O creangă de cireș înflorit

Un zid încins de soare

un zid din piatră mai albă ca lumina

și tu stând pe jos, cu spatele sprijinit în căldura lui

și eu stând între brațele tale, cu spatele sprijinit

în căldura pieptului tău

și brațele tale încrucișate

peste brațele mele încrucișate

pe piept

asta este 

fericirea

și cerul traversat pe diagonală

de o creangă

de cireș

înflorit

Substanța din care e făcută viața

     Era la locul lui, în spatele ferestrei, așteptând-o ca în fiecare seară din ultima săptămână. Într-un târziu, când încă nu se întunecase, apăru.

Purta o rochie albă prinsă pe umeri cu bretele subțiri, dintr-o pânză aproape transparentă, care-i ajungea la jumătatea genunchilor. Avea picioarele goale și fiecare pas pe lemnul cald al podelei se vedea că-i produce o anumită plăcere. Pășea ca și cum ar fi făcut-o pe o blană moale și mângâierea ei i-ar fi dezmierdat tălpile. Plăcerea urca pe glezne, pe pulpe, mlădiindu-i șoldurile într-un fel anume, de parcă o lentoare lascivă ar fi cuprins-o. Părul lung, ondulat, de un blond stins ca paiul de iarbă uscat, îi dezvelea gâtul deasupra umărului stâng, acoperind umărul și sânul drept. De urechi îi atârnau cercei lungi, cu pietre colorate, probabil zornăitori, Harms nu știa pentru că nu-i putea auzi.

Sub pânza subțire a rochiei cu decolteu generos, sânul stâng sălta ușor la fiecare pas, lăsându-se apoi sub propria-i greutate. Înainte de-a se așeza pe canapea, își ridică rochia până la jumătatea pulpelor, o lipi de corp și atunci Harms își ținu respirația la vederea rotunjimilor ațâțătoare ale coapselor.

Ca orice băiat de 19 ani aflat într-o astfel de situație, își puse mâna la gură de teamă să nu scoată vreun sunet când ea își ridică picioarele pe canapea, frecându-și apoi ușor gleznele una de celalaltă, în căutarea celei mai confortabile poziții. Când picioarele își găsiră odihna, întinse mâna subțire, îmbodobită de luciul unui bronz auriu și luă cartea de lângă fructiera plină cu struguri. O puse pe genunchi și privi spre fereastră, ca și cum ar fi știut că este, la rându-i, privită.

Buzele i să resfrânseră într-un surâs pe care, dacă ar fi cunoscut cuvântul, Harms l-ar fi numit pervers, lucru pe care orice femeie de 40 de ani îl stăpânește. Își trecu limba pe deasupra buzei de jos, încet, foarte încet, ca și cum ar fi gustat-o. Băiatului inima i se zbătu nebunește, prins între teama că a fost descoperit și excitația care-i frisonează corpul încordat. Femeia oftează, sânul stâng i se lipește de pieptarul rochiei care îl strivește preț de câteva clipe, suficient cât Harms să vadă, cu ochii măriți la maxim, sfârcul aplatizându-se sub pânza care acum îi reliefează sânul în toată rotunjimea lui. Apoi întoarse cartea și începu să citească, învârtind în timpul ăsta o șuviță pe degetul arătător.

După minute lungi în care Harms s-a rugat la Dumnezeu ca ea să se ridice de pe canapea ca să-i mai poată zări trupul gol mișcându-se sub rochie, dorința i s-a împlinit. În timp ce întinse mâna după o boabă de strugure pe care Harms văzu cum și-o pune mai întâi pe limbă, o breteluță a rochiei îi alunecă de pe umăr, dezgolindu-i pe jumătate sânul. Nu și-o trase la loc, se ridică și păși direct spre geam, cu acea lascivitate căreia băiatului i se părea a fi ceva moale și umed și cleios. Pentru o clipă, avu de ales: să se ascundă în cea mai deplină liniște sau să privească alunecarea ei spre fereastră, de fapt profilul pulpelor și a sexului pe care lumina venită din spatele ei le arăta într-un contur nebunesc. Preferă lumina orbitoare a tuturor acelor rotunjimi întunecate.

Femeia deschise fereastra pentru a lăsa răcoarea să pătrundă în odaie și nici măcar nu tresări când dădu de ochii mari, uluiți ai băiatului. Îi privi fix, cu ochii ei verzi, sticloși, cu respirația egală, ca și cum ar fi privit în ochi o pisică, îl privi atât de intens și cu atâta liniște încât lui Harms inima i se tulbură și chiar i se păru că urmează să leșine. Dar nu leșină, dimpotrivă, o privi și mai intens, încercând să descifreze limba în care ochii ei grăiau, o limbă care lui Harms i se păru mai cuprinzătoare decât limbile tuturor religiilor lumii, o limbă mai încifrată decât un pergament de neînțeles.

- Dar ai tupeu, nu glumă, i-a spus ea, cu vocea ei de femeie de 40 de ani, stăpână pe o putere absolută căreia băiatului nici nu îi trecu prin minte că i s-ar putea împotrivi. Hai, vino încoace, nu mai sta acolo ca un câine speriat, nu te mănânc, și i-a întins mâna, care pe Harms l-a curentat, ajutându-l să se salte pe fereastră.

Stăteau acum față în față, respirând același aer iar băiatul avea impresia că simte parfumul gurii ei și, odată cu el, ceva din lentoarea aceea molatecă pe care o zărise mai devreme în felul ei de a se mișca părea că trece în trupul lui, înmoindu-i oasele și făcându-i genunchii să tremure. Câteva clipe i se păru că vede în verdele ochilor ei însăși substanța din care este alcătuită viața, apoi puterile îl părăsiră și, lăsându-și privirile în jos, se văzu nevoit să se așeze, ca și când ar fi depus armele. Fără nici un cuvânt, i-a dat să bea un pahar cu apă rece pe care băiatul l-a băut până la fund.

- Acum du-te, i-a spus în timp ce-și ridica părul prizându-l la spate, dar băiatul nu se putea mișca deoarece de la subsoara ei netedă simțea învăluindu-l răcoarea unor ghețari tăcuți. O șuviță i s-a desprins din coc, alunecându-i pe obraz și, în timp ce-i spunea din nou hai, du-te, ritmul în care genele acopereau și dezveleau verdele ochilor avea impresia că, din contră, spune altceva. Dar Harms nu știe în ce să se încreadă, în vorbele ei sau în ritmul genelor. Doar cu mintea îndrăznește Harms să străbată distanța uriașă până la ea și se vede pe el, cel din închipuirea lui, apropiindu-și gura de buzele ei și chiar îi simte limba, limba ei moale, atingându-i buzele iar limba ei parcă îl ajută să înțeleagă viața mai bine. Dar nu pricepe nimic.

- Oh, cât tupei ai, îi spune în timp ce-l împinge cu ambele mâini spre fereastră. Hai, pleacă odată, parcă ai fi un stoic cu mutra gravă, zice și-i întoarce spatele, înreptându-se spre canapea. Ia cartea și începe să citească iar lui Harms i se pare că femeia a dispărut într-un loc pe care nu-l poate detecta. Nu porunca ei îl face să plece, ci dispariția ei. Singurătatea. Pustiul. Căci pustiu simte Harms când ea se retrage între paginile cărții, abandonându-l. Și, cu toate că o vede cât se poate de limpede, ea nu mai este pe nicăieri. Doar frigul din piept, doar gheața pe care o simte în ceafă îl împing spre fereastra prin care se strecoară, din nou, în liniștea nopții mai neagră ca smoala, mai frumoasă ca lumina. Și acolo, la adăpostul întunericului, începe să plângă ca un copil.

O amintire

Clipei acesteia îi vei zice-ntr-o zi întâmplare

eu îi voi zice vis

iar ei, toți ceilalți, nu îi vor zice în nici un fel

căci clipa aceasta nu există

ce e o clipă la scara Timpului?

Păi... mă gândesc c-ar putea fi

(dar tu deja ai uitat)

clipa în care-ai reînvățat

să plângi

(iar eu îți spuneam – dar tu nu mai ții minte –

că, iată!, lacrimile nu ți-au secat)

Și norii târau soarele de partea

cealaltă a pădurii

Inima făcea tic-tac, tic-tac.

(tablou de Ciaran Brennan)

Niște vechituri

Am stat preț de câteva clipe cu mâna pe sertar, gândindu-mă dacă să-l deschid sau nu, de fapt întrebându-mă dacă este sau nu în regulă să-l deschid. Cum n-am găsit nici un motiv pentru care ar fi putut să nu fie în regulă, l-am deschis și am scos fotografiile. Un teanc întreg, neorânduit. M-am așezat pe covor, pe burtă și am început să mă uit la ele. Într-o oră le dădusem gata și recunosc că nu eram în cea mai bună formă. Cu toate astea, m-am apucat să le ordonez. Trebuiau puse în ordine. Mi-au ieșit cinci teancuri mai mici. Toate cele cinci femei erau roșcate, cu părul lung și drept, cu sâni opulenți și slabe, ca să nu spun slăbănoage. Nu îndeplineam nici un criteriu. Nu eram roșcată, nu aveam părul prea lung, nu aveam firul drept, din contră, aveam părul ondulat, nu aveam sâni opulenți și nici slăbănoagă nu eram. În nici un caz nu eram grasă. Consider că eram tocmai bine. M-am dus la bucătărie, am tăiat o felie de pâine, am uns-o cu unt și cu dulceață de vișine și am mânca-o în sufragerie, în picioare, privind de sus cele cinci teancuri cu fotografii. Când am terminat, în timp ce îmi lingeam buzele de dulceață, am luat cele cinci teancuri, le-am așezat în sertar și am pus sertarul la locul lui. Nu a mai trecut mult timp și a apărut.

De cum a intrat pe ușă, l-am luat în brațe și m-am lipit de trupul lui, încolăcindu-mi brațele pe după gât. I-am simțit mirosul pielii, brațele protectoare răspunzând îmbrățișării mele, m-a sărutat pe creștetul capului după care a rostit un vers din Cântarea cântărilor. Ne-am sărutat și în timp ce ne sărutam iar am simțit mirosul aerului tare de munte. Mi-a trebuit vreun an până să-l fac să înțeleagă că manifestările de afecțiune fac parte dintre acele lucruri firești la toate cuplurile din lume și că nu sunt niște ciudățenii de-ale mele. Nu sunt obișnuit, mi-a spus la început. Nu-mi place. Ba are să-ți placă, i-am spus. Nu are cum să nu-ți placă așa ceva. Și ajunsese să-i placă, în sfârșit. Devenise firesc.

În seara aceea am mâncat brânză cu roșii și cu pâine de casă, am băut un pinot noir Boucharde și mi-a povestit ultimele bârfe de la universitate. Apoi mi-a spus că ar vrea să lucreze puțin, ceea ce însemna că urma să se retragă două ceasuri, timp în care nu aveam altceva de făcut decât să citesc sau să ascult știrile de seară. Dar eu nu voiam ca în seara aceea să lucreze, așa că m-am așezat în brațele lui și mi-am încolăcit din nou brațele în jurul gâtului. A înțeles rapid și așa am ajuns în dormitor.

A doua zi, după ce a plecat, m-am apucat să strâng toate scrumierele din casă. Și pe cele din Grecia, și pe cele din Portugalia, și pe cele din Franța, și pe cele din Italia, și pe cele din Cehia. Nu le-am aruncat, doar le-am dus în beciul de la subsol, unde se ducea doar în caz de forță majoră. Și pentru că rămăsesem fără nici o scrumieră, am ieșit în oraș de unde m-am întors cu o față de masă din batist brodat și cu o scrumieră mare, din porțelan de Limoges, pe care am așezat-o în mijlocul mesei din bucătărie, peste fața de masă micuță, dar elegantă. Nu știu de ce, mi-a sărit în ochi ghiveciul cu violete de Parma. De fapt, știu de ce, pentru că era pictat cu mov. Colac peste pupăză, mai avea pictat, cu bleu, un ochi. Și nu era mână de artist. Era un ochi adăugat după ce ghiveciul fusese cumpărat. L-am dus pe balcon, ca să nu-l mai văd. Cu tot cu violetele. Am ieșit din nou în oraș, de unde m-am întors cu prosoape noi de bucătărie pentru că tocmai le aruncasem pe cele franțuzești și pe cele portugheze, cu pahare și cești noi ca să le înlocuiesc pe cele italienești și cu câteva farfurii, punându-le pe cele cehești alături de toate celelalte, într-o cutie din carton pe care am coborât-o în beci.

Seara, când a venit acasă, iar m-am lipit de el, iar mi-a spus un vers din Cântarea cântărilor după ce m-a sărutat și, când s-a retras să lucreze, mi-am luat cartea și m-am dus după el, să stăm împreună. Nu-l deranjam cu nimic, puteam fi silențioasă. Când ne-am băgat în pat, am știut că a doua zi voi schimba lenjeria de pat și prosoapele și mă întrebam ce gamă de culori să folosesc. Vizualizând mental dimensiunile beciului, mi-am dat seama că va face față și covoarelor. M-am ghemuit în brațele lui, pentru că acolo îmi era locul.

(în imagine, o scrumieră fabricată în regiunea Limoges, Franța)

Verónica

 

    Nu sunt nebună. Am această certitudine. E vorba doar despre imaginație. Nici nu am încotro, sunt psihanalist. Nu poți fi psihanalist fără să ai imaginație (dar un pic nebun poți fi), asta o știe orice psihanalist. În rest, nu o mai știe nimeni pentru că nimeni nu mai crede azi în psihanaliză. Poate tocmai pentru că mă ocup cu reverii, fantasme și alte imagerii, văd atât de limpede, în cutele neregulate ale canepelei tapițate cu piele din camera de zi care funcționează drept cabinet, un chip. Este impropriu spus un chip, căci, așa cum a rămas el desenat în cutele din piele maron după ce FD (care se citește Fede) s-a ridicat aseară și a plecat, este vorba, de fapt, despre jumătate de chip. De sub nas, care pare mai degrabă o tentativă de nas dar care este poziționat la locul firesc al nasului, partea de dedesubt a chipului este perfect conturată: ovalul feței, gura sunt de netăgăduit, sunt acolo, în cutele din piele ale canapelei. Nu se știe de ce gen este chipul pentru că, în egală măsură, poate fi un chip de femeie sau un chip de bărbat. Fără nici un dubiu. E cât se poate de evident că FD nu știe ce-a lăsat în urma lui și nici nu aș îndrăzni să-i spun. Dar, până una, alta, chipul este sub ochii mei și nu mă voi așeza pe canapeaua aceea ca nu cumva să-l stric. Vreau să păstrez dovada. M-am gândit să-l fotografiez, dar mi-e teamă că aș da naștere la interpretări nepotrivite, așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt: este vorba despre un chip. De la această imagine a pornit toată nebunia.

      Puteți să spuneți orice, mie nu-mi place Tzara. Mie îmi plac Rimbaud, Baudelaire, Pasternak, Poe, Keats, Eliot, oh, mai ales Eliot, Dickinson, Browning, Pessoa îmi place mult de tot, pentru Rilke am avut, cândva, un cult, Paz, evident că trebuie să-l pun aici pe Shakespeare, Durrell îmi place enorm și mai sunt atâția alții care-mi plac. Dar de poetul Francesco Calabreze del Ruz nu am auzit. Ce naiba nume mai e și ăsta, l-am întrebat. Zici că-i corcitură de Cosa Nostra cu aristocrația spaniolă. Și nu mă înșelam prea tare. Mi-a spus că del Ruz sau di Croce e totuna, însă nici de di Croce nu auzisem. Apoi mi-a spus povestea: Paolo Calabreze, tatăl lui Francesco, era, într-adevăr, mafiot din Calabria. Mafiot imigrant, căci nu era italian, era român. Numele de Calabreze nu era numele lui adevărat, era numele regiunii Calabria, pe el îl chema Jan Aluoaie, dar nimeni din Calabria nu putea ponunța numele ăsta, așa că s-a autobotezat Paolo Calabreze. Adică și-a luat un nume perfect italienesc. Nume de mafiot italian, nume de Cosa Nostra. Dacă l-ar fi chemat tot Jan Aluoaie, Verónica del Ruz nu s-ar fi uitat la el niciodată pentru că s-ar fi întrebat ce naiba nume mai e și ăsta. 

     Ea făcea parte, e adevărat, din aristocrația spaniolă, dar din aristocrația degenerată, pe care nimeni nu mai dădea doi bani. Momentul declinului familei del Ruz a început în clipa în care Hernando del Ruz s-a îndrăgostit de o curviștină marocană, pe care a luat-o de nevastă. Familia l-a repudiat. Javra aia mică i-a făcut trei copii, cum mă vezi și cum te văd. Toți trei au ieșit albi la piele, ceea ce a spălat, într-un fel, onoarea familei. Era ca și cum Hernando del Ruz i-ar fi făcut singur. Verónica del Ruz este fiica fiului cel mic, Javier del Ruz, care a absolvit Oxfordul și a avut afaceri în Africa, importa cafea și cacao, asta până s-a îndrăgostit de Naima, o altă marocană care a degenerat și mai tare sângele aristocratic al familei. Se vede treaba că bărbații din familia del Ruz au făcut o fixație pentru marocance. Verónica este fiica lor cu doar 25% sânge spaniol aristocratic iar ei sunt acum faliți. 

     Și scoase din borseta pe care o purta tot timpul cu el o carte (Borges) dintre paginile căreia se iviră două fotografii. Tatăl și fiul, a spus. Într-una din poze era un bărbat înfofolit într-o pătură mare, albă, având pe cap un fes cu urechi de urs, stând într-un fotoliu de răchită, pe malul mării. În cealaltă era un băiat cam de 15 ani, adică vârsta aceea la care totul e incert. Parcă era o imagine plouată peste care se uscase apa. Mie mi-a plăcut bătrânul, era comic cu fesul acela cu urechi de urs și înfofolit în pături. Uite, mie asta-mi place, i-am spus, arătându-i bătrânul. Ăsta e Paolo mort, mi-a zis. Cum adică mort, am întrebat. Cum auzi. Făcuse infarct și ei l-au fotografiat fără să știe că-i mort. Apoi, l-au îngropat. E ultima fotografie a lui Jan Aluoaie, alias Paolo Calabreze, un mort cu aparențe de viu. Dar în poza asta-i mort. Iar ăsta-i Francesco la 14 ani. Apoi, tot din cartea lui Borges, a mai scos o fotografie, de astă dată a unei femei de o frumusețe nobiliară. O femeie ajunsă-n ruină dar pe chipul căreia se mai vedea amprenta aristocrației spaniole. Era Verónica del Ruz, mama lui Francesco.

     Verónica avea viziuni, a zis. Dacă se uita pe cer, imediat vedea în nori o poveste. Dacă se uita în frunzișul unui copac, imediat începea să povestească ce se întâmplă acolo. Dacă se uita la o canapea de pe care cineva se ridicase, imediat vedea în tapițeria canapelei ceva legat de persoana respectivă. Aoleu!, am zis. Da, tot timpul avea viziuni. Și traducea din Tzara, era poetul ei favorit. Și picta. În ulei. Și făcea bricolaje din tot felul de materiale. Bricola poveștile pe care le vedea peste tot. Primise educație bună mai degrabă de la maică-sa, marocanca, și de la bunică-su. Taică-su era cu banul. El plătea educația. Școlile, atelierele, cercurile pe care Verónica le frecventa. A făcut și balet. Cursuri de pictură. Limbi străine. Pian. Dar nimic n-a scăpat-o de viziuni. Din contră. S-a apucat să scrie poezii. Era tot ce-i mai lipsea. Taică-su o adora. Era prințesa lui tata. Asta până când l-a adus acasă pe Aluoaie, italianul. Pe Paolo. Paolo Calabreze, românul. 

     Taică-su l-a mirosit din prima. Cine-i ăsta, a întrebat-o, de față cu Calabreze. Iubitul meu și viitorul meu soț, a zis Verónica. Asta s-o crezi tu, i-a zis taică-su. Ba asta s-o crezi tu, i-a răspuns Verónica. Și din momentul ăla taică-su n-a mai vrut să știe de ea. I-a fost frică de mafie, nu se putea împotrivi. Maică-sa a fost mai indulgentă. Firesc, era marocancă. Degenerase sângele familiei. L-a făcut pe Francesco. O vreme a dus-o bine cu Paolo, cu Aluoaie, dar după ce ăsta a omorât doi mafioți din gașca adversă, s-a dus la pușcărie iar de Verónica a trebuit să se îngrijească Famiglia. După ce a născut copilul, pe Francesco, Verónica a început să aibă și mai multe viziuni. În pietrele din asfalt. În mozaicurile din veceurile publice. În apa mării. În șuieratul vântului. Nu era tocmai nebună, nu. Doar că avea viziuni care nu făceau rău nimănui. Vedea atentate teroriste. Vedea noua literatură, noul roman, noua poezie, noua artă. Multe s-au adeverit. Vedea chipuri peste tot și nu știa ale cui sunt. De unele se speria, de altele nu. Francesco a crescut în sminteala asta, că nu era tocmai nebunie. Probabil d-asta a devenit poet. Dar e un poet mare.

     Toate astea mi le-a povestit a doua zi, când i-am arătat chipul pe care-l lăsase în urmă în cutele din piele maron ale canapelei pe care stătuse. Să nu care cumva să te așezi și să strici chipul, i-am zis. Știi că ai dreptate?, a zis după un timp. Chiar ai dreptate. Uite gura, uite linia feței, uite nasul, parcă e și un ochi, da, uite privirea în jos, sugestia unei priviri. Da, uite, ochii privesc în jos. Avea dreptate, și eu văzusem ochii care priveau în jos, cu toate că ochii nu erau acolo, dar poziția feței, a gurii, numai asta puteau sugera, că ochii priveau în jos. Eu zic că-i chipul unei femei, zice. Cred că-i chipul Verónicăi del Ruz. Ei, asta-i, zic, ce să caute chipul Verónicăi del Ruz pe canapeaua mea? Păi, o cunosc, zice. Altfel, nu se explică. Zici că chipul a apărut după ce m-am ridicat de pe canapea. E singura explicație. De vreme ce-o cunosc, de vreme ce eu sunt cel care a stat pe canapea, înseamnă că e chipul Verónicăi del Ruz. M-am uitat la el ca la o navetă interplanetară. Nu știam care-i mai nebun dintre noi. Eu, care vedeam chipuri, cu siguranță, nu. aveam atestat de psihanalist.

     Îmi fusese trimisă pentru expertiză, pentru a confirma sau a infirma diagosticul pus de către un alt specialist. Când m-am uitat pe hârtia cu care venise la mine, scria cât se poate de limpede: tulburare schizo-afectivă de tip depresiv. Am invitat-o să ia loc. Știa pentru ce venise. I-am amintit, lucru care deja i se spusese, că ședința urma să fie înregistrată. Părea să nu-i pese. Purta o rochie albastră cu flori albe, mărunte. Părul lung, de culoarea castanei, era prins la spate cu o eșarfă verde din mătase. Purta o pereche de sandale albe, simple, din piele: câteva barete petrecute peste degete. Avea ochi mari care, ca toți ochii schizofrenilor, priveau prin mine. Mi-a zâmbit, ceea ce mi-a părut curios. Când nu mi-a mai zâmbit, fața ei a devenit adâncul unei peșteri. Toată ședința nu și-a mișcat privirea de pe cartea pe care o lăsasem pe masă, aflată undeva în fața fotoliului ei. Mirosea a săpun, a curat. Și părul îi era proaspăt spălat. Avea o traistă în multe culori, albastru, alb, portocaliu, roșu, verde, cu motive peruane. Avea manichiura și pedichiura frumos îngrijite. Sunt nevoită să consemnez toate aceste amănunte. Văd tot. Defect profesional. La finalul ședinței, tocmai când mă pregăteam să infirm diagnosticul, și-a ridicat privirea de pe cartea de pe masă și s-a uitat la canapea. Asta-i Veronica, a spus. Am rămas trăznită. Deci și ea vedea chipul. Mai mult, era de acord cu FD în privința Verónicăi. Vă ascult, am zis. Vă rog, povestiți-mi despre Verónica.

     Puneți accentul greșit, mi-a zis. Asta e Veronica, eu nu cunosc nici o Verónica. Vocea îi devenise agitată și oarecum gâtuită. E o nenorocită. O cățea nenorocită. Ea mi l-a luat pe Neve. Eram de doi ani împreună, urma să ne căsătorim. Și a apărut asta. Nu știu de unde a apărut. Din stele. Din lună. Din Marte. Ea, cu poeziile ei. A intrat în grupul nostru. Eu nu am scris niciodată, dar mergeam acolo cu Neve ca să fim cu toții, împreună. Ne-am cunoscut în facultate. Pe vremea aia aveam grijă de un copil autist. A fost prima oară când am vrut să salvez pe cineva. Mergeam cu el la școală și-l păzeam. Uneori se enerva foarte tare, în mijlocul orei și făcea crize. Se arunca pe jos și țipa. Mă duceam și-l luam în brațe și-l țineam așa, zbătându-se, până se potolea. Atunci am auzit voci. Îmi spuneau că trebuie să-l salvez. Și a picat Veronica. Toți băieții erau îndrăgostiți de ea. Dar Neve al meu era cel mai frumos și pe el l-a ales. Și atunci când mi-a spus că trebuie să ne despărțim, m-am internat la balamuc. Priviți-o cum ne vorbește. Uitați, vedeți cum își rotește ochii-n cap? Vedeți cât de impertinentă este? M-a recunoscut, știe că-s aici. Îmi vrea răul în continuare.

     Nu mai înțelegeam nimic. Am confirmat diagnosticul pe hârtia cu pricina, apoi pacienta a plecat cu ea la comisia de pensionare. 

     La puțină vreme după plecarea ei a picat FD. Părea tulburat. Venise să se mai uite o dată, cu atenție, la chipul Verónicăi. Nu știu de ce, m-am enervat. Ba știu, m-a enervat pentru că o privea de un sfert de oră fără să spună nici un cuvânt. Nu eram de multă vreme împreună, poate că de vreo opt sau nouă luni. Cu toate că aveam încredere în el, când și când aveam senzația că are un secret. Nu secretul mă interesa, ci faptul că din cauza lui sau a ce o fi fost, el nu era cu totul în relația noastră. Or, mă cam săturasem de jumătăți de măsură, așa că stăteam atentă și monitorizam, atâta cât puteam, mișcările lui interioare, fără să scot un cuvânt. 

     Îmi era foarte drag. Știa că-l iubesc. Aș fi putut spune același lucru despre el, dar recunosc că aveam o reținere. Ceva nu-mi era clar. Țin minte că, la început, mi-a spus la un moment dat: ia-mă ușor, cu mine trebuie să ai răbdare. Și acceptasem, fără să știu ce înseamnă asta. Îmi povestise câte ceva despre fostele lui iubite și țin minte că ceva m-a uluit. Spusese că doar în urma consumării relațiilor constatase că pe nici una nu o iubise. Ca psihanalist, asta mi-a sunat foarte prost, ca femeie, am fost încântată. Încă nu terminasem divorțul când am început să ne întâlnim și nu-mi era tocmai ușor să găsesc ocazii de-a ne vedea. O dată s-a și supărat foarte tare, când am contramandat o întâlnire. Cheamă-mă atunci când totul se va fi sfârșit, mi-a spus. Îl înțelegeam perfect, avea dreptate. Am grăbit divorțul. Am renunțat la partaj, am renunțat la tot numai să se termine odată. Numai că lucrul ăsta nu mi-a adus nimic special din partea lui. Totul era ca înainte. Simțeam ceva și nu pricepeam ce. Nici azi nu știam mai multe, dar știu sigur că despre un secret era vorba. Un secret care era împotriva mea.

     Făcusesem cafeaua și tocmai intram cu ea în cabinet, când l-am văzut stând în genunchi, în fața canapelei și privind foarte atent chipul așa zisei Verónica. Pe șnurul din piele pe care-l purta la gât dintotdeauna și pe care-l primise cadou cu mulți în urmă balansa bucățica din lemn sculptat despre care nu am înțeles niciodată ce reprezintă. De astă dată, am văzut. Era un V stilizat. Și eu, care crezusem că este o pereche de aripi gata să-și ia zborul.

(în imagine Dante Gabriel Rossetti. Veronica Veronese, 1872)

Întâlnirea

-Sărut mâna, zice.

Îl privesc o clipă doar. Mi-e suficient.

-Bună ziua, zic.

Stăteam la coadă la bilete. Mă plictisisem în casă și mi-am spus ia să văd eu un film. Nu am mai fost la un film în oraș de vreo 20 de ani. Nu conta ce film, era singurul care rula la ora aia. Era 10 dimineața. Am cumpărat biletul.

-V-ar deranja dacă m-aș așeza lângă dumneavoastră?

Îl privisem deja o clipă, mă dumirisem.

-Nicidecum, zic.

În sală am fost opt cu toții. Ne-am așezat într-o laterală. Nu mai știu cine a ales, cred că eu. E firesc să fi ales eu, mă gândesc. După 10 minute pricepusem.

-Dezastru, zic.

-Cam așa, zice.

Mai trec trei minute.

-Totuși, cadrele de natură sunt frumoase.

-Natura nu poate fi altfel decât frumoasă, zice.

Nu știu de ce, mi-a plăcut răspunsul lui. În fond, era o banalitate. Dar mie mi-a plăcut. Sau poate vocea lui moale în care detectasem un fior. Poate că mă înșelam. Au mai trecut trei minute.

-Ne pierdem vremea, concluzionează.

-De acord, răspund.

-Hai la o cafea, vrei?

Cu toate că eram doar opt, din sală auzeam ronțăiala unora – probabil cornflakes - și tusea unui bărbat. Apoi, cel care a tușit și-a dres vocea, de parcă ar fi fost dimineața, în baie. Urât lucru într-o sală de cinema.

-Dar hai să mai stăm cinci minute, zice.

-Hai, zic.

Îi auzeam respirația cu urechea stângă. Îi simțeam mirosul pielii. Mirosea vag a colonie și a bărbat de 50 și ceva de ani. Poate de 55. Era ciudat. Era un necunoscut. Nu îmi era teamă nici un pic. Asta era ciudat, că nu-mi era teamă de un necunoscut.

-Câți ani ai?, l-am întrebat.

-55, zice.

Corect.

-Uite, vezi acolo?, și a întins mâna spre colțul sălii de pe laterala pe care ne așezasem. Acolo e ieșirea de urgență.

Mi-a venit să râd. Nu-mi trecuse prin minte c-ar fi bine să știu pe unde se iese în caz de urgență. Aveam dreptate să nu-mi fie frică de el.

-Hai să mergem la cafea, vrei?, zice.

-Hai.

Am ieșit în liniște, fără să deranjăm pe nimeni. Abia în stradă am tușit. Era soare. Parcă intrasem în altă lume. Nu-mi plăcea senzația. Întunericul dintr-o sală de cinema aproape goală are ceva linștitor. Am mers la prima terasă care ne-a ieșit în cale. Lângă filarmonică. Vreo cinci mese pe o stradă dosită, în curtea unei case. Era perfect. Nu-mi place aglomerația. Nici la filarmonică nu vin prea mulți la concerte. Mereu sunt aceiași. 

A comandat cafea. Eu am vrut cu lapte, el, fără. Și fără zahăr. El a vrut un vârf de linguriță de zahăr. Cafea era chiar bună. Pe stradă nu trecea nimeni. Era o masă din lemn, nu din plastic. Scaunele erau comode, tot din lemn. Afară era plăcut, nici rece, nici cald. Era iunie.

-Nu-i ciudat?, zice. Nu ne cunoaștem, dar am mers la film împreună și acum bem o cafea împreună. Cu nevastă-mea n-am mai ieșit la un film și la o cafea de 25 de ani.

Nu, nu era ciudat. Bănuiesc că nu mi se părea ciudat pentru că, nu știu de ce, nu-mi era frică de el. Cum să fie ciudat să ieși la cafea cu un om de care nu îți este frică?

-Câți ani ai, întreabă. Dacă se poate spune.

-41, zic.

-Corect, zice. Mulțumesc.

Pe stradă se oprise un cuplu, niște tineri în jur de 25 de ani. Se certau. Ea îl privea cu ochii în lacrimi, părea și speriată, și disperată. El îi vorbea pe ton ridicat. Simțeam că o va lovi. Și ea simțea asta pentru că părea că deja se ferește. 

Dintr-un salt a fost în stradă, lângă ei. În nici un caz nu o vei lovi, l-am auzit spunându-i tânărului care chiar voia s-o lovească. Ăla s-a uitat la el ca la felul paișpe. La fel și fata. Dar băiatul nu a văzut cum s-a uitat fata la bărbatul cu care eram, că altfel nu știu cum să-i zic, nu-i știam numele. Apoi a continuat, adresându-se bătăușului: iar acum, tu vei pleca iar ea va rămâne cu mine, înțelegi? Și vei pleca exact în acest moment și o vei uita. Nu o vei mai căuta niciodată.

 Avea o voce blândă dar foarte fermă. Extrem de fermă. Fata nu a spus nimic, a intrat în joc. De altfel, nu avea încotro, avea nevoie de ajutor. Băiatul a plecat. Fata s-a uitat în ochii lui, neștiind nici ce să spună, nici ce să creadă, nici ce să facă. La care el i-a spus: nu e de tine. Nu fi bleagă, nu e de tine. Fata i-a mulțumit și a plecat. Nu mai plângea. Apoi, s-a întors la masă.

-De unde știai că nu e de ea?, l-am întrebat.

-Știu pentru că ea avea în mână o carte de Salinger iar el avea șosete albe la pantofi negri. 

Știu, e cu totul banal ce voi spune, e jenant, e penibil, dar lucrurile chiar așa s-au întâmplat: în clipa aia am simțit un val de căldură, știți ce spun. Ospătărița a venit și ne-a luat banii pe cafea. Ne-am ridicat și am plecat spre partea de sud a orașului. Începuse să bată vântul. Așa e în iunie, bate vântul din senin.

(Lovers Day out - tablou de Serena Sussex)

Meditație asupra filosofiei

Învălurită-n albă, ușoară muselină

Ea trece visătoare prin iarba de lumină

Umerii de-alabastru rotunzi, diamantini

Prinși de urechi, granate, cerceii bizantini

Un șal atât de moale, cașmir în ape bej

Și poartă-n mâini o carte cu vechi coperte grej

Văzând-o, el își spune: „Nu voi înger să-mi fie

Și nici icoană caldă prinsă-n fotografie

Mai bine profesoară, să-nvăț filosofie.”

În iarba-‘tât de naltă, se-așează pe-o banchetă

În lemn de tec lucrată, e albă și cochetă

O buclă răvășită-n scorneli de vânturi line

Îi mângâie obrazul și genele lungi, fine

Și unghiuța roză măiastru lăcuită

De dinți atât de albi e strașnic ronțăită

Și tot privind-o tainic, în barbă își rostește:

„De nu fiolosofie, mă-nvață franțuzește.”

Din ce în ce mai tare, privind-o, și-o dorește.

Ceșcuța bavareză cu coadă translucidă

Cu două degețele zaharisind glucidă

E ridicată-n aer și aerul vibrează

De-așa melancolie ce mâna-i sugerează

Și dintre buze-n purpuri, ușoară ca o algă

Trandafirie,-i limba, cafeaua vrea s-o șteargă

În timp ce el oftează, după perdeaua deasă:

„Această creatură atâta de vitează

O vreau filosofie-n această ipostază.”

Pe stângul peste dreptul ea și-l așterne-alene

Clipind atât de iute din grațioase-i gene

Iar șalul din cașmir așa îl aranjează

Încât un umăr tandru îi scapă și visează

Sub ochii lui albaștri cu care-o traversează

„Vremelnicie-i viața, simplă biografie!

Înțelepciunea-i nulă! De-așa filosofie

De-acuma am nevoie-n a mea fiziologie.”

(Portrait Of Leonilla, Princess Of Sayn Wittgenstein - Franz Xaver Winterhalter, 1843)