Nu e deloc indicat și nici util nu este să
deznădăjduim în viața asta, unica pe care ăl de sus sau soarta sau hazardul
ne-au dat-o, din orice fleac. Deznădejdea, ca să fie serioasă, are nevoie de un
temei cu greutate. Contondent. Dacă temeiul este unul suficient de puternic, atunci
putem spera la o oarecare înțelegere și consolare din partea prietenilor, a
familiei. Putem simți un strop din iubirea lor. Doar un strop. Dar cine iubește
un om deznădăjduit din pricini de amor? Dacă ești nefericitul posesor al unei
atare deznădejdi, fii înțelept și nu destăinui nimănui pricina. Toți vor râde
de tine. Lucrul ăsta ține cel mult la adolescență, dar când ai trecut de, să
zicem, 25 de ani, nimeni nu te mai ia în serios și te consideră fraier. Cel mai
mare fraier.
Să presupunem că ești femeie și ești trecută
de 25 de ani și te-a cuprins deznădejdea din amor. Ce este femeia, ați putea
întreba. Mai bine nu întrebați, căci și așa se presupune că toată lumea știe ce
este femeia iar dacă ajungem la definiții, este foarte posibil să nu le putem
epuiza niciodată. Totuși, măcar o definițe, două, să dăm. Așadar: în opinia lui
Flaubert (Bouvard și Pécuchet, ed. ALLFA, trad. Irina Mavrodin, 1997), femeia
este „persoană de sex feminin. S-a născut din coasta lui Adam. A nu se spune
,femeia mea’ ci ,soția mea’ sau, și mai bine ,jumătatea mea’”. E clar, da? Femeia
este o persoană al cărei sex este feminin și despre ea nu este corect să
vorbești ca și cum ar fi ,femeia mea’.
Dacă îl întrebăm
pe Shakeseare, el ne va spune hâtru, rapid și fără dubiu, că femeia este nimic
altceva decât „slăbiciune”. Anne Rice, pe care nu este cazul să o luăm în serios,
ea însăși femeie, crede că femeia este „al doilea mister al omenirii”. Acum, nu
mă întrebați care este primul, că nu stau să caut. Virginia Woolf (poate
că din cauza depresiei, nu știu, nu dați cu pietre, sau, din contra, din
pricina unei imense lucidități) spune că femeia este „anonimul”. Tot ea spune
(probabil într-o perioadă de echilibru emoțional) că femeia este „lumina care
cade pe flori”, dar, să nu uităm o clipă, și Virginia Woolf, vrând, nevrând,
tot femeie a fost, așadar, demnă de neîncredere.
Xenofon (dar cine îl mai citește pe Xenofon azi?) făcea, la
vremea lui, puțină dreptate: „Femeia nu este câtuși de puțin inferioară
bărbatului, în afara lipsei de putere.”, dar se cere să observăm (și mai bine
să nu tragem concluzii inutile) faptul că învățatul corintian definea femeia în
raport cu bărbatul, ceea ce cred că este edificator. Nu știu dacă Nietzsche (nu
am chef să caut dovada) a spus sau nu ceva foarte urât, și anume că „femeia e o
suprafață care simulează adâncimea”, dar la ce altceva să te aștepți din partea
lui Nietzsche? Mă opresc aici cu definițiile, prea multe necunoscute și nimic
limpede. E un alt fel de-a spune că nimeni nu a reușit să epuizeze femeia într-o
definiție.
Să revin: presupunem că ești femeie, presupunem că ești
(din nefericire pentru tine) trecută de 25 de ani și deznădăjduiești din amor. Ce
te faci? Cum te descurci? Care-ți este soluția? Cum te scuturi de suferință? Cum te ridici din durere, pentru a merge mai departe? Înainte
de încerca un răspuns, să vedem ce poate fi bărbatul. Nu are sens să încep tot
cu Flaubert pentru că, pur și simplu, el nu definește bărbatul. Sub nici o
formă nu vreau să mă opresc la Victor Hugo deoarece iarăși cred că nu aș mai
conteni, Hugo a avut păreri și definiții foarte multe și despre femeie, și
despre bărbat, niciuna, însă, clară și concisă. Așa că voi trece direct la
misoginul de Romain Rolland, care pleznește două dintr-o lovitură (două, nu șapte), definind
bărbatul prin ceea ce nu este. Ia ascultați aici: „E
adevărat că femeia e jumătatea bărbatului, pentru că un bărbat însurat e doar
jumătate din bărbatul care era.” Nu fac comentarii, nu cred că merită, toată
lumea înțelege. Nici Vasile Pârvan, mai înțelept și, pare-se, deloc misogin, nu
ne lămurește: „Bărbatul e, înainte de orice, fiul Femeii.” De lămurit, nu ne lămurește nimeni, apelul la femeie, însă, poate deveni o
certitudine! Numai că atare generalizare nu ne slujește scopul.
Trebuie să mărturisesc că nu mi-a fost
deloc ușor să găsesc definiții ale bărbatului, iar din acest fapt fiecare are dreptul
să tragă ce concluzie dorește. Dar iată ce spune Frederic Beigbeder:
„Bărbatul este un animal nesatisfăcut.” Și totuși,
nu pot trece peste Nietzsche așa ușor, doar a fost cine-a fost iar eu nu sunt nici până la glezna lui, așa încât se cuvine să-l bag în seamă. Nietzsche spune
că un bărbat - orice bărbat - este un „copil mai mare” și îndeamnă femeile (printr-un sprințar
„hai” sau „haideți”) să descopere copilul din bărbat. La care eu îi răspund, în simplitatea mea, de care nu mă rușinez: ce
vorbești, altceva mai bun n-avem de făcut!
Rezumând, că deja m-am întins prea mult:
se pare că nu putem defini pricina deznădejdii din amor, câtă vreme nimănui nu
îi este foarte limpede nici ce anume, exact, este femeia, nici ce anume, exact,
este bărbatul. În aceste condiții, cred că sunt îndreptățită să cred că, atâta
vreme cât nu știm despre ce vorbim, ori deznădejdea din amor este o invenție a
fiecăruia dintre noi (și de aceea nimeni altcineva nu o poate înțelege – vedeți
acum de ce v-am sfătuit să nu mărturisiți nimănui acest lucru?), ori că însuși
obiectul deznădejdii este numai și numai ceva fantasmat, de vreme ce nu există
o definiție irefutabilă nici a femeii, nici a bărbatului. Altfel spus, am
rezolvat problema: nu există, în fapt, nici o problemă. Ceea ce, să recunoaștem, nu înseamnă deloc că amorul nu există.
P.S. Nici acesta nu este
și nu se vrea a fi un eseu. Când voi scrie un eseu, o voi anunța public și
asumat.
(am ales să ilustrez cu un tablou de ANDRÉ MASSON (1896-1987), In the Tower of Sleep, 1938 (Oil on Canvas) pentru ca fiecare să interpreteze după bunul plac.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu