Fuga, pe o temă de Bach

Uneori, ziua se prăbușește în crevasa iscată

între mâna lui proaspăt desprinsă și tâmpla-mi în urmă lăsată

și-acolo, în spațiul acela de necircumscris

totul rămâne abstrus și închis

de-acolo se nasc înserări de zăpadă

și umbre de frunze pândind să ne vadă

prin lustrul candid de-nnoptate ferestre

acolo se nasc de îngeri orchestre

și-o fugă de Bach într-o triplă poveste

încleștări de idei trăite de voci

cu care doar tu știi să te joci

dar se-ntâmplă chiar tu să fugi dintr-o fugă

lăsându-mă singură-n smerită rugă

iar atunci când te-ntorci cu un nou bass în voce

fuga devine decoruri baroce

Mă-ntrebi: ce iubiri se pot naște-ntr-o fugă?

pe care-o alegi? cum te subjugă?

cum integrezi într-o zidire

o metafizică spre izbăvire?

Te ascult. Te privesc. Prin fereastra deschisă

umbre de frunze pleacă-n zarea închisă

o plecare e-n toate, o plecare în zori,

taina apare plutind printre nori

ușor, iar apoi tot crește și crește…

Cât dramatism este-n orice poveste!

Degeaba mă cerți, degeaba mă-nveți

degeaba atâtea și-atâtea poveți

o fugă-i o fugă în crevasa iscată

de mâna-ți desprinsă de coapsa mea mată

(tablou made in China 🌝)

Ascultând muzică

Știți, eu nu am educație muzicală

eu ascult concerte când sala e goală

mi-e teamă să vă spun ce aud atunci

(la ora la care intră vântu-n spelunci

și îngerii merg să doarmă în pace)

atunci aud cum muzica-ncet se preface

într-o singurătate atât de atroce

încât Dumnezeu îmi cântă cu-o voce

ce-și lasă, ușoară și-adâncă

degetele-i lungi de la mâna Lui stângă

pe clapele albe și moi, diafane

luându-mi la El gânduri profane

(tablou de Steve Hanks, n. 1949 - Listening to the music)

Nemaipomenita intransigenţă a Nastasyei Kuzneţova

     De cele mai multe ori, femeile iubesc bizar. Nici Nastasya nu făcea excepţie. Cine o cunoştea, nu-şi putea imagina că Nastasya ar putea iubi vreodată altfel decât cu o iubire înflăcărată, dar distinsă. Însă sufletul rusesc nu ţine cont de astfel de prejudecăţi. El, când iubeşte, iubeşte, nu se joacă. Adevărul este că nimeni nu ştia cum iubeşte, cu adevărat, Nastasya, şi de aceea toată lumea îi atribuia un fel de a iubi după chipul şi asemănarea ei. Pasiunea, excesul erau de la sine înţelese, nu poţi scoate aşa ceva din filonul unui popor. La fel, doar privind-o, nu se putea face abstracţie de o anume dulceaţă şi de o anume alintătură care se întrezăreau destul de bine din felul în care zâmbea uneori sau, mai ales, din felul în care privea, ceea ce aducea nişte atribute noi imaginii Nastasyei iubind.

    Oricum, ceea ce era de la sine înţeles era că Nastasya - asta o ştia oricine - nu putea iubi, în niciun caz, superficial. Nimeni nu ar fi îndrăznit să-şi imagineze aşa ceva despre ea. Aşa că întreaga familie aştepta, oarecum cu sufletul la gură, ziua în care Nastasya avea să se îndrăgostească în cel mai profund mod cu putinţă. Mama fetei se gândea la lucrul ăsta cu groază, amintindu-şi, în taină, propriile pasiuni din tinereţe şi chinurile iadurilor pe care trebuise să le îndure şi doar văzând cât de bine-i seamănă odrasla era suficient ca gândul viitoarei iubiri a fetei sale s-o indispună la modul absolut. De aceea, chiar refuza să-şi imagineze aşa ceva. Pe de altă parte, tatăl, nu fără oarecare gelozie, abia aştepta ca fata lui, care nu mai era deloc la vârsta adolescenţei, să fie cucerită de o personalitate care s-o merite cu adevărat. Abia aştepta s-o vadă plină de o fericire care să-i confere acea lumină tainică, acel zvâc interior pe care numai iubirea le poate da. Cele trei surori aveau sentimente diferite, ceea ce simţeau în comun era numai invidia faţă de sora lor cea mare, ştiind, toate, că Nastasya era prima care avea dreptul (şi chiar obligaţia) să se îndrăgostească, fiind cea mai mare. Abia apoi urma să le vină, fiecăreia, rândul, şi nu oricum, ci în ordine cronologică.

     În familia Kuzneţov lucrurile şi obiceiurile aveau o îndelungată tradiţie şi era o datorie de familie ca ele să fie perpetuate neschimbate de-a lungul fiecărei generaţii. Numai că tocmai Nastasya, perla din fruntea coroanei familiei, începuse să cam încurce tradiţia. Avea deja 30 de ani proaspăt împliniţi şi lucru ăsta îi cam punea pe gânduri cam pe toţi cei ai casei, ba chiar şi pe rudele mai îndepărtate. Dar nimeni nu îndrăznea să gândească ceva rău despre fată, doar toată lumea ştia cât de strălucitoare este, cât de bine fusese crescută şi cât de înalt fusese şcolită. Şi mai ales cât de mult fusese iubită încă de la început. Poate că era cam alintată, lucru în privinţa căruia, tacit, cu toţii erau de acord. Iar pentru asta nu doar mama fusese de vină, ci mai ales tatăl. Dar niciunuia nu-i trecea prin minte să reproşeze aşa ceva domnului Kuzneţov, cu atât mai mult cu cât la vârsta de 30 de ani Nastasya ştia să etaleze alintul într-un mod cu totul de invidiat, plin de atributele minţii ei strălucitoare şi a feminităţii ei devastatoare.

     Dar cum nu te poţi pune cu sufletul rusesc - lucru pe care nimeni nu a avut prudenţa de a-l pune la socoteală - uneori se întâmplă ca până şi într-o veche familie rusească tradiţiile şi obiceiurile să fie rupte brusc, fără milă, s-ar putea spune chiar cu inconştienţă, ba chiar, mai mult, în cel mai pasional mod cu putinţă. Într-o bună zi, Nastasya hotărî nu doar că venise vremea să părăsească, în sfârşit, casa părintească, ci, mai mult, că momentul chiar fusese întârziat. Aşa că, într-o seară de sfârşit de septembrie, când încă se putea cina cu marile geamuri deschise, când frunzele copacilor căpătaseră toate nuanţele de roşu şi de ruginiu şi când prin perdelele din dantelă pătrundea în odăi mirosul toamnei, Nastasya îşi anunţă familia că tocmai îşi închiriase un mic apartament la periferia Sankt Petersburgului, că îşi făcuse toate calculele şi că ajunsese la concluzia că se poate întreţine singură şi că este cazul ca familia să se mai ocupe şi cu altceva decât să aştepte ziua măritişului ei. 
     
     Mama răsuflase, în sinea ei, uşurată, chiar dacă nu-i venise deloc uşor să mascheze acest lucru, dar avusese suficientă tărie încât să afişeze o figură neutră, poate chiar şi uşor dezamăgită. Numai bunul simţ şi îndelungatele obiceiuri ale familiei o ţinuseră să nu-i dea Nastasyei un brânci de-acasă, încă de când împlinise 25 de ani. Ar fi vrut să-i spună du-te, fata mamii, du-te şi fă-ţi viaţa aşa cum o vrei, du-te şi fă greşelile pe care trebuie să le faci ca mai târziu să ştii să alegi ce e mai bine pentru tine. Dar doamna Kuzneţova nu avusese atâta curaj, aşa că, la aflarea minunatei veşti, neputând să-şi manifeste bucuria, se mulţumi doar să se ridice uşoară de la masă şi toată lumea avu, brusc, impresia că doamna Kuzneţova nu merge, ci pluteşte, mai ales atunci când aduse pe masa din marea sufragerie cele necesare preparării şi servirii ceaiului de seară, ritual de care, întotdeauna, se ocupa soţul ei. 

     Tatăl, în schimb, văzu atât de negru în faţa ochilor, încât numai nemărginita-i dragoste pentru fiica cea mare reuşi să-i stăvilească o primă şi teribilă pornire. Şi, cu toate că nu spuse mare lucru, în acea seară nimeni nu mai scoase nicio vorbă iar ceaiul ieşi mai puţin aromat ca de obicei. Adevărul e că nu era nimic de făcut, cu toţii ştiau că e inutil să se opună intransigenţei Nastasyei şi nimeni nu dorea să vadă pusă la lucru tocmai această înspăimântătoare calitate.

     Ar fi greşit să credem că pentru Nastasya viaţa era doar o sumă de senzaţii. Măcar teoretic ştia că viaţa este cu totul altceva, însă ea era prima care nici nu putea, nici nu avea de gând să facă abstracţie tocmai de sufletul rusesc. Aşa că pentru Nastasya viaţa era, într-adevăr, o sumă de senzaţii, mai bine spus rezultanta lor, toate acele forţe conjugate, unele de sens contrar dar care toate la un loc dau o rezultantă mai mică sau mai mare, de fiecare dată cu o altă coloratură, căci aşa sunt senzaţiile, au culori şi densităţi şi intensităţi diferite. Sigur că erau şi cei care susţineau că existenţa umană nu este altceva decât suma senzaţiilor iar conştiinţa existenţei se naşte tocmai datorită senzaţiilor, dar Nastasya era prea şcolită ca să creadă asemenea bazaconie. Mai mult, ştia până şi faptul că, dacă acea conştiinţă ajunge să se supună senzaţiilor, avea să fie vai de capul ei, de aceea era mereu atentă ca senzaţiile să nu-i ia minţile. Totuşi, senzaţiile ocupau un loc extrem de important în economia vieţii ei, dacă nu cumva cel mai important. Şi tocmai din această cauză fata alesese să-şi închirieze un mic dar cochet apartament, într-o periferie liniştită a Petersburgului, destul de aproape de facultatea la care preda Limba şi literatura franceză. 

     Studenţilor, domnişoara Nastasya Kuzneţova li se părea un suflet ales, sensibil, fermecător iar apariţia ei avea imaginea unei frumoase femei acoperită permanent cu un voal poetic prin care lăsa să se întrevadă câte ceva din subtilul dar, fără îndoială, nobilul ei mister. Adevărul este că nu se întrevedea nimic măcar pentru că Nastasya nu avea nimic de ascuns, totul era la vedere. De altfel, nici nu ar fi avut cum să ascundă ceva, sufletul ei excesiv revărsându-se până şi în felul de vorbi, de a articula cuvintele, care păreau toride atunci când le rostea, aveau o încărcătură carnală, o temperatură anume, un fel de flacără vie care numai din interiorul ei putea veni.

     În acea zi îmbrăcase un cojoc scurt până peste fund, subţire şi călduros, care lăsa la vedere picioarele frumoase îmbrăcate în ciorapi eleganţi groşi, roşii, fusta până deasupra genunchilor, albă, dintr-un tweed englezesc şi ghetele, albe şi ele, elegante, tivite cu blană. Noiembrie adusese un cer înnegurat, un vânt rece care şuiera printre clădiri și prin parcurile Petersburgului. Cu toate astea, nu se grăbea spre casă, ba chiar se opri pe o bancă din parcul din apropierea universităţii. Îi plăceau culorile toamnei, îi plăcea culoarea aerului, căderea frunzelor deja uscate, smulse de vânt, liniştea zumzăitoare a parcului unde nu era țipenie de om. 

     În prima clipă, a fost convinsă că se înşeală. Ce era să caute celebrul dirijor al Filarmonicii de Stat din Moscova prin parcul universităţii din Sankt Petersburg, într-o zi de vineri, la orele 17 ale după-amiezii? Dar, apropiindu-se, devenea din ce în ce mai cert că tocmai el era. Şi, pe măsură ce dirijorul se apropia, sufletul ei rusesc începea să devină excesiv, lucru deloc uşor de suportat. Numai că, iată, el îşi încetineşte pasul, poate tocmai datorită intensităţii privirii Nastasyei. Pare a ezita o clipă apoi, rapid, alege să se îndrepte, cu pas molcom, parcă şovăitor, spre banca de pe care Nastasya Kuzneţova priveşte apropierea lui prin toamna fastuoasă, o toamnă clasic petersburgheză. Şi Nastasya îl priveşte cu pupilele din ce în ce mai dilatate, cu pulsul din ce în ce mai aritmic, încercând să-şi păstreze mintea limpede, căutând o soluţie magică pentru o clipă magică. Şi, tocmai în momentul în care marele dirijor se opreşte în faţa băncii pe care Nastasya îi aşteaptă sosirea, cu picioarele ei frumoase îmbrăcate în ciorapi roşii...

... un corb îşi ia zborul din pustiul parcului, întrerupând scena imaginată de scriitor pentru ultimul său roman, pe care-o transformă într-o poezie de iarnă de câteva versuri care se potrivește foarte bine în volumul de poezii la care tocmai lucrează, apoi se gândește că nu va face copii niciodată. Apoi, i se face foame. Apoi, totul dispare.

(tablou de Ivan Kramskoi - Portrait of un Unknown Woman (1883)

Minciuna

(Fabian Perez - Woman at bar)

Viața-i un rahat. Pur și simplu un rahat. Degeaba tot cântă poeții iubirea. Și cu, și fără iubire, viața tot un rahat rămâne. Degeaba se chinuie filosofii să explice inexplicabilul, și dacă reușesc, și dacă nu reușesc, viața tot aia e: un mare rahat. La asta meditam când soră-mea a dat buzna pe ușa camerei, dând-o de toți pereții.

-         Vii cu mine deseară la discotecă? Hai, te rog, te rog, te rog, zicea, agitată și roșie în obraji.

-          Ca să ce?, zic.

-          Am întâlnire cu un tip și știi că mama nu mă lasă singură.

     M-am uitat la ea cu atenție și am constatat că era îndrăgostită. Era îmbujorată, ochii îi străluceau ca unui om nebun iar respirația îi era sacadată. Eu îi vedeam nerăbdarea. Ea doar o simțea. Mie dragostea mi se pare o porcărie, dar știu că e singurul lucru care poate face ca viața să nu mai pară doar un rahat. Dar tot un rahat rămâne. I-am spus-o și soră-mii într-o zi, sfătuind-o să se ferească de ea, dar m-a privit lung, apoi m-a făcut dobitoc. Mi-a spus că nu pricep nimic și c-ar fi bine s-o las în pace. Apoi, a continuat să-și facă unghiile cu ojă roșie.

     I-am spus bine, merg cu tine la discotecă, mă descurc eu cu mama. Trebuie s-o mint pe mama, dar pentru mine asta nu mai e o problemă. Și cu, și fără minciună, viața tot un rahat rămâne. Soră-mea a ieșit din cameră fericită, fericită și nerăbdătoare iar eu am rămas în pat, cu ferma convingere că viața-i un rahat în care trebuie să minți dacă ești îndrăgostit. Și dacă nu ești îndrăgostit tot trebuie să minți, doar că din alte motive. Seara ne-am dus la discotecă. Soră-mea tot îmbujorată era când s-a întâlnit cu idiotul. Ăsta a sărutat-o de față cu mine și mi-a zis mulțumesc, frate, că mi-ai adus-o, apoi au plecat să danseze. Eram hotărât să stau doar o oră și să plec. Nu e nimic rău în a dansa. Eu știu cum dansează soră-mea, dar de data asta am văzut că dansa cu totul altfel. Dansa ca o curvă. Parcă nici nu mai era soră-mea, dar soră-mea era. Când idiotul i-a pus mâna pe fund m-am repezit la el și i-am tras un pumn în omoplat, am luat-o pe soră-mea de cot și am scos-o afară. Pe cer, luna era foarte mare și foarte albă. Era senin. Cred că se simțea vinovată pentru că a început să plângă. Nu are decât 15 ani. Eu am 21. Lasă, mai bine să plângă decât să afle de pe acum că viața-i un rahat, mi-am spus. Și m-am trezit cu un pumn în umăr. Am un metru optzeci și 21 de ani. Ea are un metru șaizeci și 15 ani, dar pumnul îl are vânjos. Nu plângea pentru că se simțea vinovată, ci pentru că era furioasă.

     Drumul acela spre casă, după ce a deșertat toată furia de puștoaică îndrăgostită în pumnul pe care mi l-a tras în umăr, o furie sinceră izvorâtă dintr-o iubire sinceră, mi-a rămas întipărit în minte pentru că am văzut cum, în noaptea luminată de lună și de farurile mașinilor care treceau pe lângă noi, inocența soră-mii se sfărâma bucăți, bucăți, rămânând în urma noastră, împrăștiată pe asfaltul negru. Începea să afle că viața-i un rahat. Mai avea mult până avea să priceapă că nu merită să sufere pentru orice idiot și, probabil, urma să împart mulți pumni până când inocența soră-mii avea să lase loc experienței. 

     Ca s-o fac să nu mai sufere atât, ne-am oprit la barul unde întotdeauna știu că găsesc măcar pe unul dintre prietenii mei. La masa de sub tabloul cu o reproducere după Dali, bând bere și fumând, cu o garoafă la reverul sacoului destul de ponosit, era poetul. 23 de ani, un metru șaptezeci. Câștigase un premiu literar pentru debut cu cinci ani în urmă. Între timp nu confirmase, dar ceva din mândria de atunci supraviețuia încă, poate în floarea de la rever sau poate în felul în care trăgea din țigară, nu știu precis. Când a văzut-o pe soră-mea, dintr-odată s-a simțit încurcat și ochii au început să-i strălucească iar soră-mea iar s-a îmbujorat. Și atunci, în timp ce le făceam cunoștință, am văzut cum bucățile de inocență proaspăt sfărâmate se reîncheagă, de parcă niciodată nu fusese zguduită din temelii. Și pentru a nu știu câta oară am înțeles, din nou, că viața-i un nesfârșit rahat. 

     Nu i-am tras poetului nici un pumn, doar era prietenul meu, și nici n-am luat-o pe soră-mea de cot ca s-o scot afară, am stat până la unu noaptea ca o umbră, ascultându-i vorbind prostii și simțind, ca un presentiment, că nu am cum mă împotrivi fatalității. Uneori nu mai știu nimic. Poate că viața nu e tocmai un rahat, dar nici nu știu ce altceva e. În definitiv, am doar 21 de ani.

Un adagio ca niște luminițe în ochi

     Știi ceva despre renaștere?, zice. Nu știam nimic. Dar despre baroc? Mare lucru nu știam. Măcar despre romantism? Știam prea puține, așa că am preferat să tac. Iluminismul îți spune ceva? Deja îl priveam resemnată, hotărâtă să rezist până la capăt. Ce ne facem?, întreabă. Adevărul e că știam câte ceva despre fiecare, știam, în mare, perioadele, știam câțiva reprezentanți, știam câteva caracteristici, știam de ce dăduse ortul popii fiecare perioadă, deci știam destule dar nu îndrăzneam să zic nimic. Decât să mă fac de râs, mai bine făceam pe proasta. Ceea ce nu era foarte departe de adevăr. De fapt, întotdeauna mă considerasem suficient de isteață, suficient de citită cât să fac față oricărei conversații, aproape cu oricine, însă el mă inhiba. În situații d-astea, atât de rare, mă simțeam de-a dreptul proastă. Era cu mult mai simplu să-l privesc. Să mă mulțumesc să-l privesc. Eventual, să-l privesc în ochi. 

     Dacă m-ar fi privit în ochi, ar fi văzut că nu-s proastă. Imposibil ca un om deștept să nu vadă, în privirea mea, faptul că nu-s tocmai prostuță. Când ești prost, lucrul ăsta se vede imediat în ochi. Așa se vede și inteligența. El era și deștept, și inteligent, ceea ce nu se putea spune despre mine. Când era vorba despre mine, nu puteam face diferența dintre inteligență și deșteptăciune. Mă gândeam: dacă deschid gura și încep să turui, risc să mă fac de râs. Dacă tac, nu va putea crede că nu știu chiar nimic. Dacă mă privește fix în ochi, imposibil să nu vadă că mă duce mintea. Numai că nu mă privea în ochi. Ascuțea creioane. Multe creioane. Cel puțin 15. Dacă m-ar fi privit, ar fi putut vedea cum lucesc luminițele inteligenței. Când ești prost, în ochi nu lucește nimic. Există un fel de a-ți fixa privirea în privirea celuilalt și de a-i transmite foarte multe lucruri, atât de multe încât nimeni nu poate fi sigur cam câte lucruri i-ai transmis. Dar el nu mă privea deloc iar eu nu aveam cum să-i transmit nimic. El ascuțea creioane.

     Am luat un creion și, ca să treacă timpul, am scris pe o bucată de hârtie „escroc”, „ecscroc”, „excroc”, „ultima dogaressa, l’ultima dogaressa”, „doga-dogaressa”, apoi am desenat un ochi (mă pricepeam de minune să desenez ochi), apoi am desenat o gură cu buze cărnoase (și la asta mă pricepeam), apoi mi-am sprijinit fața în palme și l-am privit ascuțind creioane. Nici nu mi-am dat seama când am început să fredonez adagio-ul lui Albinoni. La un moment dat, am avut impresia că nu-i mai aud respirația, dar nu era un lucru căruia să-i dau importanță, nici mie nu mi se aude respirația deseori. După câteva minute de fredonat, a spus: ești angajată. Poftim?, zic. Ești angajată, e suficient, zice. Și atunci l-am privit cu ochi tâmpi pentru că nu pricepeam nimic. Ochii lui aveau luminițe.

Motto

Orice text este o porcărie. Ființele alea care apar de nicăieri și încearcă să exprime orice le trece prin cap sunt niște porci. Toți scriitorii sunt niște porci. Mai ales cei de acum - Antonin Artaud