Verónica

 

    Nu sunt nebună. Am această certitudine. E vorba doar despre imaginație. Nici nu am încotro, sunt psihanalist. Nu poți fi psihanalist fără să ai imaginație (dar un pic nebun poți fi), asta o știe orice psihanalist. În rest, nu o mai știe nimeni pentru că nimeni nu mai crede azi în psihanaliză. Poate tocmai pentru că mă ocup cu reverii, fantasme și alte imagerii, văd atât de limpede, în cutele neregulate ale canepelei tapițate cu piele din camera de zi care funcționează drept cabinet, un chip. Este impropriu spus un chip, căci, așa cum a rămas el desenat în cutele din piele maron după ce FD (care se citește Fede) s-a ridicat aseară și a plecat, este vorba, de fapt, despre jumătate de chip. De sub nas, care pare mai degrabă o tentativă de nas dar care este poziționat la locul firesc al nasului, partea de dedesubt a chipului este perfect conturată: ovalul feței, gura sunt de netăgăduit, sunt acolo, în cutele din piele ale canapelei. Nu se știe de ce gen este chipul pentru că, în egală măsură, poate fi un chip de femeie sau un chip de bărbat. Fără nici un dubiu. E cât se poate de evident că FD nu știe ce-a lăsat în urma lui și nici nu aș îndrăzni să-i spun. Dar, până una, alta, chipul este sub ochii mei și nu mă voi așeza pe canapeaua aceea ca nu cumva să-l stric. Vreau să păstrez dovada. M-am gândit să-l fotografiez, dar mi-e teamă că aș da naștere la interpretări nepotrivite, așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt: este vorba despre un chip. De la această imagine a pornit toată nebunia.

      Puteți să spuneți orice, mie nu-mi place Tzara. Mie îmi plac Rimbaud, Baudelaire, Pasternak, Poe, Keats, Eliot, oh, mai ales Eliot, Dickinson, Browning, Pessoa îmi place mult de tot, pentru Rilke am avut, cândva, un cult, Paz, evident că trebuie să-l pun aici pe Shakespeare, Durrell îmi place enorm și mai sunt atâția alții care-mi plac. Dar de poetul Francesco Calabreze del Ruz nu am auzit. Ce naiba nume mai e și ăsta, l-am întrebat. Zici că-i corcitură de Cosa Nostra cu aristocrația spaniolă. Și nu mă înșelam prea tare. Mi-a spus că del Ruz sau di Croce e totuna, însă nici de di Croce nu auzisem. Apoi mi-a spus povestea: Paolo Calabreze, tatăl lui Francesco, era, într-adevăr, mafiot din Calabria. Mafiot imigrant, căci nu era italian, era român. Numele de Calabreze nu era numele lui adevărat, era numele regiunii Calabria, pe el îl chema Jan Aluoaie, dar nimeni din Calabria nu putea ponunța numele ăsta, așa că s-a autobotezat Paolo Calabreze. Adică și-a luat un nume perfect italienesc. Nume de mafiot italian, nume de Cosa Nostra. Dacă l-ar fi chemat tot Jan Aluoaie, Verónica del Ruz nu s-ar fi uitat la el niciodată pentru că s-ar fi întrebat ce naiba nume mai e și ăsta. 

     Ea făcea parte, e adevărat, din aristocrația spaniolă, dar din aristocrația degenerată, pe care nimeni nu mai dădea doi bani. Momentul declinului familei del Ruz a început în clipa în care Hernando del Ruz s-a îndrăgostit de o curviștină marocană, pe care a luat-o de nevastă. Familia l-a repudiat. Javra aia mică i-a făcut trei copii, cum mă vezi și cum te văd. Toți trei au ieșit albi la piele, ceea ce a spălat, într-un fel, onoarea familei. Era ca și cum Hernando del Ruz i-ar fi făcut singur. Verónica del Ruz este fiica fiului cel mic, Javier del Ruz, care a absolvit Oxfordul și a avut afaceri în Africa, importa cafea și cacao, asta până s-a îndrăgostit de Naima, o altă marocană care a degenerat și mai tare sângele aristocratic al familei. Se vede treaba că bărbații din familia del Ruz au făcut o fixație pentru marocance. Verónica este fiica lor cu doar 25% sânge spaniol aristocratic iar ei sunt acum faliți. 

     Și scoase din borseta pe care o purta tot timpul cu el o carte (Borges) dintre paginile căreia se iviră două fotografii. Tatăl și fiul, a spus. Într-una din poze era un bărbat înfofolit într-o pătură mare, albă, având pe cap un fes cu urechi de urs, stând într-un fotoliu de răchită, pe malul mării. În cealaltă era un băiat cam de 15 ani, adică vârsta aceea la care totul e incert. Parcă era o imagine plouată peste care se uscase apa. Mie mi-a plăcut bătrânul, era comic cu fesul acela cu urechi de urs și înfofolit în pături. Uite, mie asta-mi place, i-am spus, arătându-i bătrânul. Ăsta e Paolo mort, mi-a zis. Cum adică mort, am întrebat. Cum auzi. Făcuse infarct și ei l-au fotografiat fără să știe că-i mort. Apoi, l-au îngropat. E ultima fotografie a lui Jan Aluoaie, alias Paolo Calabreze, un mort cu aparențe de viu. Dar în poza asta-i mort. Iar ăsta-i Francesco la 14 ani. Apoi, tot din cartea lui Borges, a mai scos o fotografie, de astă dată a unei femei de o frumusețe nobiliară. O femeie ajunsă-n ruină dar pe chipul căreia se mai vedea amprenta aristocrației spaniole. Era Verónica del Ruz, mama lui Francesco.

     Verónica avea viziuni, a zis. Dacă se uita pe cer, imediat vedea în nori o poveste. Dacă se uita în frunzișul unui copac, imediat începea să povestească ce se întâmplă acolo. Dacă se uita la o canapea de pe care cineva se ridicase, imediat vedea în tapițeria canapelei ceva legat de persoana respectivă. Aoleu!, am zis. Da, tot timpul avea viziuni. Și traducea din Tzara, era poetul ei favorit. Și picta. În ulei. Și făcea bricolaje din tot felul de materiale. Bricola poveștile pe care le vedea peste tot. Primise educație bună mai degrabă de la maică-sa, marocanca, și de la bunică-su. Taică-su era cu banul. El plătea educația. Școlile, atelierele, cercurile pe care Verónica le frecventa. A făcut și balet. Cursuri de pictură. Limbi străine. Pian. Dar nimic n-a scăpat-o de viziuni. Din contră. S-a apucat să scrie poezii. Era tot ce-i mai lipsea. Taică-su o adora. Era prințesa lui tata. Asta până când l-a adus acasă pe Aluoaie, italianul. Pe Paolo. Paolo Calabreze, românul. 

     Taică-su l-a mirosit din prima. Cine-i ăsta, a întrebat-o, de față cu Calabreze. Iubitul meu și viitorul meu soț, a zis Verónica. Asta s-o crezi tu, i-a zis taică-su. Ba asta s-o crezi tu, i-a răspuns Verónica. Și din momentul ăla taică-su n-a mai vrut să știe de ea. I-a fost frică de mafie, nu se putea împotrivi. Maică-sa a fost mai indulgentă. Firesc, era marocancă. Degenerase sângele familiei. L-a făcut pe Francesco. O vreme a dus-o bine cu Paolo, cu Aluoaie, dar după ce ăsta a omorât doi mafioți din gașca adversă, s-a dus la pușcărie iar de Verónica a trebuit să se îngrijească Famiglia. După ce a născut copilul, pe Francesco, Verónica a început să aibă și mai multe viziuni. În pietrele din asfalt. În mozaicurile din veceurile publice. În apa mării. În șuieratul vântului. Nu era tocmai nebună, nu. Doar că avea viziuni care nu făceau rău nimănui. Vedea atentate teroriste. Vedea noua literatură, noul roman, noua poezie, noua artă. Multe s-au adeverit. Vedea chipuri peste tot și nu știa ale cui sunt. De unele se speria, de altele nu. Francesco a crescut în sminteala asta, că nu era tocmai nebunie. Probabil d-asta a devenit poet. Dar e un poet mare.

     Toate astea mi le-a povestit a doua zi, când i-am arătat chipul pe care-l lăsase în urmă în cutele din piele maron ale canapelei pe care stătuse. Să nu care cumva să te așezi și să strici chipul, i-am zis. Știi că ai dreptate?, a zis după un timp. Chiar ai dreptate. Uite gura, uite linia feței, uite nasul, parcă e și un ochi, da, uite privirea în jos, sugestia unei priviri. Da, uite, ochii privesc în jos. Avea dreptate, și eu văzusem ochii care priveau în jos, cu toate că ochii nu erau acolo, dar poziția feței, a gurii, numai asta puteau sugera, că ochii priveau în jos. Eu zic că-i chipul unei femei, zice. Cred că-i chipul Verónicăi del Ruz. Ei, asta-i, zic, ce să caute chipul Verónicăi del Ruz pe canapeaua mea? Păi, o cunosc, zice. Altfel, nu se explică. Zici că chipul a apărut după ce m-am ridicat de pe canapea. E singura explicație. De vreme ce-o cunosc, de vreme ce eu sunt cel care a stat pe canapea, înseamnă că e chipul Verónicăi del Ruz. M-am uitat la el ca la o navetă interplanetară. Nu știam care-i mai nebun dintre noi. Eu, care vedeam chipuri, cu siguranță, nu. aveam atestat de psihanalist.

     Îmi fusese trimisă pentru expertiză, pentru a confirma sau a infirma diagosticul pus de către un alt specialist. Când m-am uitat pe hârtia cu care venise la mine, scria cât se poate de limpede: tulburare schizo-afectivă de tip depresiv. Am invitat-o să ia loc. Știa pentru ce venise. I-am amintit, lucru care deja i se spusese, că ședința urma să fie înregistrată. Părea să nu-i pese. Purta o rochie albastră cu flori albe, mărunte. Părul lung, de culoarea castanei, era prins la spate cu o eșarfă verde din mătase. Purta o pereche de sandale albe, simple, din piele: câteva barete petrecute peste degete. Avea ochi mari care, ca toți ochii schizofrenilor, priveau prin mine. Mi-a zâmbit, ceea ce mi-a părut curios. Când nu mi-a mai zâmbit, fața ei a devenit adâncul unei peșteri. Toată ședința nu și-a mișcat privirea de pe cartea pe care o lăsasem pe masă, aflată undeva în fața fotoliului ei. Mirosea a săpun, a curat. Și părul îi era proaspăt spălat. Avea o traistă în multe culori, albastru, alb, portocaliu, roșu, verde, cu motive peruane. Avea manichiura și pedichiura frumos îngrijite. Sunt nevoită să consemnez toate aceste amănunte. Văd tot. Defect profesional. La finalul ședinței, tocmai când mă pregăteam să infirm diagnosticul, și-a ridicat privirea de pe cartea de pe masă și s-a uitat la canapea. Asta-i Veronica, a spus. Am rămas trăznită. Deci și ea vedea chipul. Mai mult, era de acord cu FD în privința Verónicăi. Vă ascult, am zis. Vă rog, povestiți-mi despre Verónica.

     Puneți accentul greșit, mi-a zis. Asta e Veronica, eu nu cunosc nici o Verónica. Vocea îi devenise agitată și oarecum gâtuită. E o nenorocită. O cățea nenorocită. Ea mi l-a luat pe Neve. Eram de doi ani împreună, urma să ne căsătorim. Și a apărut asta. Nu știu de unde a apărut. Din stele. Din lună. Din Marte. Ea, cu poeziile ei. A intrat în grupul nostru. Eu nu am scris niciodată, dar mergeam acolo cu Neve ca să fim cu toții, împreună. Ne-am cunoscut în facultate. Pe vremea aia aveam grijă de un copil autist. A fost prima oară când am vrut să salvez pe cineva. Mergeam cu el la școală și-l păzeam. Uneori se enerva foarte tare, în mijlocul orei și făcea crize. Se arunca pe jos și țipa. Mă duceam și-l luam în brațe și-l țineam așa, zbătându-se, până se potolea. Atunci am auzit voci. Îmi spuneau că trebuie să-l salvez. Și a picat Veronica. Toți băieții erau îndrăgostiți de ea. Dar Neve al meu era cel mai frumos și pe el l-a ales. Și atunci când mi-a spus că trebuie să ne despărțim, m-am internat la balamuc. Priviți-o cum ne vorbește. Uitați, vedeți cum își rotește ochii-n cap? Vedeți cât de impertinentă este? M-a recunoscut, știe că-s aici. Îmi vrea răul în continuare.

     Nu mai înțelegeam nimic. Am confirmat diagnosticul pe hârtia cu pricina, apoi pacienta a plecat cu ea la comisia de pensionare. 

     La puțină vreme după plecarea ei a picat FD. Părea tulburat. Venise să se mai uite o dată, cu atenție, la chipul Verónicăi. Nu știu de ce, m-am enervat. Ba știu, m-a enervat pentru că o privea de un sfert de oră fără să spună nici un cuvânt. Nu eram de multă vreme împreună, poate că de vreo opt sau nouă luni. Cu toate că aveam încredere în el, când și când aveam senzația că are un secret. Nu secretul mă interesa, ci faptul că din cauza lui sau a ce o fi fost, el nu era cu totul în relația noastră. Or, mă cam săturasem de jumătăți de măsură, așa că stăteam atentă și monitorizam, atâta cât puteam, mișcările lui interioare, fără să scot un cuvânt. 

     Îmi era foarte drag. Știa că-l iubesc. Aș fi putut spune același lucru despre el, dar recunosc că aveam o reținere. Ceva nu-mi era clar. Țin minte că, la început, mi-a spus la un moment dat: ia-mă ușor, cu mine trebuie să ai răbdare. Și acceptasem, fără să știu ce înseamnă asta. Îmi povestise câte ceva despre fostele lui iubite și țin minte că ceva m-a uluit. Spusese că doar în urma consumării relațiilor constatase că pe nici una nu o iubise. Ca psihanalist, asta mi-a sunat foarte prost, ca femeie, am fost încântată. Încă nu terminasem divorțul când am început să ne întâlnim și nu-mi era tocmai ușor să găsesc ocazii de-a ne vedea. O dată s-a și supărat foarte tare, când am contramandat o întâlnire. Cheamă-mă atunci când totul se va fi sfârșit, mi-a spus. Îl înțelegeam perfect, avea dreptate. Am grăbit divorțul. Am renunțat la partaj, am renunțat la tot numai să se termine odată. Numai că lucrul ăsta nu mi-a adus nimic special din partea lui. Totul era ca înainte. Simțeam ceva și nu pricepeam ce. Nici azi nu știam mai multe, dar știu sigur că despre un secret era vorba. Un secret care era împotriva mea.

     Făcusesem cafeaua și tocmai intram cu ea în cabinet, când l-am văzut stând în genunchi, în fața canapelei și privind foarte atent chipul așa zisei Verónica. Pe șnurul din piele pe care-l purta la gât dintotdeauna și pe care-l primise cadou cu mulți în urmă balansa bucățica din lemn sculptat despre care nu am înțeles niciodată ce reprezintă. De astă dată, am văzut. Era un V stilizat. Și eu, care crezusem că este o pereche de aripi gata să-și ia zborul.

(în imagine Dante Gabriel Rossetti. Veronica Veronese, 1872)