Am stat preț de câteva clipe cu mâna pe
sertar, gândindu-mă dacă să-l deschid sau nu, de fapt întrebându-mă dacă este
sau nu în regulă să-l deschid. Cum n-am găsit nici un motiv pentru care ar fi
putut să nu fie în regulă, l-am deschis și am scos fotografiile. Un teanc întreg,
neorânduit. M-am așezat pe covor, pe burtă și am început să mă uit la ele. Într-o
oră le dădusem gata și recunosc că nu eram în cea mai bună formă. Cu toate
astea, m-am apucat să le ordonez. Trebuiau puse în ordine. Mi-au ieșit cinci
teancuri mai mici. Toate cele cinci femei erau roșcate, cu părul lung și drept,
cu sâni opulenți și slabe, ca să nu spun slăbănoage. Nu îndeplineam nici un
criteriu. Nu eram roșcată, nu aveam părul prea lung, nu aveam firul drept, din
contră, aveam părul ondulat, nu aveam sâni opulenți și nici slăbănoagă nu eram.
În nici un caz nu eram grasă. Consider că eram tocmai bine. M-am
dus la bucătărie, am tăiat o felie de pâine, am uns-o cu unt și cu dulceață de
vișine și am mânca-o în sufragerie, în picioare, privind de sus cele cinci
teancuri cu fotografii. Când am terminat, în timp ce îmi lingeam buzele de
dulceață, am luat cele cinci teancuri, le-am așezat în sertar și am pus sertarul
la locul lui. Nu a mai trecut mult timp și a apărut.
De cum a intrat pe ușă, l-am luat în brațe și
m-am lipit de trupul lui, încolăcindu-mi brațele pe după gât. I-am simțit mirosul
pielii, brațele protectoare răspunzând îmbrățișării mele, m-a sărutat pe
creștetul capului după care a rostit un vers din Cântarea cântărilor. Ne-am
sărutat și în timp ce ne sărutam iar am simțit mirosul aerului tare de munte. Mi-a
trebuit vreun an până să-l fac să înțeleagă că manifestările de afecțiune fac
parte dintre acele lucruri firești la toate cuplurile din lume și că nu sunt
niște ciudățenii de-ale mele. Nu sunt obișnuit, mi-a spus la început. Nu-mi
place. Ba are să-ți placă, i-am spus. Nu are cum să nu-ți placă așa ceva. Și
ajunsese să-i placă, în sfârșit. Devenise firesc.
În seara aceea am mâncat brânză cu roșii și
cu pâine de casă, am băut un pinot noir Boucharde și mi-a povestit ultimele
bârfe de la universitate. Apoi mi-a spus că ar vrea să lucreze puțin, ceea ce
însemna că urma să se retragă două ceasuri, timp în care nu aveam altceva de
făcut decât să citesc sau să ascult știrile de seară. Dar eu nu voiam ca în
seara aceea să lucreze, așa că m-am așezat în brațele lui și mi-am încolăcit
din nou brațele în jurul gâtului. A înțeles rapid și așa am ajuns în dormitor.
A doua zi, după ce a plecat, m-am apucat să
strâng toate scrumierele din casă. Și pe cele din Grecia, și pe cele din
Portugalia, și pe cele din Franța, și pe cele din Italia, și pe cele din Cehia.
Nu le-am aruncat, doar le-am dus în beciul de la subsol, unde se ducea doar în
caz de forță majoră. Și pentru că rămăsesem fără nici o scrumieră, am ieșit în
oraș de unde m-am întors cu o față de masă din batist brodat și cu o scrumieră
mare, din porțelan de Limoges, pe care am așezat-o în mijlocul mesei din
bucătărie, peste fața de masă micuță, dar elegantă. Nu știu de ce, mi-a sărit în
ochi ghiveciul cu violete de Parma. De fapt, știu de ce, pentru că era pictat
cu mov. Colac peste pupăză, mai avea pictat, cu bleu, un
ochi. Și nu era mână de artist. Era un ochi adăugat după ce ghiveciul fusese
cumpărat. L-am dus pe balcon, ca să nu-l mai văd. Cu tot cu violetele. Am ieșit din nou în oraș, de
unde m-am întors cu prosoape noi de bucătărie pentru că tocmai le aruncasem pe
cele franțuzești și pe cele portugheze, cu pahare și cești noi ca să le
înlocuiesc pe cele italienești și cu câteva farfurii, punându-le pe cele cehești
alături de toate celelalte, într-o cutie din carton pe care am coborât-o în
beci.
(în imagine, o scrumieră fabricată în regiunea Limoges, Franța)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu