Despre iubire nu se vorbește în public

    De două ori pe săptămână, marțea și vinerea, conduceam ședințele de terapie de grup. În anul acela grupul era format din cinci persoane. Cu mine, șase. Dimensiunile cabinetului meu nu suportă un număr mai mare de pacienți. uneori, și cinci este prea mult. Ne întâlneam deja de jumătate de an și lucrurile păreau să meargă bine pentru toată lumea. Din grup făcea parte un cuplu, ea avea 61 de ani, el, 67. Ea, arhitectă, el, om de afaceri. Erau căsătoriți de 39 de ani. Mai era o studentă la medicină, de 22 de ani, care intenționa să se specializeze în gastro-enterologie, o actriță de 35 de ani, o blondă minionă cu frustrări legate de dimensiunea sânilor și cu un corp de vis și un scriitor ratat de 47 de ani, care se încăpățâna să creadă în marele lui talent, lucru cu care nimeni nu era de acord. La concluzia asta se ajunsese, unanim, după o lectură în grup pe care se luptase să o obțină. Și reușise. Reușisem și eu, într-un fel sau altul, să construiesc o anumită coeziune și toată lumea părea mulțumită. Până în acea zi de mai, de sfârșit de mai, când nu-mi dau seama cum lucrurile au luat-o razna și coeziunea s-a dus naibii.

     Rolul meu ca terapeut al unui grup atât de neomogen nu este să dau sfaturi sau soluții pentru probleme individuale, ci să pun în contact oameni cu problematici diverse și să mă asigur că fiecare are ceva de învățat de la celălalt, veghiând permanent ca lucrurile să nu o ia razna, ceea ce poate părea floarea la ureche dar care, practic, nu este deloc ușor. De altfel, acesta era și principiul după care construiam grupul: vârste diferite, meserii diferite, experiențe diferite. Un soi de Montessori, ca să zic așa, dar nu doar atât. Din ziua aceea am hotărât că principul meu se perimase și trebuia schimbat. Ori lumea înnebunise și trebuia inventată o nouă formă de terapie, în pas cu vremurile. Postumane, zic unii. Ceea ce mi se pare o tâmpenie. Nimic nu poate fi postuman câtă vreme pe planeta asta există oameni. Sau, dacă ar urma să fie, e limpede că eu nu aș fi apucat acele vremuri.

     Era, cum spuneam, o vineri după amiază de mai (terapia de grup avea loc marțea și vinerea, de la orele 17,30 și ședința dura două ore). Aerisisem, ca de obicei, reglasem jaluzelele astfel încât cabinetul să fie inundat de lumina blândă, piezișă, preparasem ceaiul (eu așa obișnuiesc, știu că nu e ceva comun), pregătisem ceștile (la mine-n cabinet nu se fumează), așezasem scaunele în cerc și-mi așteptam pacienții. Prima a sosit, ca de obicei, actrița, o tipă cu o componentă narcisică serioasă, pusă mereu pe harță. La scurtă vreme a apărut scriitorul ratat, îmbufnat ca de obicei, apoi studenta la medicină care mereu părea de pe altă planetă, ca și cum trăia la intersecția dintre două lumi, cea reală și una care exista doar în mintea ei, iar apoi cuplul, ținându-se de mână ca de obicei, cu veșnicul lui surâs pe față, întruchiparea liniștii și a satisfacției. Poate și a generozității.

     Cum la fiecare întâlnire cineva propunea o temă de discuție, de astă dată era rândul cuplului să o propună. Cei doi se comportau întotdeauna ca o singură persoană și la fiecare ședință se țineau de mână. Iar cuplul a propus iubirea, urmând ca unul dintre ei să ia cuvântul. A început Matilda (așa o chema pe arhitectă).

-          Noi am avut noroc încă de la început, a spus Matilda. Erau și alte vremuri, nu nebunia de azi. Ne-am plăcut, ne-am îndrăgostit, am stat un an logodiți și apoi ne-am căsătorit, apoi au apărut copiii, care ne-au legat și mai mult. Pot spune că ne iubim și azi așa cum ne-am iubit atunci.

-          Ei, nu e chiar așa, a intervenit bărbată-su, uiți că taică-tu nu m-a vrut? Nu eram suficient de bun pentru viitoarea sa fiică arhitectă. Boșorogul visa pentru tine tot un arhitect, sau un avocat, sau măcar un medic, spuse.

Am observat că în acel moment și-a retras mâna din mâna nevesti-sii. am văzut, dacă vreți, cum cuplul tinde să se destrame. Întotdeauna ea îi ținea lui mâna și nu invers.

-          Hai să nu batem câmpii, da?, s-a oțărât imediat arhitecta. Tata nu a fost împotrivă, a spus doar că e alegerea mea și că n-am decât să-mi duc crucea, a spus Matilda și am observat că imediat a regretat că rostise cuvântul cruce.

-          Oameni buni, lucrurile astea nu au nici o importanță, a intervenit actrița, ce-a fost, a fost, hai să vorbim despre iubire, nu despre oalele atârnate-n gard acum un secol. Ce e pentru voi iubirea, ia, hai să vedem.

-          Draga mea, a zis Matilda, cu o voce de înțeleaptă, în timp ce bărbată-su se ridica să-și ia ceașca cu ceai, pentru noi iubirea este siguranța căminului, încrederea reciprocă, sprijinul pe care ni-l oferim, bucuria de-a ne vedea copiii realizați, la casa lor.

-          Dar de ce vorbești în numele meu?, a întrerupt-o bărbată-su, vorbește pentru tine, nu pentru mine. Pentru mine iubirea e cu totul altceva.

-          Ce, ce, ce?, s-a repezit, curioasă, actrița, în timp ce scriitorul părea cu totul nemulțumit de subiectul ședinței iar studenta stătea pierdută, ca de obicei, în lumea ei.

-          Păi, ce să fie, ia spuneți-mi voi, ce iubire e aia când ești nevoit să locuiești cu socrii sub același acoperiș și să te supui regulilor altora? Mai e asta iubire, întreb. Nu, ăsta e coșmar, vă spun eu.

Matilda a sărit ca arsă.

-          În loc să zici mersi că ai avut un acoperiș deasupra capului, tu te vaiți că te supuneai regulilor. Și la ce reguli te supuneai, mă rog?, zise Matilda și se ridică să-și ia propia ceașcă de ceai.

-          Boșorogul decretase masa în familie. Vrei, nu vrei, trebuia să mănânc de două ori pe zi și de trei ori în week end-uri cu bășinosu’ și cu mimoza la masă. Mimoza era mă-sa, definiția prefăcătoriei, prefăcătoria înseși, fason cu aere franțuzești, care-și dădea ochii peste cap la fiecare 10 minute și care umbla cu sărurile în sutien. Sâmbăta trebuia să mergem încolonați la filarmonică. Duminica, primeam musafiri, nu conta că erau numai boșorogi, ca ei, trebuia să stau acolo împăiat, să dea bine familia tradițională. Mă duceau de Paști și de Crăciun la biserică, 'tu-i anafura mă-sii, niște mincinoși, niște atei care pupau moaștele crezând că viața-i doar o aparență, că lumea îi crede, niște farisei.

În clipa aceea Matilda a început să plângă iar bărbată-su îi lovea din greșeală (e un fel de-a spune) glezna, în timp ce-și așeza un picior peste celălalt și vărsa un strop de ceai pe pantaloni.

-          Să nu fim agresivi, am spus, să fim civilizați. De ce plângi, Matilda?

-          Pentru că nu mai suport mitocanul, pur și simplu nu-l mai suport, de-o viață îmi jignește părinții, Dumnezeu să-i odihnească acolo unde-or fi, de-o viață ascult lamentările astea cu care mi-a făcut creierii zob, de-o viață mă lupt cu frustrările lui, de parcă e cineva de vină că nu a vrut să facă facultate, de parcă e cineva de vină că sunt arhitectă... Eu sunt de vină, că l-am luat, trebuia să-mi iau un avocat sau un medic sau un arhitect, știa bietul tata ce spune, spuse Matilda și continuă să plângă.

-          Trebuia să-ți iei arhitect? Și de ce eu n-am foat suficient de bun, ai? Cumva Parisul și Roma și Veneția și Viena și Praga și Barcelona arătau altfel dacă luai un arhitect? De ce Parisul și Veneția și Viena și Praga și Barcelona ale mele nu au fost bune?

-          Chiar ești mitocan, are dreptate Matilda, interveni actrița, nu e normal să-i scoți ochii că ai dus-a în străinătate, doar nu ți-a pus pistolul la tâmplă.

-          Asta s-o crezi tu, continuă omul de afaceri, asta s-o crezi tu. S-o vezi cum o apuca angoasa de două ori pe an, s-o vezi cum începea să ofteze ca o femeie nenorocită de viață, să vezi ce slalom trebuia să fac prin finanțe ca s-o duc să respire ca la sanatoriu aer curat de Paris, aer curat de Algarve, aer curat de San Marino... Pe mine m-a întrebat vreodată ce eforturi am fost nevoit să fac s-o țin  pe doamna la patru stele? Întreab-o dacă m-a întrebat?

Matilda continua să plângă, reținut, în batistă.

-          Păi dacă asta e iubirea voastră, a zis actrița, atunci eu ar trebui să nu mă plâng. Eu l-am iubit vreo două luni pe sunetistul din primul teatru în care m-am angajat, apoi a trebuit să plec că-mi găsisem un loc mai bun și acolo m-am cuplat cu un actor, a durat vreo șase luni, apoi m-am cuplat cu directorul teatrului dar și asta a fost ceva trecător dar necesar, apoi m-am hotărât pentru un poet, nemaipomenit talent, mă smintise de minți, îmi scria câte trei poeme pe zi, publica, lua premii în draci dar m-a lăsat pentru o puștoaică, i-am zic că-i un dobitoc și că puștoaica o să-l lase după primele 10 poeme, ceea ce s-a și întâmplat, dar eu n-am vrut să mă întorc la el, am stat vreo șase luni singură că mă rănise și sufeream, apoi m-am cuplat cu un inginer, om serios, așezat, se vedea că a urmat o facultate tehnică, acolo e vorba despre calcul, despre precizie, pe ăștia te poți baza. Cu el sunt și azi, cu toate că m-am plictisit de el. Deci asta e iubirea, dragii mei, iubirea nu e una și gata, iubirea e întotdeauna marea iubire, fiecare iubire e marea iubire și poți avea una, nici una sau o sută într-o viață, nu mai fiți așa rigizi și bucurați-vă când dă peste voi și dacă nu dă, mergeți și căutați-o, ea există, există, dar Dumnezeu îți dă, nu-ți bagă-n traistă, așa să știți de la mine.

Se lăsase o tăcere adâncă, părea că toată lumea reflectează la spusele actriței. Până și Matilda se oprise din plâns și ochii îi străluceau într-un fel pe care nu-l mai observasem până atunci (ca terapeut, sunt nevoită să observ continuu), de parcă o idee începea să-i încolțească-n minte. I-am dat cuvântul studentei care părea să n-aibă nici o intenție de a spune ceva.

-          Eu nu am experiența voastră, a zis studenta proaspăt coborâtă pe pământ, dar eu cred așa, că iubirea nu e ce ziceți voi, nu că vreau să vă contrazic. Una e iubirea mamei, alta e iubirea tatei, alta iubirea dintre doi oameni. Dar ce am văzut eu în spital, în practică, nu pot înțelege. Am văzut oameni mutilați din iubire, de exemplu femeia care a venit într-o noapte la cameră de gardă, plină de vânătăi, cu o rană la braț care trebuia cusută. O bătuse bărbată-su, o bătuse din iubire, așa spunea, o bătuse de o smintise. O dăduse cu capul de un zid, îi cărase o sută de pumni, în cele din urmă spărsese un pahar și o rănise la braț. Asta doar pentru că era beat. Am întrebat-o de ce naiba mai stă cu el. Pentru că mă iubește, așa a zis, pentru că mă iubește. Unde e iubirea asta, vă rog să-mi spuneți, ce fel de iubire e asta cu pumni și pahare sparte și sânge? Vă rog să-mi explicați. Sau, în altă zi, tot la gardă, a venit unul cu testiculele zdrobite de concubină, cică îl prinsese cu una în pat și concubina a înnebunit și tot așa spunea, că asta îl iubea, tot din iubire o pățise și nu era prima oară. Deci vă rog să-mi spuneți ce naiba e iubirea.

-          Eeeei, zise scriitorul, ești încă mică, nu înțelegi, dar și asta e iubire. Sigur, nu sunt de acord să fii agresiv, dar așa e iubirea. Pentru mine, însă, iubirea este cea care mă inspiră să scriu. Muza. Eternul feminin.

-          Adică o plăsmuire, zice actrița.

-          Nu e nici o plăsmuire, e ceea ce simt când sunt îndrăgostit, e cât se poate de real numai că, scriitor fiind, la mine iubirea așa se exprimă, scriind.

-          Adică tu, când iubești, scrii și muza stă singur-n iatac așteptând să termini tu de scris, da? Asta-i iubire? Asta-i nebunie, măi, omule. Păi d-aia ești singur, că te îndrăgostești și scrii și uiți de aia. De fapt, ești îndrăgostit de stările tale, de emoțiile tale, nu de muză, muza e pretextul și mai termină naibii cu muza asta a ta. Azi nu mai există muze sau dacă există nu se mai numesc așa, a zis actrița, care se vedea că joacă un rol, că este pe scenă. De altfel, întotdeauna vorbea mult pentru că avea nevoie de atenția și admirația celorlalți.

-          Nu ai dreptate, am auzit glasul Matildei, nu ai dreptate. Ce poate fi mai frumos pentru o femeie decât să inspire o creație artistică? Eu sunt de acord cu el, asta trebuie să fie iubirea, ooooh, cât mi-aș fi dorit să am atâta noroc...

-          Genul ăsta de iubire e o mare păcăleală, un mare rahat, a intervenit bărbată-su imediat, ca și cum ar fi avut un ciocan în mână. Minți plecate pe pereți, sminteli de minți, altceva nu știți să faceți, decât să smintiți mințile cu prostiile voastre romantice, cu romanele voastre mincinoase. Să fii romantic azi este semn de idioțenie, azi, când viața înseamnă bani. Asta e iubirea, banii pe care-i faci ca să trăiești bine. Mașina pe care o conduci. Casa în care locuiești. Hainele pe care le îmbraci. Restaurantele. Călătoriile, nu cărțile. Cine dracu mai citește azi romane? Voi sunteți trântorii acestei lumi, trăiți pe spatele nostru, al antreprenorilor și ne mai furați și femeile. Nenorociților!

-          Tu, care, n-ai citit o carte în viața ta, sări Matilda, tu să taci din gură, n-ai nici un drept să vorbești. Eu aș prefera oricând unul ca el. Niciodată nu mi-ai spus un cuvânt frumos, niciodată nu m-ai alintat. Niciodată nu m-ai făcut să fiu muza ta, spuse și începu să plângă.

Și pentru că era vulcanic din fire, bărbată-su se ridică vijelios, puse ceașca de ceai pe masă, salută și plecă fără să-mi dea posibilitatea să intervin, și, în timp ce se îndrepta hotărât spre ieșire, Matilda îi ura cale bătută, spunându-i să nu cumva să vină s-o caute, că ea se duce în seara aia la mama acasă și nu avea de gând să se întoarcă. Apoi s-a mutat pe scaunul de lângă scriitor.

     Eram cam debusolată, efectiv nu știam cum să intervin, probabil că, inconștient, intrasem în coliziune mentală cu grupul și mintea mi se tulburase când am auzit-o iar pe actriță:

-          Oameni buni, un glonț în cap, vă dați seama? Da, iubirea e un glonț în cap. Prietena mea din copilărie s-a sinucis din iubire. Când dobitocul a lăsat-o, după ce s-a culcat cu ea, cu frăgezimea aia de fată, a lăsat-o. Asta era îndrăgostită până peste cap și nu a suportat și și-a tras un glonț în cap, taică-su era polițist și a folosit pistolul din dotare. A murit pe loc. Știa unde să ochească. Deci un glonț în cap, pricepeți? Nu e nimic romantic în chestia asta, dacă mă întrebați.

-          Dragă, nu mai bate câmpii, zise Matilda care devenise, brusc, vorbăreață, iubirea e o centură de siguranță, una roz. Și dacă tot a plecat bărbată-miu, să vă mai spun ceva. Am avut o relație de vreun an de zile cu un filosof. Aia a fost adevărata mea iubire. Marea mea iubire. Unica mea iubire. Nu doar că-mi citea din Platon, dar mi-l și explica. Nu doar că-mi citea din Aristotel și din Seneca, dar mă și ajuta să-i pătrund cu mintea. Teribil ce m-a îmbogățit filosoful ăla. Ca să nu mai spun că era un amant perfect. Știa, domnule, ce să facă cu o femeie. Știu că ăștia au o reputație proastă, că lumea crede că nu fac altceva decât să citească și să gândească, dar nu e deloc așa. Nu cred că există amanți mai buni decât filosofii. Au un fel anume de a-ți suci mințile... Au cuvintele la ei, ce să spun. Au înțelepciunea de partea lor, așa cum femeile au neputința de partea lor, dar femeile-s proaste și nu știu că neputința e un atu, dar vă spun eu, fetelor, că așa e.

-          Eu n-am înțeles nimic, a spus studenta, după o vreme când toți ne gândeam la ce spusese Matilda. Chiar n-am înțeles nimic. Ședința asta m-a făcut praf. Înainte credeam că tot mai pricep câte ceva, dar acum știu că nu mai știu chiar nimic. Și asta din cauza dumneavoastră, Matilda, că ați adus acest subiect nenorocit în discuție. Ce naiba v-a găsit să vorbim despre iubire?

     În acea clipă toate cele patru perechi de ochi s-au îndreptat către mine, căci eu eram adevarata vinovată. Era datoria mea să interzic acest subiect periculos care nu doar că distrusese coeziunea de grup, ci grupul însuși și care m-a și convins că despre iubire nu se vorbește-n grup, nu se vorbește niciodată în public, ci numai și numai în mintea ta, cu tine însuți. E cel mai sigur. Și atunci am auzit, mai limpede ca niciodată, sunetul respirațiilor celor din jur, care rămăseseră tăcuți în înserarea care pătrundea în cabinet. Sunetul tăcerii. Despre iubire nu se vorbește în public.

 (tablou de Lisa G., professional painter born in Montreal,Canada living near Paris France.Self educated painter)