De două ori pe săptămână, marțea și
vinerea, conduceam ședințele de terapie de grup. În anul acela grupul era
format din cinci persoane. Cu mine, șase. Dimensiunile cabinetului meu nu
suportă un număr mai mare de pacienți. uneori, și cinci este prea mult. Ne întâlneam deja de jumătate de an și
lucrurile păreau să meargă bine pentru toată lumea. Din grup făcea parte un
cuplu, ea avea 61 de ani, el, 67. Ea, arhitectă, el, om de afaceri. Erau căsătoriți
de 39 de ani. Mai era o studentă la medicină, de 22 de ani, care intenționa să
se specializeze în gastro-enterologie, o actriță de 35 de ani, o blondă minionă
cu frustrări legate de dimensiunea sânilor și cu un corp de vis și un scriitor
ratat de 47 de ani, care se încăpățâna să creadă în marele lui talent, lucru cu
care nimeni nu era de acord. La concluzia asta se ajunsese, unanim, după o
lectură în grup pe care se luptase să o obțină. Și reușise. Reușisem și eu,
într-un fel sau altul, să construiesc o anumită coeziune și toată lumea părea
mulțumită. Până în acea zi de mai, de sfârșit de mai, când nu-mi dau seama cum
lucrurile au luat-o razna și coeziunea s-a dus naibii.
Rolul meu ca terapeut al unui grup atât de
neomogen nu este să dau sfaturi sau soluții pentru probleme individuale, ci să
pun în contact oameni cu problematici diverse și să mă asigur că fiecare are
ceva de învățat de la celălalt, veghiând permanent ca lucrurile să nu o ia
razna, ceea ce poate părea floarea la ureche dar care, practic, nu este deloc
ușor. De altfel, acesta era și principiul după care construiam grupul: vârste
diferite, meserii diferite, experiențe diferite. Un soi de Montessori, ca să
zic așa, dar nu doar atât. Din ziua aceea am hotărât că principul meu se
perimase și trebuia schimbat. Ori lumea înnebunise și trebuia inventată o nouă
formă de terapie, în pas cu vremurile. Postumane, zic unii. Ceea ce mi se pare o
tâmpenie. Nimic nu poate fi postuman câtă vreme pe planeta asta există oameni. Sau,
dacă ar urma să fie, e limpede că eu nu aș fi apucat acele vremuri.
Era, cum spuneam, o vineri după amiază de
mai (terapia de grup avea loc marțea și vinerea, de la orele 17,30 și ședința
dura două ore). Aerisisem, ca de obicei, reglasem jaluzelele astfel încât
cabinetul să fie inundat de lumina blândă, piezișă, preparasem ceaiul (eu așa
obișnuiesc, știu că nu e ceva comun), pregătisem ceștile (la mine-n cabinet nu se fumează), așezasem scaunele în
cerc și-mi așteptam pacienții. Prima a sosit, ca de obicei, actrița, o tipă cu
o componentă narcisică serioasă, pusă mereu pe harță. La scurtă vreme a apărut
scriitorul ratat, îmbufnat ca de obicei, apoi studenta la medicină care mereu
părea de pe altă planetă, ca și cum trăia la intersecția dintre două lumi, cea
reală și una care exista doar în mintea ei, iar apoi cuplul, ținându-se de
mână ca de obicei, cu veșnicul lui surâs pe față, întruchiparea liniștii și
a satisfacției. Poate și a generozității.
Cum la fiecare întâlnire cineva propunea o
temă de discuție, de astă dată era rândul cuplului să o propună. Cei doi se
comportau întotdeauna ca o singură persoană și la fiecare ședință se țineau de
mână. Iar cuplul a propus iubirea, urmând ca unul dintre ei să ia cuvântul. A început
Matilda (așa o chema pe arhitectă).
-
Noi am avut noroc încă de la
început, a spus Matilda. Erau și alte vremuri, nu nebunia de azi. Ne-am plăcut, ne-am
îndrăgostit, am stat un an logodiți și apoi ne-am căsătorit, apoi au apărut
copiii, care ne-au legat și mai mult. Pot spune că ne iubim și azi așa cum
ne-am iubit atunci.
-
Ei, nu e chiar așa, a
intervenit bărbată-su, uiți că taică-tu nu m-a vrut? Nu eram suficient de bun
pentru viitoarea sa fiică arhitectă. Boșorogul visa pentru tine tot un arhitect, sau un avocat, sau măcar un medic, spuse.
Am observat că în acel moment și-a retras mâna din mâna nevesti-sii. am văzut, dacă vreți, cum cuplul tinde să se destrame. Întotdeauna
ea îi ținea lui mâna și nu invers.
-
Hai să nu batem câmpii, da?,
s-a oțărât imediat arhitecta. Tata nu a fost împotrivă, a spus doar că e alegerea
mea și că n-am decât să-mi duc crucea, a spus Matilda și am observat că imediat
a regretat că rostise cuvântul cruce.
-
Oameni buni, lucrurile astea nu
au nici o importanță, a intervenit actrița, ce-a fost, a fost, hai să vorbim
despre iubire, nu despre oalele atârnate-n gard acum un secol. Ce e pentru voi
iubirea, ia, hai să vedem.
-
Draga mea, a zis Matilda, cu o
voce de înțeleaptă, în timp ce bărbată-su se ridica să-și ia ceașca cu ceai,
pentru noi iubirea este siguranța căminului, încrederea reciprocă, sprijinul pe
care ni-l oferim, bucuria de-a ne vedea copiii realizați, la casa lor.
-
Dar de ce vorbești în numele
meu?, a întrerupt-o bărbată-su, vorbește pentru tine, nu pentru mine. Pentru
mine iubirea e cu totul altceva.
-
Ce, ce, ce?, s-a repezit,
curioasă, actrița, în timp ce scriitorul părea cu totul nemulțumit de subiectul
ședinței iar studenta stătea pierdută, ca de obicei, în lumea ei.
-
Păi, ce să fie, ia spuneți-mi
voi, ce iubire e aia când ești nevoit să locuiești cu socrii sub același
acoperiș și să te supui regulilor altora? Mai e asta iubire, întreb. Nu, ăsta e
coșmar, vă spun eu.
Matilda a sărit ca arsă.
-
În loc să zici mersi că ai avut
un acoperiș deasupra capului, tu te vaiți că te supuneai regulilor. Și la ce
reguli te supuneai, mă rog?, zise Matilda și se ridică să-și ia propia ceașcă de ceai.
-
Boșorogul decretase masa în
familie. Vrei, nu vrei, trebuia să mănânc de două ori pe zi și de trei ori în
week end-uri cu bășinosu’ și cu mimoza la
masă. Mimoza era mă-sa, definiția prefăcătoriei, prefăcătoria înseși, fason cu
aere franțuzești, care-și dădea ochii peste cap la fiecare 10 minute și care umbla
cu sărurile în sutien. Sâmbăta trebuia să mergem încolonați la filarmonică. Duminica, primeam musafiri, nu conta că erau numai boșorogi, ca ei, trebuia să stau acolo împăiat, să dea bine familia tradițională. Mă duceau de Paști și de Crăciun la biserică, 'tu-i anafura mă-sii, niște mincinoși, niște atei care pupau moaștele crezând că viața-i doar o aparență, că lumea îi crede, niște farisei.
În clipa aceea Matilda a
început să plângă iar bărbată-su îi lovea din greșeală (e un fel de-a spune) glezna, în timp ce-și așeza un picior peste celălalt și vărsa un strop de ceai pe pantaloni.
-
Să nu fim agresivi, am spus, să
fim civilizați. De ce plângi, Matilda?
-
Pentru că nu mai suport
mitocanul, pur și simplu nu-l mai suport, de-o viață îmi jignește părinții,
Dumnezeu să-i odihnească acolo unde-or fi, de-o viață ascult lamentările astea
cu care mi-a făcut creierii zob, de-o viață mă lupt cu frustrările lui, de parcă
e cineva de vină că nu a vrut să facă facultate, de parcă e cineva de vină că
sunt arhitectă... Eu sunt de vină, că l-am luat, trebuia să-mi iau un avocat
sau un medic sau un arhitect, știa bietul tata ce spune, spuse Matilda și
continuă să plângă.
-
Trebuia să-ți iei arhitect? Și de
ce eu n-am foat suficient de bun, ai? Cumva Parisul și Roma și Veneția și Viena și
Praga și Barcelona arătau altfel dacă luai un arhitect? De ce Parisul și
Veneția și Viena și Praga și Barcelona ale mele nu au fost bune?
-
Chiar ești mitocan, are
dreptate Matilda, interveni actrița, nu e normal să-i scoți ochii că ai dus-a
în străinătate, doar nu ți-a pus pistolul la tâmplă.
-
Asta s-o crezi tu, continuă
omul de afaceri, asta s-o crezi tu. S-o vezi cum o apuca angoasa de două ori pe
an, s-o vezi cum începea să ofteze ca o femeie nenorocită de viață, să vezi ce
slalom trebuia să fac prin finanțe ca s-o duc să respire ca la sanatoriu aer
curat de Paris, aer curat de Algarve, aer curat de San Marino... Pe mine m-a
întrebat vreodată ce eforturi am fost nevoit să fac s-o țin pe doamna la patru stele? Întreab-o dacă m-a
întrebat?
Matilda continua să plângă, reținut, în batistă.
-
Păi dacă asta e iubirea voastră,
a zis actrița, atunci eu ar trebui să nu mă plâng. Eu l-am iubit vreo două luni pe sunetistul din primul teatru în care m-am angajat, apoi a trebuit să plec că-mi
găsisem un loc mai bun și acolo m-am cuplat cu un actor, a durat vreo șase
luni, apoi m-am cuplat cu directorul teatrului dar și asta a fost ceva
trecător dar necesar, apoi m-am hotărât pentru un poet, nemaipomenit talent, mă smintise de
minți, îmi scria câte trei poeme pe zi, publica, lua premii în draci dar m-a
lăsat pentru o puștoaică, i-am zic că-i un dobitoc și că puștoaica o să-l lase
după primele 10 poeme, ceea ce s-a și întâmplat, dar eu n-am vrut să mă întorc
la el, am stat vreo șase luni singură că mă rănise și sufeream, apoi m-am
cuplat cu un inginer, om serios, așezat, se vedea că a urmat o facultate tehnică,
acolo e vorba despre calcul, despre precizie, pe ăștia te poți baza. Cu el sunt
și azi, cu toate că m-am plictisit de el. Deci asta e iubirea, dragii mei, iubirea nu
e una și gata, iubirea e întotdeauna marea iubire, fiecare iubire e marea
iubire și poți avea una, nici una sau o sută într-o viață, nu mai fiți așa
rigizi și bucurați-vă când dă peste voi și dacă nu dă, mergeți și căutați-o,
ea există, există, dar Dumnezeu îți dă, nu-ți bagă-n traistă, așa să știți de
la mine.
Se lăsase o tăcere adâncă, părea că toată lumea reflectează la spusele
actriței. Până și Matilda se oprise din plâns și ochii îi străluceau într-un
fel pe care nu-l mai observasem până atunci (ca terapeut, sunt nevoită să
observ continuu), de parcă o idee începea să-i încolțească-n minte. I-am dat
cuvântul studentei care părea să n-aibă nici o intenție de a spune ceva.
-
Eu nu am experiența voastră, a
zis studenta proaspăt coborâtă pe pământ, dar eu cred așa, că iubirea nu e ce
ziceți voi, nu că vreau să vă contrazic. Una e iubirea mamei, alta e iubirea tatei, alta iubirea
dintre doi oameni. Dar ce am văzut eu în spital, în practică, nu pot înțelege. Am
văzut oameni mutilați din iubire, de exemplu femeia care a venit într-o noapte
la cameră de gardă, plină de vânătăi, cu o rană la braț care trebuia cusută. O bătuse
bărbată-su, o bătuse din iubire, așa spunea, o bătuse de o smintise. O dăduse
cu capul de un zid, îi cărase o sută de pumni, în cele din urmă spărsese un
pahar și o rănise la braț. Asta doar pentru că era beat. Am întrebat-o de ce
naiba mai stă cu el. Pentru că mă iubește, așa a zis, pentru că mă iubește. Unde
e iubirea asta, vă rog să-mi spuneți, ce fel de iubire e asta cu pumni și
pahare sparte și sânge? Vă rog să-mi explicați. Sau, în altă zi, tot la
gardă, a venit unul cu testiculele zdrobite de concubină, cică îl prinsese cu una
în pat și concubina a înnebunit și tot așa spunea, că asta îl iubea, tot din
iubire o pățise și nu era prima oară. Deci vă rog să-mi spuneți ce naiba e
iubirea.
-
Eeeei, zise scriitorul, ești
încă mică, nu înțelegi, dar și asta e iubire. Sigur, nu sunt de acord să fii
agresiv, dar așa e iubirea. Pentru mine, însă, iubirea este cea care mă inspiră
să scriu. Muza. Eternul feminin.
-
Adică o plăsmuire, zice
actrița.
-
Nu e nici o plăsmuire, e ceea
ce simt când sunt îndrăgostit, e cât se poate de real numai că, scriitor fiind,
la mine iubirea așa se exprimă, scriind.
-
Adică tu, când iubești, scrii și
muza stă singur-n iatac așteptând să termini tu de scris, da? Asta-i iubire? Asta-i
nebunie, măi, omule. Păi d-aia ești singur, că te îndrăgostești și scrii și
uiți de aia. De fapt, ești îndrăgostit de stările tale, de emoțiile tale, nu de
muză, muza e pretextul și mai termină naibii cu muza asta a ta. Azi nu mai există
muze sau dacă există nu se mai numesc așa, a zis actrița, care se vedea că
joacă un rol, că este pe scenă. De altfel, întotdeauna vorbea mult pentru că
avea nevoie de atenția și admirația celorlalți.
-
Nu ai dreptate, am auzit
glasul Matildei, nu ai dreptate. Ce poate fi mai frumos pentru o femeie decât să
inspire o creație artistică? Eu sunt de acord cu el, asta trebuie să fie
iubirea, ooooh, cât mi-aș fi dorit să am atâta noroc...
-
Genul ăsta de iubire e o mare
păcăleală, un mare rahat, a intervenit bărbată-su imediat, ca și cum ar fi avut un
ciocan în mână. Minți plecate pe pereți, sminteli de minți, altceva nu știți să
faceți, decât să smintiți mințile cu prostiile voastre romantice, cu romanele
voastre mincinoase. Să fii romantic azi este semn de idioțenie, azi, când viața
înseamnă bani. Asta e iubirea, banii pe care-i faci ca să trăiești bine. Mașina
pe care o conduci. Casa în care locuiești. Hainele pe care le îmbraci. Restaurantele.
Călătoriile, nu cărțile. Cine dracu mai citește azi romane? Voi sunteți
trântorii acestei lumi, trăiți pe spatele nostru, al antreprenorilor și ne mai
furați și femeile. Nenorociților!
-
Tu, care, n-ai citit o carte în
viața ta, sări Matilda, tu să taci din gură, n-ai nici un drept să
vorbești. Eu aș prefera oricând unul ca el. Niciodată nu mi-ai spus un cuvânt
frumos, niciodată nu m-ai alintat. Niciodată nu m-ai făcut să fiu muza ta,
spuse și începu să plângă.
Și pentru că era vulcanic din fire, bărbată-su se ridică vijelios, puse
ceașca de ceai pe masă, salută și plecă fără să-mi dea posibilitatea să
intervin, și, în timp ce se îndrepta hotărât spre ieșire, Matilda îi ura cale
bătută, spunându-i să nu cumva să vină s-o caute, că ea se duce în seara aia la
mama acasă și nu avea de gând să se întoarcă. Apoi s-a mutat pe scaunul de
lângă scriitor.
Eram cam debusolată,
efectiv nu știam cum să intervin, probabil că, inconștient, intrasem în
coliziune mentală cu grupul și mintea mi se tulburase când am auzit-o iar pe
actriță:
-
Oameni buni, un glonț în cap,
vă dați seama? Da, iubirea e un glonț în cap. Prietena mea din copilărie s-a
sinucis din iubire. Când dobitocul a lăsat-o, după ce s-a culcat cu ea, cu
frăgezimea aia de fată, a lăsat-o. Asta era îndrăgostită până peste cap și nu a
suportat și și-a tras un glonț în cap, taică-su era polițist și a folosit
pistolul din dotare. A murit pe loc. Știa unde să ochească. Deci un glonț în
cap, pricepeți? Nu e nimic romantic în chestia asta, dacă mă întrebați.
-
Dragă, nu mai bate câmpii, zise
Matilda care devenise, brusc, vorbăreață, iubirea e o centură de siguranță, una
roz. Și dacă tot a plecat bărbată-miu, să vă mai spun ceva. Am avut o relație
de vreun an de zile cu un filosof. Aia a fost adevărata mea iubire. Marea mea
iubire. Unica mea iubire. Nu doar că-mi citea din Platon, dar mi-l și explica. Nu
doar că-mi citea din Aristotel și din Seneca, dar mă și ajuta să-i pătrund cu
mintea. Teribil ce m-a îmbogățit filosoful ăla. Ca să nu mai spun că era un
amant perfect. Știa, domnule, ce să facă cu o femeie. Știu că ăștia au o
reputație proastă, că lumea crede că nu fac altceva decât să citească și să
gândească, dar nu e deloc așa. Nu cred că există amanți mai buni decât
filosofii. Au un fel anume de a-ți suci mințile... Au cuvintele la ei, ce să
spun. Au înțelepciunea de partea lor, așa cum femeile au neputința de partea
lor, dar femeile-s proaste și nu știu că neputința e un atu, dar vă spun eu,
fetelor, că așa e.
-
Eu n-am înțeles nimic, a spus
studenta, după o vreme când toți ne gândeam la ce spusese Matilda. Chiar n-am
înțeles nimic. Ședința asta m-a făcut praf. Înainte credeam că tot mai pricep
câte ceva, dar acum știu că nu mai știu chiar nimic. Și asta din cauza
dumneavoastră, Matilda, că ați adus acest subiect nenorocit în discuție. Ce naiba v-a
găsit să vorbim despre iubire?
În acea clipă toate cele patru perechi de
ochi s-au îndreptat către mine, căci eu eram adevarata vinovată. Era datoria
mea să interzic acest subiect periculos care nu doar că distrusese coeziunea de
grup, ci grupul însuși și care m-a și convins că despre iubire nu se vorbește-n
grup, nu se vorbește niciodată în public, ci numai și numai în mintea ta, cu
tine însuți. E cel mai sigur. Și atunci am auzit, mai limpede ca niciodată, sunetul
respirațiilor celor din jur, care rămăseseră tăcuți în înserarea care pătrundea în cabinet. Sunetul tăcerii. Despre iubire nu se vorbește în public.
(tablou de Lisa G., professional painter born in Montreal,Canada living near Paris France.Self educated painter)
