Dințișori prea mici, prea albi

     Poate că va începe să recite un poem, sau poate că va izbucni în plâns, așa, ca ultimă scenă înainte de a părăsi, pentru totdeauna, casa. Mă uit la ea cum privește în jur cu un aer de tristețe. Știu că-i e greu să se smulgă din ceea ce a fost, vreme de trei ani, căminul nostru. Vreau să par stoic, asumat, un stoic cu mutră de Iisus înainte de-a fi pironit pe cruce. Am făcut tot ce-am fost în stare ca s-o determin să se răzgândească. E alegerea ei, pleacă pentru că așa a hotărât – a hotărât fără mine, ca și cum n-aș fi avut niciun cuvânt de spus! Așa că se plece mai repede, să pună o dată punct poveștii ăsteia pe care-o tot lungește grație unui pervaziv moment de melancolie amestecată cu nostalgie și cu cine știe ce gânduri nerostite, cu cine știe ce iluzii care-o țin țintuită în mijlocul livingului, dând roată cu privirea spațiului nostru de cetină și puf. Fostului nostru spațiu de cetină și puf. Mă aștept să rostească o metaforă tare, care să îngreuneze lucrurile, așa că sunt pregătit s-o primesc și, de teamă să nu mă las răscolit, îmi șoptesc, deja, în gând: „Tinichele, gablonțuri, zorzoane... ” N-o să mă las prins în plasa ei de cuvinte pe care-o va arunca pentru ultima oară, ca să-și asigure o potențială revenire în caz că va constata că a luat decizia greșită. Vrea să regizeze o ultimă scenă care să lase porțile deschise. Sub imperiul unei fascinații bolnave, stau și-aștept, cu urechile ciulite, fraza pe care o va alege pe post de momeală. Știu că după ce va ieși pe ușă voi plânge ca prostul, dar deocamdată rămân stoic, neclintit, încercând să-i transmit hotărârea mea ireversibilă. Și cred că reușesc, pentru că Diane îmi întoarce spatele și, cu capul plecat, se îndreaptă, cu pas lent și împovărat, spre ușă. Fulgul meu se pregătește să iasă, pentru totdeauna, din viața mea. Sunt vigilent, Diane este atât de neașteptată încât trebuie să rămân, până la capăt, pe cea mai strașnică poziție defensivă. Numai de nu ar întoarce privirea, numai de și-ar vedea de drum, fără să scoată un sunet. Măcar atât ar putea face și ea pentru mine acum, la sfârșit.

     Să fii contemporanul fericit al unei astfel de femeie... Ah, ce buchet de miresme, rațiune și simțire! Ce monument de frumusețe naturală, atât de îndepărtată de frumusețea stridentă de azi! Diane, giumbușluc al zeilor care, după ce mi-au dăruit-o, și-au bătut joc de mine. Înainte de a o cunoaște locuia în partea victoriană a Londrei, cea plină de cruzime și de etichetă, cea liniștită, unde numai câte o crimă tăinuită își trimite zvonul dincolo de perimetrul ei fastuos, îngrijit la milimetru, sobru, invidiabil, frustrant. Locuia în partea bogată a Londrei, acolo unde casele se moștenesc din generație în generație și unde tradiția este obligatorie. Unde Bentley-ul sau Rolls Royce-ul țin de cotidian, cu foșnetul cauciucurilor rulând cu sunet de omidă târându-se printr-o iarbă moale. Acea Londră clasică, de o mândrie arogantă care știe să mimeaze perfect modestia și în care, dacă te naști acolo, destinul îți este dinainte presărat cu fericire. Este acea Londră unde ai impresia că se ascultă doar Mozart, Beethoven, Bach, Chopin, Purcell și, când și când, în surdină, ca pe o rușine, Strauss. Unde ceaiul se bea din cești Minton sau Royal Crown Derby, unde porridge-ul trebuie că are un gust divin și unde prezența la cursele  de cai ale reginei este obligatorie. Unde lumea poartă cashmir de cea mai bună calitate și a-ți cumpăra îmbrăcăminte nouă înseamnă a merge la croitori ascunși precum cârtițele la adrese de nimeni știute, unde un costum costă 5000 lire. Acolo, oamenii se încalță în pantofi făcuți după calapodul fiecăruia. Acolo nu s-a auzit vreodată despre altceva în afara pielii de vițel, de căprioară sau de șarpe. Mă rog, nu aveam nicio treabă cu partea aceea de Londră, care exista în mintea mea sub forma unui mit sau a unei legende, un loc secret unde nu ai cum pătrunde. Și totuși, o mică legătură tot aveam cu acea Londră victoriană atât de bine conservată. Mergeam săptămânal la Barney, pentru a bea o cafea indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă. Sunt vulnerabil la cafea. Barney însuși (de fapt, cel de-al patrulea Barney) prăjea pentru mine boabele verzi și uscate, o treime Cuba, o treime Kenya, o treime Peru (atunci când nu era vorba despre o treime Columbia, o treime Sri Lanka, o treime Brazilia), apoi le măcina cu o râșniță de mână, verificând la fiecare zece secunde finețea pudrei. Dacă aveam chef de o cafea turcească, pudra era ca obrazul de bebeluș, Dacă voiam un cappucino, pudra era grosieră.

     În dimineața aceea, când un cer capricios își revărsa torentele prin mirosul de primăvară al orașului, la Barney nu era nimeni. De altfel, pe asta și mizam. Pe faptul că era sâmbătă, că ploua în draci și că aristocrația făcea nani-n puf. Pusesem de-o parte cu chiu, cu vai, cele 20 de lire necesare plății somptuoasei cafele, pentru care fusesem nevoit să renunț la achiziționarea unei cărți doar pentru a mă duce să lenevesc în folotiile moi de la Barney, să asist la frivolul spectacol ridicat la rang de artă al prăjirii și râșnirii cafelei, să o beau nederanjat de nimeni, să știu că măsuța din lemn de stejar veche de 200 de ani nu o împart cu nimeni, să privesc prin ferestrele înalte perdelele de ploaie măturând asfaltul, casele care se întrevedeau prin rafalele zgomotoase și să citesc. Nu mai îmi doream nimic, mă resemnasem, înțelesesem despre ce e vorba în căcatul ăsta de viață, pusesem capăt inutilelor interogații existențiale, aflasem că o viață este o viață, nimic mai mult, dar nici nimic mai puțin de atât, mintea mea își găsise liniștea pentru că resemnarea, apanaj al înțlepților, înseamnă timp pentru tine. Dar nu eram singur, așa cum credeam sau așa cum ar fi trebuit să fie. Când Barney al IV-lea mi-a adus ingrata cafea de 20 de lire, am văzut-o venind dinspre toaletă. Că venea e un fel de-a spune, adevărul e că plutea. O petală de floare de cais plutind purtată de propria-i imponderabilitate (sau conștiință a imponderabilității) spre o masă din partea opusă celei la care mă așezasem, nebăgându-mă în seamă, nici măcar observându-mă, în puloverul ei bej-rosé pudrat, o nuanță mai deschisă ca obrăjorul mai sus amintit, un veșmânt tulburător care sunt sigur că costase pe puțin o mie de lire, un pulover „tivit cu soare, noapte și azur/și cu paing de raze și penumbre”. Nu-s tâmpit, nu puloverul mi-a amețit privirea, sau nu doar puloverul, ci modul în care petala diafană, camuflată-n făptură omenească, îl purta: neverosimil de relaxată, ispititor de indiferentă, cu un aer de langoare piersicie, ca și cum în ultimele 30 de zile ar fi mâncat numai vată pe băț, închisă-n turnul Londrei. A luat loc în fotoliul tapițat cu stofă de culoarea cafelei cu lapte (e teribilă potriveala mobilierului și mai ales a culorilor de la Barney) iar eu m-am prefăcut că stau pierdut cu privirea în arțarii din spatele ferestrei în fața căreia era așezată masa ei, că stau în gândurile mele adânci, cu un aer de filosof resemnat, fără ca măcar s-o observ. Cel de-al patrulea Barney s-a dus la ea, au șușotit împreună, după care a plecat și s-a întors cu ceva ce părea a fi o pastilă. Și pastilă era. Creatura de puf a înghițit-o cât ai zice pește, după care și-a lăsat capul pe speteaza fotoliului și a închis ochii. Atunci am privit-o cu atenție, după ce m-am asigurat că nu mă vede.

     Credeam că vârsta de 50 de ani este una a maximei siguranței. Credeam că o dată ce i-ai pășit pragul, constați că te afli într-o cazemată bine întărită, cu un acoperiș strașnic deasupra capului, unde nu te plouă, nu te ninge, nu-ți e nici frig, nici cald, nu ți-e nici foame, nici sete. Unde ai liniștea de a-ți vedea de rahatul tău de viață din care te trezești într-o zi că vrei să faci bici. M-am înșelat. Vârsta de 50 de ani nu aduce niciun beneficiu de netăgăduit, din contră. Ai impresia că lectura te rafinează, te face mai înțelept. Fals. Lectura nu te face altfel decât ești. Iar dacă te face într-un fel, felul ăla se referă la a conștientiza mai acut ceea ce îți este interzis și ceea ce este inutil, toate astea pentru că nu mai ai în față timpul pe care-l aveai la 20 de ani, când nici nu ai aflat ce-i cu tine pe lumea asta. Nu că ai afla-o la 50. Și mai e ceva: cititul te face să simți acut că sfârșitul și ție ți se adresează și cale de scăpare nu ai. Nici de amăgire. Însă cititul nu te poate împiedica, orice vârstă ai avea, să râvnești. Părea că o doare capul. Cred că și adormise, la adăpostul certitudinii că e singură în cafenea și protejată de prietenia cu Barney al IV-lea, care sigur o veghea, ca un înger vigilent, dintr-un loc nevăzut. Se vedea că sunt apropiați sau că măcar se cunosc foarte bine. Atmosfera era propice reveriei și nimic nu mă împiedica să visez, nici măcar rafalele, de-acum mai potolite, ale ploii care ținea în case nobilimea. Nu, veșmântul ei nu era „rupt din cerul pur”, ci doar somnul acela scurt care pusese stăpânire pe trupul ei filiform, mai degrabă ca cel al unei pubere decât al unei femei în toată firea. Mă gândeam că trebuie să fie fiica vreunui bogătan de-al locului, o fiică nu tocmai tânără dar cu siguranță plictisită de viața bună pe care-o ducea. Frumoasa adormită îmi dădea ocazia să-mi reiterez gândurile cu privire la clasa din care făcea parte, a celor care au frâiele puterii în mâini, ale căror decizii sunt, înainte de-a fi un bine pentru poporime, bune pentru ei înșiși. Politica e o iluzie. O cârpă zdrențuită, o bucată din fața de masă murdară de la chiolhanurile bogătanilor. O țesătură cârpită și răscârpită, plină de zoaiele cinelor sofisticate pe care dintotdeauna le-au servit pe terasele din marmură ale conacelor lor restaurate la fiecare generație. Pentru ei s-a inventat porțelanul. Pentru poporime, ipsosul vopsit, ceramica și plasticul colorat. Ei sunt cei care-au inventat încălzirea globală, pentru poporime au inventat ONG-urile, partidele verzi, feminismul și mai ales acțiunea de a milita. Pentru ei s-au inventat studiile științifice care demonstrează dezastrul planetei și tot ei sunt cei care-au inventat certificatele verzi. Ei sunt cei care au inventat corectitudinea politică, nevoiți să țină-n frâu masele, ceea ce altădată reușiseră naziștii și comuniștii. Ei sunt cei care denumesc toate astea adevăr și vai de cel care-l contestă. Mie mi se făcuse lehamite. Ieșisem din sistem la momentul potrivit și funcționam ca free lancer. Mă descurcam binișor, cât să-mi permit câte-o cafea de 20 de lire la Barney. Nu cafeaua era scopul, ci atmosfera aia rafinată și tihnită din cafenea, la orele la care aristocrațimea să-nvârte în așternut pe partea celalaltă, dincolo de draperiile din catifea brodată, atârnate de galeriile lor din mahon sculptat. Și iată în fața mea reprezentanta cea mai nevinovată a puternicilor, înfășurată fedeleș în frumusețea ei gravă și plutind în puful puloverului de o mie de lire, cu apriga ei durere de cap, o durere aristocrată pentru care – culmea! - o simplă aspirină proletară este suficientă, iat-o pe frumoasa adormită deschizând ochii ca și cum ar fi străjuiți de pleoape de plumb, iată-i sensibilii ochi luptând cu lumina filtrată din cafenea, care și ea pare a fi prea greu de suportat de diafana-i ființă. Sunt răutăcios degeaba, nici nu știu cine-i creatura, ar trebui să mulțumesc stelelor că a adus-o aici în dimineața asta nesuferită, ca eu s-o pot admira dormind. Cu așa ceva nu te întâlnești în fiecare zi.

    Spun unii că frumusețea s-a întrupat din apa mării. Frumusețea din fața mea sunt sigur că se întrupase din fructe pârguite, gălbenuș de ou cleios și dulceață zaharisită. Când eram copil mama îmi dădea, o dată pe săptămână, o lingură de șerbet de trandafiri făcut de ea, în casă, din petale proaspăt culese și frecate cu suc de lămâie, o lingură de șerbet și un pahar cu apă rece. Cam așa era și nobila căprioară care tocmai deschisese ochii ei de plumb, ca o lingură de șerbet de trandafiri cu un pahar de apă alături. Iar șerbet nu mai mâncasem de mult.

     Cu siguranță învățase la Eton, cu toate că nu asta face diferența. Cu siguranță își petrecuse vacanțele în locuri izolate dar pline de istorie, cu toate că nu asta face diferența. Cu siguranță că suferise decepții suave, cu toate că nu asta face diferența. Una peste alta, știam că diferența aia esențială este dată nu de suma celor trăite sau citite, ci de suma celor a căror conștiință ai căpătat-o în urma celor trăite și citite. Ea părea să fi citit doar reviste glamour și de aceea, în ciuda – sau tocmai datorită - puloverului de o mie de lire știam dintru început că, dintre noi doi, cel care ar putea avea o oareșcare valoare eram eu. Căcat, de parcă, în cele din urmă, asta este important! Adevărul e că treceam printr-un soi de criză. Lucrurile cu Suzy nu mai mergeau de mult, așa că am așteptat ca ultimul nostru pui să-și ia la revedere de la casa părintească pentru care o viață plătisem 1280 de lire chirie și dus am fost. În nopți de schizofrenice chinuri, când îmi înșira suma ratărilor ei datorate sacrificului pe altarul căsniciei, când mă făcea să mă simt singurul vinovat pentru eșecurile întregii planete, mă gândeam că sunt ultimul nenorocit și că nu merit altceva decât să mor, cu toate că nu pricepeam unde greșisem în așa hal încât să reușesc să distrug viața vulnerabilei mele Suzy. Odată ultimul pui plecat de-acasă, parcă un văl gros mi s-a ridicat de pe ochi și am văzut, într-o clipă, realitatea așa cum e ea. Iar realitatea îmi arăta că mai e ceva dincolo de trezitul la 6 dimineața, de făcutul sandișurilor pentru copii și de dusul lor la școală, mai e ceva dincolo de interminabilele sesiuni de cumpărături de haleală pentru familia mea plină de ifose, mai e ceva dincolo de cele 10 ore de muncă zilnică, mai e ceva dincolo de văicăreala fără sens a nevesti-mii și, cu toate că nu știam ce poate fi, intuiția faptului că ar putea fi ceva valoros (ce prost eram!) mă făcuse să-mi fac bagajele într-o dimineață însorită de duminică și să plec în căutarea acelei intuiții care nu întârziase să mi se reveleze. A fost cea mai bună decizie pe care-am luat-o în viața mea. Nu să fiu liber mi-am dorit, ci a fi liber a fost singura cale de-a mă scutura de jugul milioanelor de lucruri lipsite de importanță care mi-au mâncat cei mai frumoși ani din viață. Lângă Suzy, lucrul ăsta nu se putea petrece, așa că am salutat-o din mers, trăgând după mine un uriaș sac cu cărți la care nu aveam de gând să renunț iar Suzy, privindu-mă trăgând de sac, nici măcar nu putea înțelege ce se întâmplă.

     Sunt alții care susțin nașterea conștiinței din durere. Eu susțin că s-a născut din durerea provocată de nedreptate. Durerea ca atare nu naște niciun fel de conștiință câtă vreme nu are la ce se raporta. Și nu mă refer aici la faptul că zeița în pulover bej-rosé se născuse gata aristocrată iar eu într-o familie simplă, de muncitori. Uneori, tocmai asta face diferența. Ea crescuse cu bonă și guvernantă și se jucase cu păpuși unicat în grădinile conacului iar iarna era dusă în stațiunile cu ape termale de pe malul francez al Elveției, eu crescusem pe caldarâm și în țărână, cu jucării din sfoară și carton, de cele mai multe ori doar rostogolind un caucic vechi, înconjurat de copii săraci de toate vârstele și credeam că ăla e paradisul, pe când ea chiar trăia într-un soi de paradis fără să aibă conștiința lui. Nu, sărăcia nu este, neapărat, o problemă, să te naști în clasa de jos nu este un blestem, blestemul este să nu știi că există clasa de jos, blestemul este să fii ferit de clasa de jos, ca și cum ar fi o boală contagioasă cu care nu trebuie să intri în contact. Aroganța și superioritatea sunt blestemul. Certitudinea că tu ești mai bun ca celălalt este blestemul. Să te inventezi pe tine însuți este blestemul. Și mai ales să te inventezi din nimic. Să ronțăi parmezanul cel mai învechit crezând că este un drept care ți se cuvine, un privilegiu de clasă. Să porți haine de douăzeci de ori mai scumpe decât ar merita. Să te lași prostit de cei asemeni ție care și-au inventat propria religie strict pentru ei. Să stai prăbușită pe un fotoliu la Barney, zdruncinată de o proletară durere de cap și mai ales să crezi că asta este nedreptatea. Să fii mai frumoasă decât însuși impresionismul - și asta este o nedreptate. Cum să fii atât de frumos pe lumea asta? Cum să fii deținătoarea unei pieli ca de porțelan, ca de coajă de ou japoneză? Cum să fii construit atât de armonios ochiului? Cum să fii... „un sunet al cuvintelor” bine alese? Cum să fii o armonie sonoră într-o epocă a dodecafoniei căreia alta, a absolutului non-sens, se grăbește să-i ia locul? Cum să fii imaginea idealului neîntrupat al omenirii? Cum să fii..., cum să fii..., cum să fii..., cum să spun? Cum să fii un poem materializat? Rima precisă, ritmul perfect, asonanța, aliterația ideale, onomatopeea, ghilimelele perfecte la locul potrivit... Cum să fii însăși oportunitatea? În clipa în care ochii ei și-au scânteiat privirea în ochii mei, am știut că sunt ca Ulise plutind în derivă pe lângă insula sirenelor. Dar eu nu sunt (și nici n-am fost vreodată) atât de inteligent ca Ulise, nu credeam că ar fi putut fi vreodată necesar să mă leg de catarg ca să beau o amărâtă de cafea într-o cafenea aproape goală, neprimejdioasă, la orele la care, într-o dimineață ploioasă și aprigă, legile mecanicii pure se strecoară într-o mulțime de paturi, acționând fix în același fel și în așternuturile din mătase, și pe saltelele jegoase, goale sau acoperite de câte-o cârpă soioasă, ferfenițată.

     Acesta este cuvântul: scânteiere. Un impact de o milionime de secundă. O flamă oxiacetilenică pârjolitoare care-a topit instantaneu întreaga mea înțelepciune. Toate teoriile mele s-au năruit ca o frunză luată de vânt din fragilul ei pețiol care încă o mai ținea aninată de copac. Dar o bătălie pierdută nu înseamnă anularea triumfului unui război. Iar o bătălie pierdută poate semăna, uneori, cu halucinarea unui film pornografic. O priveam tâmp, deja învins, iar mintea-și făcea de capul meu, într-o imagerie înspăimântătoare, străină de mine, căreia nu-i puteam pune punct. O vedeam în cele mai obscene poziții, făcându-mi cele mai deșănțate lucruri la care perversitatea mea, de care eram străin și în fața căreia eram prizonier, o supunea. Și, în timp ce pricepeam că eu sunt cel care halucinează, în același timp îmi dădeam seama că latura aceasta a mea îmi rămăsese cu totul și cu totul străină, stătuse bine ascunsă, fără să dea niciun semn, niciodată. Și așa mi-am înțeles eșecul căsniciei cu Suzy. Desfrâul scabros la care mă dedasem nu putea fi altceva în afara reprezentării părerii mele ferme despre clasa din care făcea parte. Și, dacă era așa, nu tocmai ăsta era chipul resentimentului? Oare chiar asta credeam despre clasa ei privilegiată sau ceea ce credeam era constructul resentimentar al sumei frustrărilor pe care nedreptatea ontică mi-o hărăzise? Nu mai știam nimic. Simțeam doar că scânteierea aceea îmi transmisese un mesaj pe care nu știam să-l descifrez, așa încât viermuiala pronografică s-a transformat, printr-o metamorfoză kafkiană, în panică. Panica de-a rata. Groaza de-a rata. Atacul de panică. Amețisem, simțeam nevoia să beau un pahar cu apă, cred că mă albisem tot, pereții cafenelei se depărtau și se apropiau periculos, buzele, fără îndoială, deveniseră vineții, auzeam șuieratul propriei respirații și inima bătându-mi haotic, voiam o pungă de hârtie, o pungă oarecare, un regat pentru o pungă!, o pungă în care să respir, așa citisem prin cărți că se procedează. Sigur că toate astea nu pot fi ascunse, oricâtă conținere ai avea. Oricât de bărbat ai fi. M-a văzut. S-a ridicat cuprinsă de agitație din fotoliu și, în timp ce se îndrepta spre mine alergând, l-a strigat pe Barney al patrulea și i-a cerut un pahar cu apă iar al patrulea a adus un pahar cu apă rece filtrată de la robinet că doar eram un amărât ei i-ar fi adus o sticlă de  Evian s-au privit de fapt l-a privit cu subînțeles al patrulea a dat din cap ok senin porcul naibii senin ca un porc un căcat de proletar atâta tot un căcat din clasa de jos care nici apă de robinet filtrată nu merită fă un ceai a zis plătesc eu fac imediat fac fuck dacă era mă-sa nu se mișca așa încet porc senin seninătate de porc al patrulea porc splina sângerândă splina pentru fier să nu mai văd splină în sânge niciodată niciodată niciodată. Mâinile ei pe tâmplele mele reci de sudoare au avut un instantaneu efect anxiolitic. Mă privea încruntată, speriată, cu mâinile ei reci ca gheața pe tâmple, apoi pe frunte, apoi mi-a întins paharul adus de Barney. Am băut. Și totul a dispărut. Dracu să mă ia dacă am priceput ceva. Apoi, a sosit ceaiul. În ceașcă Royal Crown Derby, să fiu al naibii, că doar din astea se găseau la Barney. Un mirific ceai de plante perfect echilibrate, în care-am turnat două generoase lingurițe de miere de salcâm, care să-mi crească glicemia prăbușită. Și soarele, care se cocea în fereastră spre desăvârșirea unei zile de sâmbătă care debutase cu rafale de ploaie măturând trotuarele spălate cu detergenți parfumați ale cartierului cel mai bogat din Londra. Și eu, stând la masă cu într-aripata roz, cu suma fructelor pârguite, cu zahărul unei dulceațe zaharisite, cu o cană plină de gălbenușuri cleioase, calde, amestecate cu smântînă și cu pâine, din care deja mă înfruptam, pe măsură ce glicemia-și recăpăta cifrele corecte.

     Acum stă și mă privește contrariată. Spaima încă nu i-a fugit de pe chip. Mă privește ca și cum aș fi fost vinovat de scurta cădere, de scurtul episod psihotic prin care frumusețea ei m-a obligat să trec, frumusețea ei și dezgustul meu pentru ceea ce ea reprezintă pentru mintea mea de bărbat de 50 de ani, cu o oarecare experiență de viață. Femeia asta care poartă... femeia asta care a crescut... care habar nu are... dar hai să-mi înfrânez malițiozitatea și să nu intru în detalii care mi-ar putea fi citite pe chip. Acum, de-aproape, îmi pare mai degrabă antiteza tuturor celor gândite despre neamul ei. Antiteza dureroasă pentru că inaccesibilă. Două lucruri îmi stau împotrivă: originea și vârsta. Barney al patrulea apare ca o umbră, aducându-i ceașca cu cafea. Face o scurtă reverență și se retrage ca un majordom vinovat. Frumoasa felină pare mai degrabă o tipă care e pe cale să-și recapete relaxarea și, odată cu ea, poate și durerea de cap. Și, în timp ce eul ei se recompune dintr-o trăire cu care sigur că nu era obișnuită, eul meu proaspăt recuperat din mizeria atacului de panică cu componentă schizofrenică este deja călare pe un Pegas care nu mă trădează niciodată. Îi cer scuze că i-am pricinuit sperietura și-i arunc en passant că vinovată pentru micul moment neplăcut este  frumusețea ei aprigă și neiertătoare. Râde încurcată ca și cum s-ar rușina de ceea ce-i spun, ca și cum nu ar ști cât este de frumoasă, fără îndoială scenă de mironosiță rejucată la infinit, care prinde la fraierii din pătura ei superioară, pătură din păr de cămilă și lână de lamă peruană. Încerc să nu fiu cinic, dar ceea ce-mi iese este doar o porcărie de frază în care fac din ea un Leviathan sângeros în fața căruia neputința mea se-nclină și sucombă, lăsându-se luată în primire și administrată după pofta inimii ei asupra existenței căreia făcuse dovadă fără dubiu în clipele de dinainte. O asigur că și-a căpătat dreptul inalienabil de a-mi găuri pielea cu săgeți Blue Streak din oțel întrețesut, cu toleranța de 0,0015 inch sau, la alegere, să-mi găurească capul cu un strașnic cârlig pescăresc Curva Crystal cu tijă Long Shank din oțel-carbon 100 ascuțit chimic (iar ea râde cu dinții ei mici, prea albi și prea sticloși), îi spun că mă poate scoate oricând la vânzare bucată cu bucată sau pe de-antregul dar că nu va găsi în veci un cumpărător pentru un animal atât de bătrân și de nefolositor (la care închide ochii de atâta râs și obrăjorii cu puf i se-ndulcesc și mai tare cu un roșu de cireașă brumată), o asigur că mă poate lega de calorifer așa cum legi o pasăre și că poate beneficia de captivitatea mea cum o va lăsa inima și trupul (iar ea-mi aruncă o privire din colțul ochilor, strâmbând ștrengărește din nasul ei mic și cârn), o asigur că-i voi spune, precum Șeherezada, o mulțime de lucruri drăgălașe, mai ales minciuni, dacă mă va face robul ei pe veci (iar privirea-i devine sceptică și, parcă, își ciulește mai bine urechiușele), o asigur că peste doar un an va putea vorbi, în cele mai potrivite cuvinte, despre mădularele mele și despre frumoasa mea întocmire atunci când se va apuca să scrie povești cu eroi pentru copii cu care va câștiga recunoașterea mondială a tuturor mămicilor ai căror plozi vor fi salvați din ghearele feminismului deșănțat care îi mănâncă, zi de zi, generație după generație și că este tocmai menirea ei de femeie să salveze plozimea planetei. Ia o gură de ceai, ținând ceașca Crown Derby cu două degete înnobilate de o ojă lucioasă roșu-flamă și zice:

-         Și Hobbes, și Foucault te-ar face frate de cruce dacă ar mai putea, dar cu siguranță Paglia te-ar urî cu o respectuoasă și condescendentă ură dacă te-ar auzi.

