Omul este,
fără îndoială, capabil de mari aroganțe. Într-un eventual top al celor mai
strălucitoare dintre acestea (pe care nici prin minte nu îmi trece să mă
străduiesc să-l realizez), aroganța care ocupă de departe primul loc este aceea
de a avea convingerea că trupul (ni) se supune rațiunii. Este un alt mod de a
sugera că mintea noastră este perfect rațională, având totul în control și, mai
mult, că mustește de inteligență, de vreme ce e așa deșteaptă încât să
îngenuncheze năbădăiosul trup. Eventualul cititor care nu se regăsește în
categoria mai sus enunțată este rugat să curme lectura acestor rânduri căci
face parte, fără îndoială, din tagma înțelepților iar rândurile acestea nu îi
sunt de nici o utilitate.
Vă propun un test cât se poate de simplu.
Încercați să vă amintiți, domnilor, dacă măcar o singură dată în viață vi s-a
întâmplat să zăriți plutind în preajma dumneavoastră o zeiță cu glezne
dăltuite-n marmură șlefuită, cu trup mlădiind aerul și obligându-l să vibreze
cristalin, o zeiță cu sâni imponderabili, parcă având o viață a lor, făcându-vă
privirea să ardă, halucinată de impasibila trecere a Frumuseții. Așa-i că nu
ați mai putut uita-o? Așa-i că noaptea, sub plapumă, v-a fost albită de sfâșierea
sufletească produsă de amintirea trecerii
creaturii, care a lăsat în urma sa un parfum inefabil, pe veci înscris în
memoria dumneavoastră olfactivă? Așa-i că, lipsit de talent poetic, i-ați
scris, totuși, măcar o singură poezie în gând? Așa-i că o mulțime de fantasme,
mai mult sau mai puțin rușinoase, v-au petrecut nopți la rând și așa-i că și
azi, când și când, mai oftați din rărunchi, cu privirea străpungând cerul,
într-un loc numai de voi știut? Fiți bărbați, recunoașteți, nu are sens să
negați. Noi, soțiile voastre, știm crudul adevăr.
Dumneavoastră, doamnelor, vi s-a întâmplat
vreodată să fiți, brusc, frisonate de apariția chiar sub ochii voștri a vreunei alcătuiri de parte bărbătească în care vi s-a părut că-l recunoașteți,
fulgurant, pe Alain Delon, sau pe Russell Crowe, sau pe Brad Pitt, sau pe
George Clooney (pe Tom Cruise nu-l trec aici, nu-mi place), sau pe Robert de
Niro, Anthony Quinn, Daniel Day-Lewis, Tommy Lee Jones, Sean Connery, Robert
Mitchum, Anthony Hopkins, Tony Curtis, Robert Redford, Michael Kane, Paul
Newman, Gregory Peck, Ralph Fiennes, John Travolta, Liam Neeson, oh, Doamne,
Kevin Spacey, Hugh Laurie, Leonard Cohen? (iertată să fiu că-i nedreptățesc pe
mulți alții) Așa-i că și dumneavoastră, doamnelor, ați pățit faza cu nopțile
albe de mai sus? Așa-i, nu are rost să negați și nici să mă mai lungesc. Puteți
fantasma mai departe, soții voștri nu s-au prins. Și nici nu o vor face.
Unul
dintre puținii înțelepți care au luat în serios meditația asupra iubirii a fost
Arthur Schopenhauer, care s-a întrebat cum de e posibil ca „un fleac” (așa cum
părea antecesorilor) precum iubirea să joace un rol atât de important în
economia vieții noastre. Poate și pentru faptul că la vârsta de 43 de ani își
pierde mințile (pentru scurtă vreme) după o jună de 17 ani, Flora Weiss, căreia
îi oferă un ciorchine de struguri (albi), încercând să o cucerească. Să trecem
discret peste faptul jenant că, ani de zile mai târziu, fosta jună consemnează
în jurnalul său că ciorchinele cu pricina, ciorchinele în ale cărui boabe
stătea încifrată toată dragostea schopenhaueriană, o umpluse de scârbă pe
frageda domniță, care a dat drumul strugurelui într-un lac, tocmai pentru că
fusese atins de mâinile „bătrânului Schopenhauer”. (De unde am putea trage
concluzia că unei ingenue nepricepute de 17 ani, un bărbat de doar 43 de ani,
adică aflat în deplinătatea forței și la apogeul masculinității, i se pare
nimic altceva decât un bătrân. Lucru valabil și ieri, și azi, și mâine, orice-ați crede
dumneavoastră, domnilor. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.)
În deplin acord cu Montaigne, cu două sute
și ceva de ani în urmă, Schopenhauer cosideră că mintea se supune trupului,
fiind tulburată, uneori, de simpla observare a unei unghiuțe de sidef, apanaj
al degetului mic al unei răpitoare și inconștiente de sine prezențe feminine. Și
pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, toate acestea care detronau
rațiunea, obligând-o să se înjosească în fața mizeriilor trupului păcătos,
Schopenhauer le-a numit voință de viață, adică acel impuls
inerent ființei umane, acea forță de neînvins care împinge omul, împotriva
voinței rațiunii, să se reproducă. Iubirea, cea mai firească dintre obsesiile
umane, așa cum spune filosoful, nu este un scop în sine, nicidecum. Să nu ne amăgim. Scopul este
reproducerea, numai că, tot el spune, acest scop este unul inconștient, adică
nu știe nimic despre sine. Fin psiholog, gânditorul german este de părere că
omul este scindat între un eu inconștient și unul conștient (numit intelect), cel
dintâi fiind guvernat de voința de viață și guvernând, la rândul său, eul
conștient, care i se supune fără crâcnire și fără drept de apel. Spus altfel,
ființa umană este o tiranie, și nicidecum o democrație, doamne ferește!
Pe urmele teoriei selecției naturale
sistematizată de către Charles Darwin în Originea speciilor, Schopenhauer
crede că rațiunea se află în slujba scopului inconștient al voinței de viață
obsedată de bebeluși. Ea nu vrea altceva decât să procreeze, dar nu oricum, ci
cu partenerul cel mai bun, care poate da naștere celor mai valoroase
progenituri. De aceea, spune el, facem anumite alegeri, de aceea rațiunea
noastră nu cedează imediat în fața oricărei frumoase creaturi, deoarece are loc
un dialog silențios între inconștientul nostru și cel al potențialului genitor,
astfel încât, într-un fel sau altul, ajungem să ne dăm seama dacă acea persoană
este sau nu cea mai potrivită pentru a fi celălalt părinte al odraslelor
noastre. Altfel spus, eul inconștient stă și cântărește și deliberează într-un
mod numai de el știut, și alege (în ciuda, uneori în pofida intelectului),
seamănul de sex opus cel mai potrivit pentru a perpetua specia cu cele mai
valoroase exemplare. Fiind o forță de nestăvălit care se manifestă împotriva
rațiunii, înțelegem acum de ce oamenii se reproduc numai dacă-și pierd,
temporar, mințile, îndrăgostindu-se. Sau crezând că se îndrăgostesc.
Geniul lui Freud nu a constat doar în
aceea că a fixat într-o topografie psihismul uman, ci mai ales în aceea că a
reușit să-și remanieze, până la sfârșit, propria teorie. Astfel, în cea de-a
doua teorie despre instincte, Eros și Thanatos, Freud face un salt în
ontologie, defindu-le drept forțe înnăscute (pulsiuni, instincte de viață și de
moarte), de anvergura principiilor ultime din filosofia elină. Freud are în
Schopenhauer un ilustru antemergător, fiind cunoscut faptul că medicul vienez
dă întâietate inconștientului, considerând că acesta deține ponderea cea mai
mare în psihicul uman. Altfel spus, Freud este de părere că omul nu este, sub
nici o formă, o ființă rațională. A iubi are legătură cu orice altceva (vorba
vine) decât cu rațiunea. Și nu are rost să înșir aici cu ce anume are legătură
a iubi din perspectiva lui Freud pentru că ar însemna să predau un curs de
psihanaliză, or, nu ăsta este scopul acestei scrieri.
P.S. Aceasta este o simplă încercare, și nu un eseu serios.
(René François Ghislain Magritte, 1898-1967 - The Lovers)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu