă de bunul mers al unei terapii, ci capacitatea de acordaj a celor doi preopinenți și, ca să folosesc acest termen tehnic nesuferit, pulsiunile de viață ale pacientului.

Dacă puneți întrebarea din perspectiva celui care dorește să devină psihanalist, ei, bine, și aici este un drum de parcurs. Dincolo de formarea teoretică, (în afara studiilor universitare), care durează 4 ani, este vorba despre o analiză personală de minim 4 ani cu minim 3 ședințe pe săptămînă, care vizează o cît mai bună cunoaștere de sine, scopul fiind ca o parte suficient de mare din Inconștientul tău să devină conștient, astfel încît el să nu interfereze în zone oarbe cu Inconștientul pacientului tău. Importantă este capacitatea de regresie, care ține de încrederea în terapeutul tău, pe mîinile căruia te lași cu totul și cu totul. Și mai este acea parte pe care nu o poți deprinde/învăța doar din propria-ți psihanaliză: capacitatea de a fi onest. De a fi profund cinstit față de tine și, în consecință, față de viitorii tăi pacienți. Or, asta este, fundamental, o chestie de educație primară.

C.P.: Când un psihanalist îl ratează pe omul din fața sa, pe cel care stă (luăm formula nu doar în sensul ei propriu) pe divan?

I.S.: Nu întoteauna pacientul stă lungit pe divan. E necesară îndeplinirea unor condiții pentru asta. În primul rând, patologia. Nu lungești pe divan un psihotic, care și așa are perturbată funcția realității, din contră, îi oferi sprijin prin intermediul a tot ceea ce poți transmite prin și din tine însuți, întărindu-i sentimentul realității, deci ținîndu-l în fotoliu. La mine în cabinet doar pacienții suficient de nevrotici, care urmează o cură cu trei ședințe pe săptămână, iau loc pe divan.

Ratarea se produce atunci când nu există întâlnire între tine și pacientul tău. Atunci când nu afli acel spațiu în care întâlnirea să aibă loc. Sigur, este vorba despre un spațiu interior, presupunând ospitalitatea dinainte asigurată. Mi se pare că heideggerianul concept de Dasein, așa cum prefer să-l înțeleg, ilustrează foarte bine disponibilitatea interioară a terapeutului pentru potențialul său pacient. Este vorba despre o racordare a ființei tale la ființa lui și invers. E necesar să existe o rezonanță sau măcar senzația unei rezonanțe. Lucrurile acestea se simt destul de repede, încă de la prima întâlnire, însă nu garantează nimic, asta deoarece în psihanaliză se lucrează în cuplu. Se lucrează, cum se spune, cu materialul clientului. Echipa analist – analizînd este un cuplu și funcționează ca un cuplu. Prin urmare, succesul sau eșecul oricărei terapii sunt împărțite echitabil.

Dar mi-ați atras atenția asupra celuilalt sens al lui a sta. A sta în sensul pe care-l deduc înseamnă a fi pasiv, a te lăsa supus unui proces, procesul psihanalitic. Nu există vindecare fără participare, nu poți „sta” la infinit, așteptând să apară rezultate. Pot exista etape de „a sta”, ele fac parte din cursul multor terapii, dar la un moment se produce saltul. Pasivitatea totală aparține doar morții, viața este activă. E vie. Chiar și în patologie. Trebuie doar să fii acolo, s-o susții, s-o hrănești, s-o faci să devină.

C.P.: Cât de preot este un psihanalist? Cît de preoteasă este o femeie care practică psihanaliza?

I.S.: Nu văd psihanaliza, cel puțin cea pe care o practic eu, în acest fel. Așa că voi vorbi strict în numele meu. Un preot propăvăduiește cuvântul cărții sfinte, se mișcă în interiorul ei și duce în afară conținutul ei. Eu nu am avut parte de așa ceva n terapia mea. Vă spuneam mai devreme că din formarea psihanalitică fac parte patru, cinci ani de terapie personală, cu trei ședințe pe săptămână, pe divan. Scopul ei este de a transforma conținuturile inconștiente în conținuturi conștiente, astfel încât Inconștientul tău să nu interfere cu cel al pacientului, încât să nu mai știi care dintre conținuturi sunt ale tale și care sunt ale lui. Nu știu cât s-a folosit cu adevărat analistul meu de teoriile psihanalitice, dar eu nu am simțit că ar aplica asupra mea vreo grilă pre-fabricată. Analiza mea nu a decurs în concepte verbalizate, ci într-un vocabular obișnuit, comun. Cu siguranță faptul că anașistul meu venea pe o filieră filosofică a contat enorm. Ne-am întâlnit în spațiul (idealizat de către mine) al Școlii de la Păltiniș. Aceasta a fost tema cu care a debutat analiza mea. Aceasta a fost tema care m-a adus, de fapt, într-o analiză. Cu siguranță formația sa, alături de abilitatea de a folosi instrumentele teoretice m-au influențat ca terapeut.

Apoi: formarea teoretică a durat alți patru ani. Acolo am intrat în contact cu teoriile, cu conceptele, acolo am deprins înțelegerea lor, acolo am primit elemente de tehnică psihanalitică, dar toate acestea s-au constituit într-un instrumentar față de care mereu am simțit libertatea de a-l folosi așa cum cred de cuviință. Cred că asta înseamnă, de fapt, a înțelege psihanaliza ca terapeut, a fi liber să o folosești cum crezi de cuviință, utilizându-te la maxim, înainte de orice, pe tine însăți, ca simplă ființă. Poate că și temperamentul meu a jucat un rol suficient de important și, nu în ultimul rând, faptul că urăsc orice formă de militantism. Militantismul îți ia din gradele de libertate, or, un psihanalist tocmai asta trebuie să fie, liber pe cât este capabil. Liber de dogme, liber de propriul Inconștient (o utopie, desigur), liber până și de ceea ce a învățat din psihanaliza teoretică. Nu e total posibil, dar e foarte util să reușești într-o măsură considerabilă.

Nu m-am simțit niciodată traversată de vârtoase senzații de omnipotență, nu am avut niciodată sentimentul că propăvăduiesc vreun discurs dogmatic. Îmi place să cred că eu sunt cea care utilizez instrumentele psihanalizei și nu ea cea care mă folosește pe mine. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată senzația că încerc să îndes pacientul în procustianul pat psihanalitic și nici nu am primit reproșuri de inadecvare în raport cu pacientul. Ceea ce nu înseamnă că nu am și greșit. Important este că greșelile, câte or fi fost, nu au avut efecte traumatizante.

Evident că am cunoscut și am citit despre acești preoți ai psihanalizei. Eu, una, nu îi pot numi psihanaliști. Sunt niște persoane limitate, a căror analiză personală mi-e limpede că a dat greș. Nici breasla asta nu e scutită de impotenți profesional, de limitați, de narcisiști. Iar proporția lor este aceeași ca în oricare altă breaslă.

Cât despre sexul analistului, asta chiar nu are nicio importanță. Cel puțin într-o analiză reușită nu ar trebui să aibă nicio importanță.

C.P.: Ce face psihanalistul cu ceea ce aude de la oamenii care vin în cabinetul lui, pe divanul lui? Unde se duc ”poveștile” pe care le ascultă, pe care le provoacă?

I.S.: Le aude, le ascultă, le simte, le trăiește, le analizează, deseori le visează, le digeră, le mentalizează, le lasă să se disipeze ca apoi să revină la ele și tot așa. Tocmai asta își propune să reușească analiza personală, să transforme Inconștientul viitorului terapeut în conștient, lăsând spațiu conținuturilor inconștiente ale pacientului. Analistul este depozitarul a tot ceea ce pacientul așează în terapeut iar acesta din urmă reușește să conțină, fragmente pe care le metabolizează, le transformă. Pe unele le uită, poate pe cele mai multe, dar oricum reapar, în alte ședințe, astfel încât nu se pierde prea mult. Re-dai pacientului tău ceea ce a proiectat în tine, ceea ce a deplasat pe tine, ceea ce nu poate conține în sine însuși, ceea ce e prea fragmentat, dar re-dai într-o formă metabolizată și metabolizabilă, conferi sens – sensul livrat, într-o primă instanță, tocmai de către pacient – iar toate astea ajung să fie introiectate, asimilate, re-așezate. Când ai în spate o analiză reușită, o formare teoretică solidă și suficienți ani de practică, lucrul ăsta nu este împovărător, face parte din meserie și atâta tot. Imaginați-vă o uriașă stampă care trebuie reparată milimetric. Cam acesta este pacientul psihanalitic, o stampă destrămată mai mult sau mai puțin, care necesită migala lucrului milimetric. În plus, propria analiză tocmai asta te învață, cum să te păstrezi la o distanță optimă de problematica pacientului, rămînînd empatic. Evacuezi în multe feluri. Făcnd sport, citind, scriind, plantnd flori, pescuind, jucînd tenis, ascultînd muzică etc.

C.P.: Ce face acesta sau aceasta cu ceea ce rămîne în el sau în ea din aceste povești? ”Debrifarea” curăță tot sau curăță tot ce trebuie?

I.S.: Ceea ce rămâne este ceea ce poate fi conținut fără costuri în termeni de funcționare normală. Ceea ce rămâne este ceea ce nu perturbă echilibrul. Nu toate conținuturile sunt bolnave, nu totul necesită evacuare și reparare. Când duci o pereche de pantofi la reparat, nu  duci toate perechile, ci doar pe cea care necesită reparare. Așa și aici.

C.P.: Credeți că este moral să fie convertit în text, în literatură în mod special, ceea ce un psihanalist află de la un pacient? Dacă da – cum și pînă unde poate merge?

I.S.: Convertirea în text se face strict cu acordul pacientului și cu păstrarea totală a anonimatului său, astfel încît să fie singurul care se recunoaște dacă citește textul. Dacă vorbim despre moralitate, atunci limita este locul în care devine recognoscibil. Nu trebuie atins. Pe de altă parte, cînd scrii despre un caz, nu folosești toată istoria lui de viață, nu scrii despre toată terapia unui pacient, ci despre anumite etape/problematici, iar în acest caz sunt suficiente vignetele. Am scris până acum despre vreo patru pacienți, dar nu am întîmpinat niciodată refuzul lor, atunci cînd le-am cerut acordul. Din contra, au fost încîntați.

C.P.: Cum se apără un psihanalist? Trebuie, de fapt, să se apere el?

I.S.: Cu toții trăim pe lumea asta folosind, necontenit, fel și fel de apărări inconștiente, unele mai infantile, altele mai adulte. Nu există om fără apărări, chiar dacă nu e conștient de ele. La psihanalist important este ca apărările să fie mature, deci funcționale. Fără apărări, vorba lui Emil Brumaru, ne-ar zdruncina și bătaia de aripi a unui flutur.

C.P.: Ce credeți că nu trebuie să facă, sub nici o formă, cineva care practică psihanaliza în raport cu pacientul său, oricare ar fi el?

I.S.: Sub nicio formă nu trebuie să iasă din cadrul de lucru. Nu faci sex cu pacientul tău, nu aveți niciun fel de relații extra-ședințe, nu-l cunoști dinainte de-a intra în terapie. Nu te confesezi în cabinet, încerci să fii neutru și binevoitor. Toate celelalte greșeli se pot repara, dar acestea, nu.

C.P.: Când îi este foarte greu, cel mai greu unui profesionist al psihanalizei?

I.S.: Mă voi referi strict la practica mea. Cel mai greu mi-a fost în terapiile cu obsesionalii. Sunt terifiant de repetitive, ceee ce se traduce printr-o stagnare fioroasă în interiorul unui cerc extrem de strîmt. Fiecare terapeut are limitele lui și ar fi foarte bine să și le cunoască.lucrez foarte bine cu pacienți psihotici, dacă nu sunt decompensați. Nici nu se poate lucre cu ei decompensați. Lucrez bine cu pacienți limită, cu homosexuali. Nu vreau să lucrez cu pacienți extrem de narcisici, cu toate că pot lucre cu ei. Nu vreau să lucrez cu adicțiile pentru că nu cred că au rezolvare mulțumitoare, nu vreau sub nicio formă să lucrez cu abuzatori sexual pentru că stîrnesc n mine o mare agresivitate pe care nu am chef să fac efortul să mi-o conțin. Știți, și noi avem nevoie de satisfacții, iar ele, deseori, nu stau în tariful unei ședințe. Eu nu pot să-mi iau satisfacții din lucrul cu astfel de patologii. Și pacienții somatici sunt foarte greu de dus. De fapt, niciun pacient nu este ușor, indiferent de patologie.

C.P.: Cît e de riscant să mergi în acest domeniu pe cont propriu?

I.S.: Dacă vă referiți la a practica psihanaliza fără formarea de rigoare, atunci nu ai nicio șansă să reușești. Nu spun că, avînd o formare ca la carte, asta asigură din start succesul unei terapii. Primesc, de ani de zile, pacienți care vin din alte terapii. Ei, bine, uneori e terifiant să afli ce se întîmplă prin alte cabinet. Eu nu pricep cum astfel de oameni ajung să-și ia atestatul de liberă practică într-un astfel de domeniu. Pur și simplu unii nu au ce căuta în fotoliul terapeutului. Ce iese dintr-o așa zisă astfel de terapie? Un dezastru. Poți regresa pacientul pînă la studia psihotice. I poți și îți poți complica viața personală în moduri inimaginabile. Cînd nu știi ce faci cînd practice psihanaliza, poți distruge vieți. Și nu este o metaforă.

C.P.: Cînd e fericit un psihanalist? Ce este fericirea pentru el, pentru ea?

I.S.: Fericit este cînd reușește să treacă, împreună cu pacientul său, peste un moment dificil, potențial periculos. Cînd reușește să evite o decompensare, lucru care în terapiile pacienților psihotici este oricînd posibil. Cînd își vede pacientul plin de viață. Cînd îi vede, pe față, uluirea prilejuită de înțelegerea propriei minți. Când pacientul îi confirm ce ceva substanțial s-a schimbat în bine în viața sa. Cînd îl vede ieșit din depresie, din modelul repetitive în care viața lui se scurgea. Cînd reușește să rămînă în echilibru.

C.P.: Ce înseamnă vindecarea aici?

I.S.: Vindecarea se produce atunci cînd pacientul realizează că poate funcționa/trăi foarte bine și fără ajutorul terapeutului. Cînd știe că nu mai are nevoie de sprijinul lui. Cînd și confirm că nu e doar o presupoziție, ci o certitudine. Vindecarea nu este locul în care tu, terapeutul, vrei să-ți duci pacient, conform potențialului său pe care-l cunoști, vindecarea este cînd pacientul știe că este vindecat. Nu ai dreptul să știi mai bine decît el.

C.P.: Cînd e vindecat un om?

I.S.: Cînd el însuși hotărăște că e vindecat. Binele cu forța este un rău major.

Freud Museum, ed. Polirom, 2019

Descriere ed. Polirom:

                                                

Aflat în pragul vîrstei a treia sau chiar în mijlocul ei, fiecare narator din volumul de povestiri al Ioanei Scoruș face o confesiune, fie autoironic, fie cinic, deseori înflăcărat, dar mereu însoțit de o mult mai tînără femeie, căci nedreptatea îmbătrînirii poate fi amăgită doar alături de o parteneră în floarea vîrstei. Uneori, totul se face țăndări, precum cupa de cleștar a unui împărat al Japoniei, păstrată într-un muzeu londonez și furată pentru a-i oferi iubitei un ceai verde japonez. Alteori, viața continuă chiar și în urma unei tragedii: din disperarea morții soției însărcinate se naște o carte semnată de autor cu un pseudonim feminin. Dar ce te faci cînd pseudonimul prinde viață și afli că femeia respectivă chiar există? Și ce te faci cînd știi totul despre Pound, cînd regizezi un mare spectacol pentru a-ți impresiona iubita, ea însăși scriitoare, dar nu ai reușit să-i înțelegi cartea? Povestire cu povestire, Freud Museum explorează relația de unu la unu, singura capabilă să revitalizeze interesul pentru viață.

Lansare de carte

L-am cunoscut la o lansare de carte. El era cel care-și lansa cartea. El era autorul. Eu eram nimeni. Când am ajuns, sala era plină iar el era deja acolo, lângă redactorul de carte și lângă directorul editorial. Era la a treia carte. Îmi plăcea la nebunie cum scrie. Avea umor, un umor amar. Totuși, era umor, ceea ce eu nu am deloc. Făcea parte din categoria aia (cu toate că eu nu gândesc în termeni de categorii) a oamenilor onești. Constanți, egali cu ei înșiși, fără aere de vedetă. Cu toate astea, poate chiar împotriva voinței lui, era vedetă. Era multă lume la lansare, majoritatea femei, cu toate că el nu era genul de vedetă playboy, dar erau și destui bărbați. Destui e un termen relativ care, în fapt, nu spune nimic, dar nu contează. Era îmbrăcat normal, o cămașă cadrilată, cu roșu și negru, blugi negri, ghete negre din piele, hanorac cu fermoar. Hanorac șmecher. Îi stătea bine. Venisem nu doar să-l aud vorbind, ci și să-l văd. „Începem?”, a întrebat directorul editorial, de parcă urma să înceapă un spectacol. Directorul editorial era obișnuit cu lansările (eu, nu) și știa că este suficient să pună întrebarea ca în sală să se lase liniștea. Parcă eram cu toții la un curs iar directorul editorial era profesorul. Chestia asta nu prea mi-a plăcut, dar nici nu m-a deranjat prea tare. Am uitat să spun, el însuși, adică autorul, vedeta, era profesor universitar.

Povestea asta se întâmpla într-un decembrie călduros și ploios. Printre norii vineții, frânghii de lumină străpungeau aerul ud colorând totul într-un galben de carne proaspăt moartă. Aerul era ud, limpede și galben și totul în jur era ud, limpede și galben. Până și el. M-am gândit că e galben din cauza luminii sau a emoțiilor, dar era galben din cauza țigărilor. Asta aveam s-o aflu mai târziu. Era ceva lume, să fi tot fost vreo sută de persoane, poate 120, ceea ce pentru o țară în care nu se citește nu e deloc puțin. La lansarea mea de carte (scrisesem o tâmpenie, de care mi-e și azi rușine) fuseseră 25, adică numărul standard de oameni care iau parte la lansările obișnuite, de zici că-s mereu aceiași. Mă rog, m-am bucurat c-au venit și ăia. „Cartea asta s-a născut în chinuri”, a zis directorul editorial, după care a povestit cât de mult a tras de autor ca să trimită manuscrisul. Scria mult, mult și bine, al naibii de bine, dar publica puțin. Era de-abia la a treia carte, dar ar fi putut fi la a zecea. Fiecare dintre cărțile lui avea în jur de 300 de pagini. O mie de pagini de eseuri într-o țară în care nimeni nu mai scrie eseu nu e deloc puțin. El scria, cu toate că, am mai spus, deloc e un termen relativ.

Și directorul editorial, și  redactorul de carte au spus chestiile care se spun de obicei la lansările de carte, apoi a venit rândul lui. Avea în față o foaie pe care-și notase ceva. Când și când, arunca ochii pe ea. De aici am tras concluzia că avea emoții. Firesc, de altfel, pentru că nu era obișnuit să vorbească în public sau nu era obișnuit să vorbească altui public în afara celui format din studenții lui. Își notase, probabil, niște cuvinte cheie iar acum își arunca ochii pe hârtie ca nu cumva să uite să spună ce-și propusese. Avea o voce foarte mișto. Vorbea lent, destul de încet și cu accent. Chestia asta, accentul adică, mi-a plăcut la nebunie. Făcea tot farmecul. De fapt, nu chiar tot, căci și ce spunea era fermecător. Cred că știa că accentul este o parte din farmecul lui și era firesc să-l folosească, orice autor încearcă să-și cucerească publicul prin orice metodă. O altă parte din farmec venea din umor. Stăteam undeva în fundul sălii și nu prea se auzea grozav. Zicea ceva despre Seneca și Socrate, apoi a zis ceva despre Aristotel, iar atunci când a pomenit numele lui Alain de Botton toată sala a râs. Nu am înțeles prea multe pentru că eram ocupată să-l studiez, așa că nu am râs, am zâmbit doar, ca să fiu în rând cu lumea. Îi ascultam vocea joasă, tărăgănată și mi-l imaginam la catedră, vorbindu-le unor studenți cărora puțin le pasă de filosofie și care nu-i citiseră niciodată pe Socrate, Seneca sau Aristotel, dar care poate că măcar pe de Botton îl citiseră, pentru că de Botton scrisese o carte în care explica iubirea și toată lumea e curioasă în privința cărților care-ți dau rețete de-a gata, mai ales tinerii, atunci când e vorba despre iubire. Cu toate că din iubire nu e nimic de înțeles, așa că orice încercare de a o explica este cu totul inutilă. Iubirea se trăiește, nu se citește, dar ăsta e un loc comun. La început, adică atunci când eram mai tânără, și pe mine mă amuzase de Botton, după care mi s-a părut plictisitor iar cartea despre iubire n-am mai citit-o, nici măcar n-am cumpărat-o.

Tot analizându-l și ascultându-l mi l-am imaginat plimbându-se singur printre stâncile albe din Phraxos și savurându-și singurătatea ca un om nebun. Spun asta pentru că mie-mi place singurătatea, despre care știu că nu e un lucru tocmai în regulă, dar cu siguranță că atunci când citești Seneca, Socrate și Aristotel te poți simți oricum, numai singur nu. Sau cel puțin așa-mi imaginez. Îi citisem și eu cu mulți ani în urmă, dar atunci eram prea tânără ca să pricep mare lucru. Între timp, am uitat tot. E ca și cum nu i-aș fi citit vreodată. Dar el nu Seneca și Aristotel citea (ca și mine, pe ăștia îi citise de mult), ci Vonnegut, Roth, Carver, Waldo Emerson, Drummond de Andrade, Flaubert, Montaigne, d’Aquino, Salinger, Joyce, din ăștia. Asta tot de la el am aflat-o. Îi plăceau AC/DC și Metallica, Queen și Led Zeppelin. Mie-mi plăceau Beatleșii și Iglesias și mulți alții, dar nu asta e important. Mă gândeam că un tip calm și molcom ca el nu poate avea nicio legătură cu rock-ul, dar uite că el avea. Îi plăceau bananele și covrigii calzi și mânca (sau așa mi se părea) cantități uriașe de salată și de iaurt. Mie-mi place carnea, sunt dintre cei care consideră că, în lipsa cărnii, viața n-are niciun sens. Amândurora ne plac cafeaua și țigările și mai ales cărțile. Nu trebuie să fii cineva ca să-ți placă la nebunie să citești. El era. Eu nu eram. Tocmai asta era chestia, era ca și cum dacă eu citeam Vonnegut și el citea tot Vonnegut, Vonnegutul lui era mai prețios ca al meu, știți ce spun. Era ca și cum salatele și bananele lui erau cu mult mai în regulă decât fripturile mele sau ca și cum Led Zeppelin e cu totul altceva decât The Beatles, iar despre asta știu sigur că nu-i adevărat. Vreau să spun că era ca și cum el știa totul și era cam tot ce trebuie să fii pe lumea asta iar eu nu știam nimic și nu puteam fi altceva decât nimic. Știu că nu-i așa, dar așa mă simțeam și asta-i tot ce contează. În ciuda atâtor neajunsuri, mă hotărâsem să mă simt bine la lansarea lui de carte, orice-ar fi.

Lumea se simțea bine, se vedea de la două poște că toți sunt în largul lor. Cu toate că eram hotărâtă ca și eu să mă simt bine, nu-mi ieșea. Redactorul de carte tot bătea câmpii. L-am văzut cum se irită, căci i-a luat vorba din gură și a continuat cu o poantă. Despre autor zic. Nu-i plăcea să fie ridicat în slăvi și a preferat să-l oprească pe redactor cu o poantă. Acum încercam să înțeleg de ce naiba nu mă simțeam în apele mele și cred că încet, încet, am reușit să înțeleg. Ce am înțeles este că nu voi putea niciodată să scriu o carte adevărată. Adică o carte cu care să nu-mi fie rușine. Scrisesem o porcărie de care-mi era rușine. Cum naiba se scrie o carte, asta voiam să aflu, doar că el nu despre asta vorbea. Dar poate că ar fi de acord să-mi spună câte ceva în privința asta, mă gândeam. Căutasem îndelung sfaturi despre cum se scrie o carte ca lumea și dădusem doar de tâmpenii. Cursurile de creative writing erau, și ele, niște aiureli, nu dădeam două parale pe ele. Și atunci? De unde să înveți cum să devii scriitor dacă nimeni nu e dispus să-ți vândă secretele?

L-am așteptat la ieșire, când toată lumea plecase. E evident că aveam cartea lui în mână, cartea proaspăt lansată și la fel de evident era că el vedea că am cartea lui în mână, pe care-o țineam ostentativ, la piept. Își trăgea fermoarul la geacă. Era un început de decembrie călduros și umed, prea umed. Umezeala aia care te face să stai tot timpul zgribulit. Aerul nu mai era galben, era incolor și ud și începea să se facă frig. În decembrie, seara se face frig, oricât de cald ar fi în timpul zilei. El era de-o parte a ușii din sticlă, eu de celalaltă. De partea frigului. Când ne-am privit, a fost ca și cum fiecare am fi privit într-o oglindă propriul chip. Eu aș fi putut fi el dacă m-ar fi învățat să scriu, el ar fi putut fi eu dacă n-ar fi învățat să scrie. Când mi-am privit ochii în ușa din sticlă transparentă, i-am surprins devastați de goi. Doar luminița de la becul din stradă, care se reflecta în ușa transparentă, îi umplea cu o strălucire aprope neomenească. Și atunci n-am mai știut dacă aceia sunt ochii mei.

Nu mă descurc cu oamenii, mă pierd în preajma lor. Văd, în schimb, multe dintre detaliile realității sau ce-o fi ea. Umezeala terciund strada care se întindea lucioasă până în dreptul magazinului cu chimicale, unde cotea brusc spre dreapta, dispărând sub neoanele casei de pariuri care stătea deschisă până la 11 noaptea, ghirlandele de lumină care îmbrăcau stâlpii și firele de telegraf, pavajul strălucitor și mai ales pustiul străzii. Nu știu unde dispăruseră cu toții. Despre oameni vorbesc. Nu mai era mult până la Crăciun. Nu cred că este o idee bună să-ți lansezi cartea în preajma Crăciunului, când oamenii sunt ocupați cu lucruri importante, cu varza murată, cu șoriciul, cu bradul. Se vedea că el nu e ca toți ceilalți, de vreme ce se gândise să-și lanseze cartea tocmai acum. Un autor care iese singur de la propria-i lansare de carte dă seama de conceptul de singurătate și mai ales de cel de nepăsare omenească. Pentru mine era OK, asta și voiam, să fie singur, dar nu cred că e în regulă să fii singur tocmai în ziua în care ești vedetă. OK, nu era tocmai singur, doar eram acolo iar eu chiar pe el îl așteptam. S-a prins că-l așteptam, cu siguranță că asta i se întâmpla de fiecare dată, la încheierea câte unei lansări de carte sau a câte unui curs, când o studentă îndrăgostită îl așteapta la sfârșitul orelor, în fața facultății. Își trăsese fermoarul până sus iar acum stătea în fața mea, de aceeași parte a ușii, și mă privea fără să spună nimic. Îmi dădea impresia unui om dezarmat. Nici eu nu știam ce să spun, așa că, încurcată, l-am luat de braț, lucru pe care l-a acceptat ca și cum era cel mai normal lucru din lume care trebuia să se întâmple.

Să mergi la braț, într-un decembrie umed și galben, cu o forță imprevizibilă a narativității pe care ești hotărât să o domini înseamnă să ai mintea îmbibată într-un ocean de catecolamine. Altfel spus, să nu prea știi ce faci. Am luat-o spre parc. Adică am luat-o încotro a luat-o el iar el o luase în direcția parcului cu statui de scriitori. În parcuri se întâmplă o mulțime de lucruri. Câte-un bețiv care îți cere bani. Îi dai sau nu, e treaba ta. De regulă, dacă ești bărbat, îi dai. Eu nu dau bani nimănui pentru că pur și simplu nu am bani de dat și nici înțelegere față de bețivi nu am. El are. Într-o zi, un astfel de bețiv a vrut să-și împartă vodca cu el. L-a refuzat, așa cum era de așteptat, în schimb, au avut o scurtă discuție intelectuală. Eu atrag țigăncile care ghicesc, probabil am mutră de fraieră. De ele mă feresc, că ăstora le dai 10 lei și te trezești că ți-au dispărut 100. Mă rog.

Orașul nocturn parcă sălta în lumina steluțelor care împodobeau copacii și a luminilor de neon care se prelingeau, albastre și reci, de prin magazinele de-acum închise, reflectându-se în pavajul ud. Ne-am așezat pe-o bancă și am fost nevoită să-mi scot mâna de sub brațul lui.  Parcă stăteam lângă Statuia Libertății, atât de tăcut era.

- Așadar, ce vrei tu de la mine?, m-a întrebat într-un târziu.

- Să mă înveți să scriu, am spus repede, ca și cum aș fi vrut să scap de-o povară. Și chiar era o povară pentru că știam că e o cerință atât de idioată încât numai dacă ești prost o rostești.

A tăcut multă vreme.

- Deci tu îți imaginezi că eu aș deține niște secrete în privința scrisului, a zis când deja mi se făcuse atât de frig încât nu mai știam dacă era din cauza așteptării sau pentru că efectiv se făcuse frig.

- Da, desigur, am zis și nu făceam altceva decât să rostesc adevărul.

- Și ai impresia că ceea ce știu eu este ceva universal și se poate fi aplicat de oricine.

- Desigur. Dacă acel cineva are puțin talent. Și imaginație.

- Zici că fără talent și fără imaginație nu se poate scrie.

- Ba da, dar prost. Și e plină lumea de proști.

- Și fără ce altceva nu se poate scrie bine?

- Fără multă lectură.

- Să tragem o primă concluzie: fără talent, imaginație și multă lectură nu se poate scrie altfel decât prost.

- Exact.

- Și fără mai ce nu se poate scrie bine?

- Habar n-am. Fără tenacitate.

- Așa.

- Și fără program. Adică trebuie să scrii zilnic.

- Așa.

- Chiar și-atunci când n-ai chef.

- Și atunci ce vrei tu de la mine?

N-am știut ce să mai spun. Probabil că voiam ceva despre care nu știam nimic, probabil că el era cel care trebuia să-mi dezvăluie ingredientul lipsă. Într-un târziu, când începusem să tremur, a zis:

- Câțiva clasici. Câțiva filosofi. Câțiva contemporani.

- Fowles. Auster. Roth. Poate Kundera. Poate Makine? Kawabata. Inoue. Pound. Rilke mai mult ca sigur. Kafka.

- Și Cărtărescu.

- Și Cărtărescu, desigur, și în clipa aia amândoi am pufnit în râs.

M-a luat pe după umeri. Nu știu dacă de drag sau pentru că știa că mi-e frig sau pentru că lui însuși îi era frig.

- Și iubirea, a mai zis, după care am căzut de acord că viața n-are niciun sens.

(în imagine: Carl Spitzweg - Der arme Poet, 1839 - 1989 stolen from the „Galerie der Romantik“ (Charlottenburg Palace))

Work in progress

După declanșarea click-ului, Genovese a intrat într-o stare care semăna cu exuberanța și următoarele șase luni au fost cele mai prolifice din viața lui de scriitor-care-s-a-descoperit-pe-sine. Până la urmă, și-a spus într-o zi în gând, terapia lui Emily nu a fost zadarnică din moment ce a fost în stare să facă din mine un scriitor. Prețul plătit – un bilet la Călăuza lui Tarkovsky – i s-a părut cel mai mic plătit vreodată, în întreaga lui viață de fost copil al străzii. Pe pagina de gardă a manuscrisului care urma să ia drumul editurilor a scris, simplu: Lui Emily, după ce a stat pe gânduri dacă să scrie Pentru Emily, Lui Emily sau Datorită lui Emily, punând astfel în act o altă lege nescrisă a lumii interlope: onoarea. Trei luni s-a chinuit Genovese să găsească titlul potrivit volumului de proză scurtă, trei luni în care uneori o imagine rămasă nedeslușită dar despre care intuia că îl reprezintă, alteori un cuvânt sau o senzație i-au tot dat târcoale, fără să le poată vedea sau înțelege cu adevărat pe niciuna. Trei luni în care s-a simțit ca un somnambul pe jumătate treaz sau ca un om treaz pe jumătate somnambul (atunci când nu se simțea ca un bătrân senior privindu-și moșiile la amurg) dând târcoale unor lucruri care mereu erau foarte aproape, dar care întotdeauna rămâneau invizibile și intangibile. Inaccesibile. Departe. Până într-o noapte în care a avut un vis: un pâlc de arțari foșnitori a cărui umbră dansândă îi însoțea orice pas, mai bine spus a cărui umbră îi bântuia orice pas, pas fiind, totuși, impropriu spus pentru că mai degrabă plutea decât mergea, apoi arțarii s-au transformat în niște fagi, dar umbrele au rămas aceleași iar el plutea, plutea, fără să știe spre ce se îndreaptă, așa cum nu știuse niciodată în viața lui de copil al străzii. Dimineața, la trezire, avea cuvântul în minte, limpede și luminos, dacă nu de-a dreptul sățios ca un mic dejun survenit pe nepusă masă într-un moment de foame cumplită.  A dat fuga și l-a scris pe pagina de gardă a manuscrisului: FLANEUR. După ce s-a uitat o vreme la el, lăsându-se învăluit de moliciunea vocalelor, a adăugat în fața lui LE. Nu știa ce înseamnă, știa doar că e un cuvânt franțuzesc sau cu sonoritate franțuzească și mai ales știa că este titlul potrivit pentru volumul său. Ar fi putut să-l explice, fără probleme, oricui, pentru că avea certitudinea deținerii sensului său. Seara, la întâlnirea cenaclului, a scos triumfător manuscrisul, l-a ridicat în dreptul pieptului, cu fața la public, și a așteptat, în liniște dar cu sufletul gata să-i pleznească, reacția. Doar Fonseca s-aprins, dar nu a părut deloc impresionat.

- Pentru ce ai scris tu acolo, e foarte potrivit, a zis Fonseca, privind pe deasupra lentilelor groase, cu rame mov prună.

Sudorul a întrebat ce titlu e ăsta, Flanela, cum poate un roman să se numească Flanela, cine a mai pomenit așa ceva? Ăsta e titlu de roman scris de o muiere, a mai zis, înainte de a-și scoate batista de hârtie și a-și sufla nasul cu putere, în semn de dezaprobare masivă. Martha și Electra, care erau fascinate de poveștile din viața lui Genovese și care în copilărie luaseră ore de limbă franceză, au sărit ca arse și i-au explicat sudorului, într-un vacarm de cuvinte ce ar fi putut fi folosit ca fundal sonor pentru un film despre Al Doilea Război Mondial, sensul restrâns al cuvântului: bulevardier. Moment în care, cu erudiția care o copleșise pe Molly încă de la început, a intervenit Dick, pomenind ceva despre Baudelaire, Balzac, Saint-Beuve, Napoleon, Walter Benjamin, baronul Haussmann, Proust, Simmel, printre care-și croiseră drum cuvintele Paris, capitalism de consum, decadență, pierde-vreme, pierde-vară, urbanism modern, modernism urban, dandy, voyeur, dar din care nimeni nu a înțeles nimic, ca și cum Dick ar fi vorbit strict pentru sine, într-o limbă numai de el știută, care suna ca un delir. Doar Martha si Electra au avut, pentru o clipă, senzația că se află în fața unui viitor mare scriitor, de care avea să se audă, nu peste multă vreme, de-a lungul și de-a latul planetei. Vreme de un minut au aplaudat frenetic minunatul titlu, iar la sfârșitul cenaclului i-au propus să iasă împreună la o bere, după care s-au oferit să facă toate corecturile necesare, pentru că manuscrisul nu putea fi trimis niciunei edituri fără să se fi asigurat că gramatica este exemplară. Genovese nu a avut nimic împotrivă și, conform uneia dintre legile nescrise ale lumii interlope, s-a oferit să le facă cinste, nu că Martha cu Electra n-ar fi avut bani de-o bere. 

Work in progress

Opinia fermă a lui Dick era că numărul copleșitor de divorțuri care au loc în jurul vârstei de 40 de ani la femei este datorat faptului că la vârsta asta o femeie este deja terminată. A oferit tot ce a avut de oferit bărbatului ei, și-a îndeplinit rolul biologic, a crescut progenitura, și-a asigurat un statut pe piața muncii dar, între timp, și-a pierdut prospețimea, chiar dacă (sau tocmai datorită pierderii prospețimii) și-a rafinat feminitatea. Pieile încep să-i atârne, tenul este flasc și îmbâcsit, sânii sunt căzuți, cicatricea de la cezariană doare la schimbarea de anotimp, fesele și-au pierdut tonusul, laba gâștii prosperă. Altfel spus, nu mai prezintă nimic atrăgător pentru bărbatul de lângă ea. Divorțul devine iminent pentru că nu se mai place pe sine încă dinainte de-a nu o mai plăcea bărbatul. Opinia lui Emily, din contră, era că alegerea partenerului de viață este o alegere eminamente inconștientă, cum îi plăcea să spună după ce suportase o cură de trei ani de psihoterapie. Oamenii aleg în orb, zicea Emily, femeile după modelul tatălui, bărbații, după cel al mamei. Altfel spus, fiecare își ia ca partener de viață un tată sau o mamă oedipiene despre care vor afla, la un moment dat, că nu sunt nici mama, nici tata, ci o persoană pe care nu o cunosc, asta după ce idealizarea s-a făcut praf și pulbere și în fața ta a rămas omul adevărat, în carne și oase: străinul. Melly nu avea nicio opinie pentru că nu era căsătorită. Atunci când nu făcea alegeri în funcție de potența financiară a respectivului, le făcea în funcție de cât de bine definite erau pătrățelele de pe abdomen. Era o egoistă cinstită care recunoștea că este egoistă, fără să înțeleagă de ce a alege să trăiești doar pentru tine, fără familie, fără copii, este definiția egoismului. Este doar o alegere, la fel de bună sau la fel de proastă  ca oricare alta, așa obișnuia să se apere atunci când Emily spunea că doar copiii pot da un sens unei vieți. Cu sensul asigurat, Emily, asistentă medicală într-un spital de urgențe, își permitea să o sfideze pe Melly, director de achiziții într-o multinațională cu capital majoritar american. Ambele aveau același salariu, Emily muncind 64 de ore pe săptămână, Melly doar 36, lucru care pentru Emily nu însemna nimic. Pentru ea important era că, făcând mai puțină școală decât Melly, avea parte de același salariu, la fel de sigur pe termen lung ca cel al lui Melly. Genovese era prietenul lui Dick (Dick câștiga prost de tot pentru că era scriitor), un tip pe care-l cunoscuse pe o plajă din Sicilia în primul concediu petrecut fără nevastă și copil, după divorțul care survenise în urmă cu doi ani. Genovese nu era traversat de probleme existențiale, el știa să facă bani din orice pentru că era un copil crescut pe stradă care fusese nevoit să se descurce de mic. Nu avea nicio părere despre divorț. Îi plăceau femeile, ca oricărui italian care se respectă și mai ales deținea o stimă de sine aflată în directă legătură cu afacerile pe care reușea să le înjghebeze ad-hoc. Îi plăcea să se îmbrace bine și să mănânce bine, ziua de mâine nu conta pentru că știa că și mâine, vrând, nevrând, avea să facă o afacere. Singurul lucru pe care cu toții îl aveau în comun era ideea fixă de a deveni scriitori. Așa se explică prezența maestrului Dick în grupul de literatură contemporană fără frontiere. Mai existau un fost sudor ieșit la pensie care nu avea cu ce să-și umple timpul dar care era străbătut de convingerea talentului său scriitoricesc și care susținea că într-o viață anterioară fusese însuși Hitler, o șefă de depozit la o companie farmaceutică obsedată de Sandra Brown, două surori gemene, Martha și Electra, venite din lumea bună, care făceau parte din grup ca gest de frondă față de niște părinți austeri și pisălogi și Fonseca, un profesor de literatură transfrontalieră venit tocmai din Brazilia, care nu-și putea explica nici până-n ziua de azi cum anume ajunsese profesor. Dick avea 48 de ani, Emily 45, Melly 37, Genovese 35, Martha și Electra 27, sudorul 67 și șefa de depozit farmaceutic tocmai împlinise 50. Fiecare-și făcuse un rost în viață. Din altă perspectivă, se putea spune că toți erau niște ratați. Depinde de unde priveai.  

Cel mai prolific dintre ei nu era scriitorul, așa cum s-ar putea crede, ci Fonseca, cu trei cărți publicate la Editura transfrontalieră, una de 380 pagini, alta de 599 și ultima de 784. Toate trei tratau același subiect, despre societatea transfrontalieră, doar că prima, trata societatea de la granița Braziliei, Boliviei și Paraguayului, a doua cea de granița Boliviei, Paraguayului și Argentinei iar a treia cea de la granița Boliviei, Argentinei și Chile. Avea de gând să scrie și o a patra carte, care să trateze societatea transfrontalieră de la granițele Uruguayului, Argentinei și Paraguayului.

(tablou de Constant Montald - La Lecture)

Voci și oglinzi

Alexandru Tabac (contrafort.md) august 2018

„Fără scris te pierzi, te rătăcești, sunt ani de când nu fac decât asta, să scriu, 
și sunt conștient că asta mă ține-n viață. Nu glumesc.”
La cei optzeci și patru de ani, Ion Vianu ne provoacă încă o dată, livresc și uman, ne încearcă mintea, ne pune pe gânduri și cum altfel dacă nu cu o nouă carte. În definitiv... conține un sclipitor dialog intelectual, purtat împreună cu Ioana Scoruș, inițiatoarea demersului, după cum bine se va vedea din paginile cărții. Vorbită pe parcursul unui an (mai 2017 – mai 2018), cartea-dialog, mediată de o prietenie reciprocă și de o preocupare profesională comună, răscolește paginile unei biografii tumultuoase și vibrante, ale unei marcante experiențe individuale, dar și colective, căci nimeni nu se poate sustrage în totalitate malaxorului societal și contextului istoric. Și asistăm vrăjiți la o punere în abis, la o relectură validată prin schimbarea de perspectivă, la un joc acaparant al oglinzilor, la un zbor înalt ce ne oferă o priveliște altfel decât suntem obișnuiți în vârtejul pedestru al cotidianului, în definitiv... un alt peisaj.
Și dintr-o dată o sută de ani nu mai pare o eternitate, căci rădăcina arborelui genealogic coboară mult în straturile istoriei. M-au impresionat, deopotrivă, luciditatea și vitalitatea personajului, claritatea imaginii, efervescența intelectuală și candoarea umanistă, diagnosticul precis și posibilitatea vindecării (a te înțelege pe sine înseamnă a te vindeca), cuvântul ca întruchipare fidelă a gândului, sentimentului și senzației, înțelegerea și acceptarea lumii în care trăim, introspecția și privirea diacronică prin pânza anilor.
Din această carte, ca dintr-un vas prea plin, se revarsă cu generozitate multiple experiențe de viață, trecute atât printr-un filtru istoric, social, profesional, literar, cât și uman. Fapte și evenimente în spatele cărora putem regăsi un tâlc inedit, un sens alegoric, o învățătură blajină, fără a ne simți asaltați sau copleșiți de un didacticism inhibant. Textul dezvăluie o continuă construcție umană și un destin care unește epoci firesc, natural, grațios printr-o moștenire culturală de o larghețe și profunzime clasice. Unghiuri diferite, poziționări inedite, explicații și raționamente indispensabile, reflecții grave, soluții la crize, umor dezinvolt, posibilitatea unor noi interpretări și, poate neașteptat, un optimism irepresibil.
Evadat din bolgia comunismului și stabilit ulterior în Elveția, la Morges, Ion Vianu pare că a trăit alternativ mai multe vieți și, privindu-le la microscopul conștiinței, printr-o grilă comparativă, identifică particularități insolite – ([...] mi-am dat seama că minciuna te sancționează imediat, în timp ce în România a spune adevărul te sancționa automat. – pag. 181). Consemnează existența unei drame umane care transcende structura oricărui regim, indiferent de natura lui, există chiar o depresie a libertății generată de imposibilitatea de a alege din noianul de opțiuni. Aflăm stupefiați că – („Nicăieri nu există atâția bolnavi psihici și atâția psihiatri ca la Geneva” – pag. 30), pe undeva afirmația aceasta vine să confirme teza că iadul nu e posibil nicăieri și că există insule de libertate și de fericire chiar și în cele mai autoritare regimuri. Dialogul reia într-o bună măsură și informații, întâmplări cu care eram familiarizați din Amor Intellectualis, însă înmuiate în colocvialitatea convorbirii și a unei discuții purtate deschis și amical. Transpar în paginile cărții destinul individual al psihiatrului și scriitorului Ion Vianu, relația paternă și cea maternă, descendența și filiația, nocivitatea comunismului românesc, exilul elvețian, acomodarea și nenumăratele fațete ale unei noi realități – (Într-o primă fază, Occidentul m-a înfeudat, în loc să mă elibereze. – pag. 121), relația cu disidenții și delațiunea unora dintre ei, opțiunea pentru psihanaliză, prietenia cu Matei Călinescu (Amintiri în dialog), redescoperirea României după căderea comunismului. Așadar, o istorie din multiple torsúri ale altor istorii.
Realitatea și comportamentele, gesturile și cutumele sunt psihanalizate, unele concepte își extind semnificația, altele sunt mai bine și mai exact definite – „căsnicia” (presupune o anumită suferință, o anumită frustrare și, dacă nu accepți această frustrare și încerci s-o înlocuiești cu altceva, familia se destramă), „libertatea” (este un moment de alegere), nevoia de a te elibera de o autoritate, „complexul lui Oedip”, „moartea” (o valoare), autofalsificarea celor care pretind că au rupt-o complet cu țara, „nevroza” (este ceea ce e mai bun în om), „prietenia” (spațiul care o limitează este lipsa unui interes imediat), „psihanaliza sălbatică” în anii de interdicții, scrisul ca gimnastică intelectuală și ca formă de supraviețuire, jurnalul intim și imposibilitatea intimității jurnalului, vanitatea ca inflație a eului. Teme de reflecție, teme grave ce au traversat timpurile, de la primele manifestări ale conștiinței, până în zilele noastre. Fraze din care poți cita la nesfârșit și pe care relectura le găsește proaspete de fiecare dată.
Treptat, dialogul se îndreaptă către suprafața realității, spre teme generale, de actualitate – rostul UE, pericolul regimurilor nedemocratice, fanatismul și războaiele religioase, ezitarea occidentală, lipsa reperelor, protestele din țară. Ion Vianu nu își creează un piedestal orbitor sau o glorie statuară din inapetența pentru politică – („ [...] ceea ce m-a ferit de politică a fost lenea” – pag.185–, o seducătoare justificare, de altfel), din îndrăzneala de a semna adeziunea la manifestul lui Goma sau din gestul exilului. Își recunoaște cu bărbăție slăbiciunile, le proiectează 
într-un alt context, e în stare să și le anticipeze – (Fantezia mea este că m-aș fi lăsat cu totul prins în capcanele inerției și ale dictaturii. Aș fi devenit un om interesat, meschin. – pag. 33). Dar nici nu credem că sinceritatea acestei mărturii ar fi o cauționare indirectă a celor rămași în țară și care, în cele din urmă, au colaborat sub o formă sau alta cu regimul comunist.
Un alt personaj al acestui dialog e chiar Ioana Scoruș, cea care adresează întrebările, deschide alte subiecte, nu lasă lucrurile nespuse, caută analogii, face piruete neașteptate, provoacă uneori și aduce completări unde e cazul, și-n consecință textul îi construiește la rându-i un profil admirabil, al unui distins intelectual, atent la sensibilitățile (și subtilitățile) interlocutorului și la continuitatea narațiunii.
Au trecut mai bine de o sută de ani de când Oswald Spengler scria Declinul Occidentului, și chiar dacă lumea nu va mai arăta exact la fel, putem spune totuși că declinul e în același timp o permanență și o imposibilitate imediată. Suficient cât să ne păstrăm optimismul! Același îndemn – ([...] un om inteligent nu are voie să se plictisească. Niciodată. – pag. 60).
_______

Ion Vianu în dialog

Cristian Pătrășconiu (banatulazi.ro), septembrie 2018

Doamna Scoruș și domnul Vianu sunt interlocutori care au mai multe asemănări profesionale de familie. Ion Vianu  — absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie — a practicat, ca medic, mai întâi în țara sa natală, apoi în țara de adopție, Elveția, psihiatria. Ioana Scorș — absolventă (și a) Facultății de Psihologie — este psihanalist cu practică privată. Dl Vianu — fiul lui Tudor Vianu — este, pe de altă parte, un intelectual umanist cu o operă puternică și cu o prezență (publică și editorială) pregnantă în ultimele decenii pe scena culturală din România. E eseist și romancier de primă linie. Dna Scoruș a publicat două romane, o plachetă de versuri, o carte de interviuri (înaintea acesteia în discuție) și e autoarea unui blog distinct și delicat (www.insula49.blogspot.com ). De altfel, apropo de specia numită interviu, Ion Vianu i-a fost Ioanei Scoruș partener de dialog și în volumul de convorbiri intitulat Paradoxurile psishanalizei în România și dedicat celor care, în condiții cvasi-legale, practicau psihanaliza în România de dinainte de 1989.  Sunt, așadar, doi interlocutori care sunt plasați într-o poziție privilegiată — da, putem risca și termenul „ideală” — pentru dialog. În plus, se vede aceasta și „printre rândurile” acestui volum de „unu la unu”, cei doi protagoniști sunt foarte buni ascultători — unul pentru celălalt; a ști să asculți fiind o virtute esențială pentru reușita unui dialog.

Ioana Scoruș îl ia de departe pe Ion Vianu — și acesta se lasă dus departe, către rădăcinile sale. Spune Ion Vianu, de altfel: „suntem cufundați prin ereditatea noastră într-un mediu foarte complex, dar totodată suntem un produs unic nu numai prin ceea ce se vede, ci și prin locurile de unde venim. Nimeni nu este identic cu celălalt, nici măcar gemenii univitelini. Eu revendic această descendență plurală, care pentru mine are o altă semnificație decât o poate avea cu altcineva”. Cartea are, cum se poate intui, multe straturi — și acestea sunt ordonabile pe mai multe verticale sau orizontale. Unele țin de dimensiunea istorică — familia Vianu a cunoscut bine mai multe epoci și mai multe lumi, iar memoria filtrată a acestora are, în persoana dlui Ion Vianu, un păstrător privilegiat și foarte profund. Altele țin de dimensiunea și de devenirea culturală și spirituală — la fel, Ion Vianu coboară, provocat elegant de Ioana Scoruș, în mai multe dintre existențele sale (fie în sens medical, fie în sens culturală/literar).

Așadar, dna Scoruș îl ia foarte de departe pe interlocutorul său  și îl (ni-l) aduce, prin dialog, „la zi” — nu numai într-un sens (vag) social, istoric și politic, ci și într-un sens spiritual, în (dacă vreți) miezul viziunii despre lume și despre viață pe care o asumă, acum, la senectute, dl Ion Vianu. Cel care formulează, în finalul dialogului, la invitația șarmanetei, foarte atentei și foarte bine pregătitei sale interlocutoare, și „zece recomandări prudente”. Ultimele trei dintre acesta sunt următoarele — „i. fii sincer, dar nu brutal; ii. nu disprețui pe nimeni; iii. bucură-te că exiști”. Capitolul final are el însuși un titlu greu de uitat, din aceeași serie tematică în care sunt plasate „recomandările prudente”; el se cheamă „Nu numai că ne este îngăduit să visăm, suntem obligați să visăm”.

Ceea ce rezultă, „În definitiv”, este un dialog realmente memorabil. „Înnobilată de contactul cu Ion Vianu, am speranța că și alții se vor simți înnobilați citind această carte”, notează, în argumentul volumului, Ioana Scoruș. Foarte inspirată carte,  densă, provocatoare în cel mai nobil sens al acestui termen, foarte bine condusă și structurată! O carte, este de spus neapărat și acest detaliu semnificativ, care oferă numeroase scenarii ale înțelegerii — în sensul în care dna Scoruș este cea care enunță, pe urmele mamei domniei sale, formula: „a te înțelege pe tine însuți înseamnă a te vindeca”.