-         Iar tu mi-ai oferi cu dărnicie o cupă plină cu glicol?

-         Da, dar într-un pahar Baccarat încrustat cu Swarovski, zice și varsă un strop de cafea pe pantalonii de un alb pervers.

-         Dumnezeu nu doarme, zic, și iau repede șervetul imaculat din bumbac egiptean pe care-l presez delicat pe pata proaspătă de pe pantaloni. Pe pe piciorul ei mătăsos. Pe pielea ei catifelată. Pe carnea ei. În carnea ei. În ea.

     Știu că gestul este aproape un afront la adresa ingenuității ei, dar ce am de pierdut? Suzy se dusese naibii, la fel și întreaga mea viață de heterosexual alb din clasa medie. Spre surpriza mea, trufandaua își umezește buza de sus iar lentoarea cu care își mișcă vârful limbii are în ea ceva aproape poetic. E atât de dulce încât, dacă aș avea bani, mai că i-aș comanda o porcărie d-aia de smoothie de frăguțe sălbatice, cu fructul pasiunii și cu lapte integral pasteurizat, dorința supremă, dovada reușitei în viață a oricărei puștoaice din țările de est care se visează prințesă încă de la 7 ani. Dela o vreme, și a oricărei puștoaice europene. Poate chiar mondiale.

-         Doresc să fim prieteni și să te cunosc mai de aproape, zice.

-         Voi încerca să fiu vrednic, stăpână, zic.

-         Ai lipsit din țară nouă ani, și ai să pleci iarăși[1].

    Un înțelept postmodern susține o chestie cu care sunt total de acord și de care mi-e și ciudă că a apucat s-o spună înaintea mea, nu că nu s-ar mai fi spus, alt fel, până la noi: cuvintele pot face lucrurile să dobândească realitate. Deduc că seraficele ei decepții i-au cutremurat sufletul până în pragul evanescenței și că eu sunt cel invitat să i-l permanentizeze pe lumea asta.

-         Vorbește!

-         Nu pot până la buze să-mi înalț sufletul.[2]

     Puștoaica se juca cu mine, dându-mi peste nas. Așa carevasăzică. Ai fi zis că toată ziua nu face altceva decât să dea replici potrivite și (culmea erudiției sau doar a inteligenței speciei!) spontane. Nu știu ce m-a cucerit definitiv, frumusețea-i hieratică sau dovada agerimii pătrunzătoare care să hrănea din cadavrul unei posibile educații iluministe. Trebuia să aflu.

     Și am început să aflu încă din acea seară. Am dus-o în coliba mea sărăcăcioasă, de celibatar aflat în pragul burții și a aterosclerozei iar lucrul ăsta a părut să n-o deranjeze de fel. Ca să n-o lungesc, da, era fiica unui bogătan, era (bine) școlită la Oxford, ascultase de dorința lui maman și a lui papa și se căsătorise ca proasta cu unul de-al lor și vreme de opt ani se lăsase înșelată de idiot. Se eliberase nu de multă vreme, motiv pentru care ai ei o scoseseră din linia succesorală la tronul familiei, așa încât relația cu mine nu putea fi o pedeapsă mai potrivită, care să-i satisfacă întreaga nevoie de răzbunare. Știa pe de rost sute de poezii pe care le recita în sărăcia mea de apartament, făcându-l să pară scena de la Royal Opera. Citea cu o viteză uluitoare, devorând de trei ori mai multe cărți decât mine. Se înfrupta hulpav din cunoașterea mea în fața căreia se prosterna ca Maria Magdalena când a fost ispășită. Una peste alta, Diane era un spectacol de artificii care mă făcuse să cred că sunt le fel de tânăr ca ea și că dibuisem raiul pământean. Care mă făcuse să-mi fie rușine de tot ce gândisem despre clasa căreia îi aparținea. Care-mi umilise certitudinile cu privire la cei care dețin puterea. Diane mă transforma. Și mă transforma în varianta mea mai bună. Până în ziua în care a dispărut o noapte întreagă iar a doua zi s-a întors ca și cum nu se întâmplase nimic. apoi a dispărut din nou și s-a întors după două zile. Și iar n-a vrut să spună nimic. apoi am găsit-o cu un tip acasă, spunea că-i fusese coleg de facultate. Stăteau turcește pe jos în sufragerie și fumai narghilea râzând ca proștii. Cred că fumai altceva. Apoi am găsit-o cu draperiile trase ziua-n amiaza mare, goală pușcă, stând pe joc, cu picioarele ridicate pe perete și acultând la maxim muzică psihedelică. Apoi am găsit-o în secția de psihiatrie a spitalului alor ei, cu mințile complet împrăștiate, dar a doua zi era ca nouă. Și am început să mă tem. Ce naiba făceam? O iubeam, asta făceam și nu aveam de gând s-o pierd. Am început o viață ordonată. Am făcut un plan de viață. Am îngrijit-o și am pus-o pe picioare și în cei doi ani și jumătate care au urmat nu a mai avut nicio cădere. Îmi găsisem menirea. Și fericirea. Mă simțeam plin de puritate și împlinit. Eram fericit, fericit! Eram mândru de mine. Mă prețuiam. Eram un om bun. Devenisem un om bun, spălat de păcate. Până și taică-su mă adora, cu toate că mereu aveam senzația că tot încearcă să-mi transmită ceva și că mereu se răzgândește. Între timp, apartamentul, pe care refuzasem să-l părăsesc, devenise un spațiu stilat și confortabil. Eram la apogeul fericirii și al împlinirii, al împlinirii și al fericirii. Nu se putea mai bine de atât. Aveam un sens. Un rost. O menire. Și o cale pe care o stăpâneam perfect. Până în ziua în care Diane mi-a spus că pleacă. Fugea din paradis!!! M-am gândit la sinucidere. Am făcut tot ce-am putut să o păstrez. Tot. Mai mult decât aș fi crezut că pot. A rămas neclintită. Neimpresionată. Nezdruncinată. A comandat un taxi. Acum stătea în fața ușii de la intrare, care de data asta devenise ușa de ieșire. De nu s-ar întoarce. De nu ar spune ceva. De și-ar ține nenorocita aia de gură închisă. De n-ar apuca vreo poezie, ceva. Eram pregătit: „tinichele, gablonțuri, tinichele...” Din fața ușii de la intrare a întors capul și m-a privit așa cum privești pentru ultima oară pe cel iubit. Apoi a zâmbit cu dințișorii ăia ai prea mici, prea albi, prea sticloși.

(tablou de Angie Braun)

---

[1] Schimb de replici din Regele Lear, W. Shakespeare, scena I, ed. Institutului de arte grafice Minerva, 1911, trad. Mărgărita Miller-Verghi

[2] Ibidem, replică a Cordeliei

O după-amiază liniștită

     Era cel mai super-adevărat tip pe care-l cunoscusem și mă aflam în faza aia în care încă nu-l cucerisem, ceea ce înseamna că-l puteam pierde oricând, lucru care mă ținea într-o hiperexcitație permanentă. Hormonii ăștia care se pun în acțiune în astfel de situații sunt cel mai bizar proces din lume. Dintr-o tipă rațională, sigură pe sine, stăpână în orice situație, iată-mă cu mințile împrăștiate după doar două ore petrecute pe terasa unei cafenele, într-un august toropitor, sub un cer iritant de luminos, când căutam o umbră binecuvântată însoțită de o cafea delicioasă. Și chiar de o umbră bine-cuvântată am dat. Nu erau locuri la mese, umbrarul terasei și aparatele de pulverizare a apei o umpluseră până la refuz. Erau fete care stăteau pe genunchii iubiților lor și sporovăiau vesele, animate de berea care se consuma în cantități astronomice, alții care stăteau în picioare, cu sticla-n mână, cu ochii pe locurile care se eliberau. El era singur, la cea mai retrasă masă, acolo unde mai exista un loc dar niciun scaun. Mi-am spus că de scaun fac eu rost, dar tipul o vrea să mă accepte la masa lui? Am stat cât de cât ferită privirii lui care părea că, de fapt, se uită nicăieri și mai întâi l-am studiat. Nu aveam niciun chef să-mi beau cafeaua, pe arșita aia nenorocită, alături de vreun ciudat sau vreun ciufut. Nici nu putea să nu-ți sară-n ochi. Avea un păr des de un castaniu roșcat cu totul ieșit din comun, o culoare vie, ca să nu spun de-a dreptul vitală, care contrasta puternic cu pielea lui albă, dar contrastul cel mai izbitor venea din expresia feței. Vedeam bine că trebuie să aibă undeva în jur de 60 de ani, dar puteam jura că nu are mai mult de 15. Chestia asta, pe care n-aș ști s-o explic, mi-a dat încredere, cu atât mai mult cu cât zărisem o altă tipă care, sesizând pericolul pe care-l întruchipam (cu toate că eu nu pot fi un pericol pentru nimeni din lumea asta), se îndrepta, grăbită, spre masa lui. Am luat-o la picior și am ajuns cu două secunde înaintea ei. Așa fac și la semafor când stau, alături de alții, să se facă verde: o iau la goană doar ca să fiu prima care ajunge pe trotuarul celălalt. Nu știu de ce fac chestia asta. Cred că degeaba, absolut degeaba.

     Știam că și ea voia același lucru, adică un loc la masa lui. Placid, ne-a privit pe amândouă exact așa cum un negustor cântărește marfa pe care urmează s-o achiziționeze, apoi o privit nicăieri ca și cum ar fi meditat adânc și, în cele din urmă, cu ceva pe care l-aș numi un aer de ușoară superioritate, m-a ales pe mine. Îi zâmbisem hlizindu-mă, într-un rictus voit exagerat care-mi scosese, o secundă, toți dinții la vedere. Cred că asta l-a amuzat. Cealaltă a întors spatele țâfnoasă și a dispărut în îngrămădeala de pe terasă. Fata care servea la masa care devenise a noastră mi-a adus repede un scaun, apoi cafeaua și un pahar plin ochi cu apă rece. Mă enerva la culme algomerația din jur dar pe o vreme ca aia eram foarte mulțumită că bărbatul cu părul castaniu-vital îmi oferise locul de lângă el. Singurul. Unicul.

     Cum să explici ceea ce vezi dar nu înțelegi, în timp ce simți că ai o înțelegere apriorică a acelui lucru? În doar câteva clipe, pe care nicio memorie umană nu le poate înregistra cu acuratețe, am avut viziunea unei scenariu legat de tipul ăla sau, mai bine zis, am avut senzația a ceva ce știam deja dar pe care abia urma să-l descopăr și să-l trăiesc. A fost ceva atroce, dar care a durat, la acea bruscă intensitate la care simțurile (ca să nu zic de-a dreptul inima) mi-au fost propulsate, cel mult trei secunde. Dar ce-avea să fie cu adevărat atroce abia avea să urmeze, câteva zile și mai ales câteva nopți la rând. Oricât s-ar lăuda, psihologii nu sunt în stare să explice mintea omenească. Se opintesc în chestii pe care orice prost le știe, doar că le explică în termeni sofisticați, lucru pe care nu-l înțeleg. De ce să vrei să fii complicat când, la fel de bine, poți alege să fii simplu? Asta face din tine un psiholog?

-          Sunteți londonez?, l-am întrebat.

-          Doamne, ferește, în niciun caz!, a zis cu un aer de seriozitate exagerată, aproape cu revoltă, privindu-mă cu ochi rotunzi, ca niște sori întunecați și rostind cuvintele într-o engleză studiată, frumos rotunjită, pronunțând fiecare literă până la capăt, neaglutindu-le, așa cum fac londonezii, de nu pricepi nimic.

     Am insistat:

-          Dați-mi voie să ghicesc: sunteți irlandez?

     Culoarea părului (dar nu și a tenului) îl califica pentru așa ceva. Poate era un irlandez corcit.

-          În niciun caz, a zis și a făcut o pauză exasperantă. Sunt român.

-          Nu se poate, nu se poate așa ceva, am explodat bucuroasă, de parcă era ceva de domeniul imposibilității sau, mai degrabă, al inadecvării să găsești un român la Londra.

-          Ba uite că se poate foarte bine, a zis în românește, cu toate că eu îmi rostisem bucuria în franceză.

     Pur și simplu nu-mi dau seama ce naiba mă făcuse să zic ce n’est pas possible, ce n’est pas possible!, dar nu aveam nevoie să înțeleg. Am știut că nu e necesară nicio înțelegere, că totul este dinainte înțeles și că a căuta ceva de înțeles este, în acel moment, cea mai mare pierdere de timp din lume, timp pe care nu mai aveam voie să-l ratăm niciunul dintre noi. Poate că aerul lui de senior care iese în fața casei la o oră adâncă pentru a-și privi, prin lumina memoriei, moșiile proaspăt pierdute m-a făcut să cred că și pentru el este prea târziu. Sau poate că ochii lui aproape negri, atât de vii și atât de stinși, sau ridurile lui adânci și atât de frumoase mă făcuseră să văd ceva ce nu se poate vedea în lipsa unei cunoașteri prealabile. Pur și simplu, pe chipul lui vedeam ceea ce înțelesesem deja, fără să știu ce anume înțelesesem. Ce voiam cu disperare era ca timpul să nu absoarbă prea repede acea tensiune, sperând că și el simte ceva similar. Acolo, în scorbura aceea uterină care se căscase în țesătura timpului, în pauza aceea de viață, în repausul acela plin de trăire, din calmul lui adânc și din agitația mea înflăcărată de nerăbdare era pe cale să se nască ceva despre care, în ciuda faptului că știam totul, nu voiam să știu nimic, de teamă ca nu cumva să nu se întâmple.  

     Privindu-l, mă simțeam ca și cum aș fi contemplat, într-o dimineață limpede și răcoroasă, o mare liniștită pe care nu o puteam cuprinde cu privirea, întinzându-se sub un cer transparent, fără pată, în care se reflecta ca într-o oglindă. Zumzăiala din jur se atenuase în așa măsură încât părea că dispăruse. Din vacarmul aglomerației de pe terasă rămăsese un murmur, ca un monoton zgomot de fond, ceva aflat în afara mea, care ar fi putut, foarte bine, să lipsească. Rămăsese doar el, cu mișcările lui lente, cu aerul lui de un calm desăvârșit, ca o după-amiază de vară într-o pădure pustie în a cărei poiană milioane de gâze invizibile vibrează aerul cu viețile lor mici, în razele piezișe și atât de materiale încât le poți atinge ale unui soare blând, stingându-se nepăsător, după legi străine de inutila înțelegere umană. Privindu-l fără să-mi pot desprinde ochii de privirea lui, îmi devenea din ce în ce mai clar că, în măsura în care nu știam nimic despre el, știam totul, ca și cum ar fi fost un dublu care m-ar fi locuit dintotdeauna dar asupra căruia nu mă oprisem niciodată. În exact aceeași măsură aveam certitudinea că numai și numai faptul că-l priveam nu doar că îi atesta existența, ci îl și construia după chipul și asemănarea nevoilor mele, cărora doar întâlnirea cu el începuse să le dea formă, ca și cum, până atunci, nu le-aș fi putut recunoaște, negăsind o suprafață de proiecție potrivită. Dar, cu toată certitudinea că eu sunt el și că el este nu doar eu, ci și ceea ce construiam chiar atunci din imaginea lui, tot ardeam de nerăbdare să-l cunosc cu-adevărat, nu doar ca să-mi certific presupozițiile (care, mai apoi știam că aveau să mă întemeieze în mine însămi), ci și ca să intru în posesia necunoscutului care rămâne întotdeauna de descoperit, dincolo de orice cunoaștere, oricât de profundă. Măcar atât am învățat și eu până la vârsta asta!

     Nu știu cât timp să fi trecut sau cel puțin atunci n-am știut, abia ajunsă la hotel am făcut socoteala și mi-am dat seama că petrecusem în prezența lui vreo două ore. Nu știu nici cum am ajuns la hotel, dar știu că ăsta e obiceiul meu, să merg pe stradă scufundată-n gândurile mele, ignorând totul în jur. Nu-mi aminteam foarte bine nici despre ce anume vorbisem, dar îmi amintesc cu acuratețe senzația brațului lui pe umerii mei, pielea antebrațului lipită de gâtul meu, pașii noștri răsunând pe caldarâmul pustiu într-o Londră topită ca o lavă, din care viața parcă dispăruse subit, lăsând în urmă dârele unei civilizații exterminate printr-un cataclism instantaneu, îmi amintesc liniștea, de parcă pășeam prin vid, senzația că merg pe stradă alături de mine însămi sau că nu sunt altceva decât el însuși și mai ales îmi amintesc disperarea, hiperexcitația care m-a cuprins noaptea, dar și în următoarele două zile, de groază că aș putea să nu-l mai întâlnesc niciodată. Nu știu ce descoperisem, dar știu sigur că nu era la fel ca toți ceilalți. Nu era nici la fel ca mine, asta a trebuit s-o accept când mi-am dat seama că doar dorința mea ca el să fie asemănător cu mine nu era suficientă pentru a-l transforma în cel de care aveam nevoie. Nu era nici suma de citate care-mi îmbâcsea mintea, purtându-le-n ea ca pe ceva de preț, nu era nici citatele rămase fără ghilimele, în toată sălbăticia lor. Nu era nici promisiunea libertății cu care-l însărcinasem fantasmatic, știind prea bine despre mine că singură nu sunt în stare să-mi asum așa ceva. Știam doar că inventasem tot, fără să fi inventat absolut nimic. Căci el nu era nimic din tot ce gândise mintea mea singuratică, cu toate că era fiecare lucru în parte. Nu era, desigur, Dumnezeu, asemenea confuzie nici măcar eu nu o pot face. Nu era un alter ego, nu era un personaj al unui viitor roman, nu era un scop în sine, dar nici unul pentru mine, doar pentru mine, nu, nu era... Nu era răspunsul care-și caută întrebarea, nu era întrebarea care-și găsise răspunsul, nu era.

Infanta

Cu mersu-i șovăielnic, înfrigurat de ploaie

Marchizul de Leone pășește în odaie.

Oh, îl ador, deci nu-i cer pantofii să și-i șteargă,

Ah, cum pășește falnic și mantia-i cea largă

Se-nvolbură ca valul ce-aleargă către țărmuri.

În vene-mi bate-o tobă și-n inimă, alămuri.

Iatacu-mi îl așteaptă cu-atlazuri ape-ape

Pe pat, roze-n mătăsuri iubirea să ne-ncape

Pândesc de prin grădină efluvii efemere

Când soarele de cupru cu razele-n scădere

Mai scânteie o dată-n frunzișurile-aceste

Din care se-ntrupează, precum dintr-o poveste

Incandescentă, luna. Se tânguie în port

O liniște adâncă. E noapte. Ceasu-i copt.

Înfășurați în patimi, rostogolind tristeți

Până pe glezne suple urcate pe pereți

Ne-am tot iubit o noapte și pân’ la răsărit

Marchizul de Leone, pe sânu-mi adormit

Visat-a cu ochi limpezi la nemurirea vieții.

Azi, pulpele-mi rotunde le cântă alți: poeții.

Marchizul stă și scrie-n iatacul de la stradă

La transcendență-ncearcă, în taină, să acceadă

Nisipul din clepsidră rostogolește clipe.

A mai trecut o viață. Se scutură tulipe

Și pagini se adună sub pana lui. Eu torn

Shiraz în cupa-mi goală și singură de dor

Dau foaia mai departe citindu-l pe Leone

Și plouă peste roze în ritmuri monotone

*

Infanta toarnă-n cupe de-argint, încet, lichiorul

Din pantofiorul fraise lucește, alb, piciorul

Dar graba mi-e dușmancă, s-o iau mai despacito

E calea cea mai bună. Aici sunt incognito.

Un roz de perlă mată în decolteu coboară.

Din ochi îmi ies văpăi. Dorința mă omoară.

Răbdare, Don Leone, blând gândul îmi șoptește

Pe când dulcei Infante gurița-i ciripește

În ne-nțeleasa-i limbă din patria ei bască.

Dușmani îmi sunt aceia din stirpa ei domnească,

Dar pentru ea mauru-și va ține demn, în teacă,

Oțelul de Damasc, atât îi e de dragă!

Se-ngână zi cu noapte. Tăcerea-ncet sporește

Cutremurând vitralii. Dorința se-ntețește.

În faldurile-i ample brodate-n fir de aur

Pândește-o taină-adâncă. O văd ca pe-un balaur.

Ne sta-vor împotrivă obârșia și neamul

Dușman e tot ce mișcă, și râul, dar și ramul

Amorul mi-este lege, infanta mi-e regină

Mintea mi-a tulburat-o chiar de nu e virgină.

Precum Venetis, orbul, pe o tipsie largă

Voi cere să se-aducă, de cea ce-mi este dragă,

Tribut, atâtea inimi a celor ce-au văzut

Lumina orbitoare-a iubitei mele nud.

Parfum de micșunele răzbate din fereastră

Sau din fântân’-adâncă, din rochia ei albastră?

Par stoluri de cocoare mișcările ei lente.

Însângerează zarea mușcate insolente

Și se scufundă noaptea-ntre coapsele-i de foc.

Infanta între ele timid îmi face loc.

Mă-nghite-ncet pământul..., visez forsythia...

Venetis, pianistul, știa el ce știa!

*

Infanta sare gardul și-mi vine în odaie

Cu trupul ei de roze, cu trupul ei de ploaie

Și ploaia bate-n geamuri. În vază roza moare.

Mă va iubi Infanta? Mă va iubi ea, oare?

Se-ncumetă-asfințitul să zăbovească-o clipă

Pentru-a-i privi, lung, brațul. Iar brațu-i e aripă.

Îi dau lichior de mure. În ceașcă-i torn ibricul.

Cafeaua face spume. Prin noi trece nimicul.

Iar timpul stă și-așteaptă minunea să se-ntâmple,

-n ceasornic cresc rugine. Încărunțesc pe tâmple.

Infanta vrea bezele, dulcețuri, baclavale.

Imaginez și raiul, și iadul dumisale.

O-ncânt cu poezie, o-ncânt cu Fleurs du mal

Infanta scoate limba. De sub tiranic șal

Un umăr alb ca bulbul zambilei primăvara

Țâșnește egolatru. Și, iată, trece seara.

Iar când copila iese din rochia-i arogantă

Se tulbură oglinda. Măreață-mi ești, Infantă!

Măreață precum luna când strălucește-o clipă

Doar pentru-a-ți lumina brațul tău lung, aripă.

Măreață ca secunda ce-mparte totu-n două

Rupând viața de moarte. Infanta vrea să plouă!

Prin adâncimi de ceruri trec stoluri mari de grauri

Și róchia-i face valuri din care ies balauri.

Îi înfloresc în poale roz crini și toporași,

În venele-mi bătrâne curg râuri cu luntrași.

Mă pizmuiesc și luna, luceafărul cu stele.

În veci nu reuși-vor păcatele să-mi spele

Nici rugi, nici acatiste. În tine-mpodobită,

Infantă, tu sfidează și arta, Afrodită!

Din tine, că ești dulce și-amară ca otrava

S-a inspirat timidul, perversul Calatrava

Când a visat șerpeasca Bodegas Isios.

Nicicând un muritor ți-a fost mai credincios.

Ah, trupul ei de roze învolburează patul.

Infantă, ești frumoasă și neagră ca păcatul.

În tine este iadul, iar iadul e un cânt.

Renunț la-mpărăție! Renunț la Duhul Sfânt!

De-ar fi să mă îmbuce bucată cu bucată

Hienele, șacalii și omenirea toată,

De-ar fi, de-a ta pricină, în moarte lent să trec,

Oh, orice-ar fi, Infantă, din tine nu mai plec.

O floare carnivoră mai roșă ca cinabrul

Mă mistuie tăcută. Și cade candelabrul.

*

Cafeaua e-n ibricul pudrat cu coriandru,

Un boț de lumânare lucește-n palisandru

Iar patefonul tace și înfloresc rugine

-n pendula locuită de-un timp ce nu revine.

Zaharisesc moi fructe sub pârguite roze

Când pe Infantă-o-ncearcă molatice nevroze.

Întinde-o mână-ncet, parcă tot vrând a spune

Ceva ce-i rătăcește, prin minte, fără nume

În poala rochiei ample mai roză ca porfirul

Mi-aștern cu grijă capul și gându-și pierde firul

Infanta poruncește. Vrea fluturi Nymphalidae

Cu aripioare-albastre, de nu, se sinucide.

Mă fac că-s ocupat cu lichiorul de frăguțe

Vreo patru vrăbiuțe se ceartă în crenguțe

Când o sărut pe buze, Infanta-și pierde firea

Și pe boticu-i dulce îi văd nemulțumirea

În ochii ei albaștri trec lente submarine

Acum vrea o căpșună-n sirop de mandarine

În coama ei cea neagră stă agățată luna.

Infanta este goală. Dansează ca nebuna.

Mă soarbe tot de vlagă-ntre coapsele-i barbare.

Prin cerul alb și rece trec stele călătoare.

*

Infantă, pentru tine, voi merge în Egipt

Să îți aduc pe-o tavă brodată în argint

O peruzea uriașă, turcoaz ca ochii tăi

Ce-s mai adânci ca ceața ascunsă între văi,

Din Persia covoare-n mătase diafană

Îți voi trimite iute, ființa ta profană

Să își afunde mersul cu care-nnebunești

Plăpândul-mi suflet, bietul, și oastele turcești.

Voal, fildeș, șaluri, cercei, brățări vopsite

Ți-or veseli făptura și pulpele-arcuite

Le-oi unge cu balsamuri în nopți de chihlimbar

În care te iubi-voi ca un pervers barbar.

Misterul lumii-acestea, infantă, nu contează

Atâta timp cât sânu-ți dalb lângă-mi piept vibrează,

Doar tu ești nemurirea, iar aștrii sunt minciuna

Spre care mă vrăjește, din bolta ’naltă, luna.

Infantă, tu ești versul ce pana mea îl scrie

Când mintea îmi visează, frenetic, poezie

Iar ea îmi e mormântul ce-l sapi cu mâna-ți lungă

Când îmi dezmierzi grumazul de parc-ai spune-o rugă

Infantă, ești aievea sau doar imagerie?

Un biet ostaș te naște într-o tutungerie.

(tablou de Lars Elling - Infanta)