Întâlnirea

-Sărut mâna, zice.

Îl privesc o clipă doar. Mi-e suficient.

-Bună ziua, zic.

Stăteam la coadă la bilete. Mă plictisisem în casă și mi-am spus ia să văd eu un film. Nu am mai fost la un film în oraș de vreo 20 de ani. Nu conta ce film, era singurul care rula la ora aia. Era 10 dimineața. Am cumpărat biletul.

-V-ar deranja dacă m-aș așeza lângă dumneavoastră?

Îl privisem deja o clipă, mă dumirisem.

-Nicidecum, zic.

În sală am fost opt cu toții. Ne-am așezat într-o laterală. Nu mai știu cine a ales, cred că eu. E firesc să fi ales eu, mă gândesc. După 10 minute pricepusem.

-Dezastru, zic.

-Cam așa, zice.

Mai trec trei minute.

-Totuși, cadrele de natură sunt frumoase.

-Natura nu poate fi altfel decât frumoasă, zice.

Nu știu de ce, mi-a plăcut răspunsul lui. În fond, era o banalitate. Dar mie mi-a plăcut. Sau poate vocea lui moale în care detectasem un fior. Poate că mă înșelam. Au mai trecut trei minute.

-Ne pierdem vremea, concluzionează.

-De acord, răspund.

-Hai la o cafea, vrei?

Cu toate că eram doar opt, din sală auzeam ronțăiala unora – probabil cornflakes - și tusea unui bărbat. Apoi, cel care a tușit și-a dres vocea, de parcă ar fi fost dimineața, în baie. Urât lucru într-o sală de cinema.

-Dar hai să mai stăm cinci minute, zice.

-Hai, zic.

Îi auzeam respirația cu urechea stângă. Îi simțeam mirosul pielii. Mirosea vag a colonie și a bărbat de 50 și ceva de ani. Poate de 55. Era ciudat. Era un necunoscut. Nu îmi era teamă nici un pic. Asta era ciudat, că nu-mi era teamă de un necunoscut.

-Câți ani ai?, l-am întrebat.

-55, zice.

Corect.

-Uite, vezi acolo?, și a întins mâna spre colțul sălii de pe laterala pe care ne așezasem. Acolo e ieșirea de urgență.

Mi-a venit să râd. Nu-mi trecuse prin minte c-ar fi bine să știu pe unde se iese în caz de urgență. Aveam dreptate să nu-mi fie frică de el.

-Hai să mergem la cafea, vrei?, zice.

-Hai.

Am ieșit în liniște, fără să deranjăm pe nimeni. Abia în stradă am tușit. Era soare. Parcă intrasem în altă lume. Nu-mi plăcea senzația. Întunericul dintr-o sală de cinema aproape goală are ceva linștitor. Am mers la prima terasă care ne-a ieșit în cale. Lângă filarmonică. Vreo cinci mese pe o stradă dosită, în curtea unei case. Era perfect. Nu-mi place aglomerația. Nici la filarmonică nu vin prea mulți la concerte. Mereu sunt aceiași. 

A comandat cafea. Eu am vrut cu lapte, el, fără. Și fără zahăr. El a vrut un vârf de linguriță de zahăr. Cafea era chiar bună. Pe stradă nu trecea nimeni. Era o masă din lemn, nu din plastic. Scaunele erau comode, tot din lemn. Afară era plăcut, nici rece, nici cald. Era iunie.

-Nu-i ciudat?, zice. Nu ne cunoaștem, dar am mers la film împreună și acum bem o cafea împreună. Cu nevastă-mea n-am mai ieșit la un film și la o cafea de 25 de ani.

Nu, nu era ciudat. Bănuiesc că nu mi se părea ciudat pentru că, nu știu de ce, nu-mi era frică de el. Cum să fie ciudat să ieși la cafea cu un om de care nu îți este frică?

-Câți ani ai, întreabă. Dacă se poate spune.

-41, zic.

-Corect, zice. Mulțumesc.

Pe stradă se oprise un cuplu, niște tineri în jur de 25 de ani. Se certau. Ea îl privea cu ochii în lacrimi, părea și speriată, și disperată. El îi vorbea pe ton ridicat. Simțeam că o va lovi. Și ea simțea asta pentru că părea că deja se ferește. 

Dintr-un salt a fost în stradă, lângă ei. În nici un caz nu o vei lovi, l-am auzit spunându-i tânărului care chiar voia s-o lovească. Ăla s-a uitat la el ca la felul paișpe. La fel și fata. Dar băiatul nu a văzut cum s-a uitat fata la bărbatul cu care eram, că altfel nu știu cum să-i zic, nu-i știam numele. Apoi a continuat, adresându-se bătăușului: iar acum, tu vei pleca iar ea va rămâne cu mine, înțelegi? Și vei pleca exact în acest moment și o vei uita. Nu o vei mai căuta niciodată.

 Avea o voce blândă dar foarte fermă. Extrem de fermă. Fata nu a spus nimic, a intrat în joc. De altfel, nu avea încotro, avea nevoie de ajutor. Băiatul a plecat. Fata s-a uitat în ochii lui, neștiind nici ce să spună, nici ce să creadă, nici ce să facă. La care el i-a spus: nu e de tine. Nu fi bleagă, nu e de tine. Fata i-a mulțumit și a plecat. Nu mai plângea. Apoi, s-a întors la masă.

-De unde știai că nu e de ea?, l-am întrebat.

-Știu pentru că ea avea în mână o carte de Salinger iar el avea șosete albe la pantofi negri. 

Știu, e cu totul banal ce voi spune, e jenant, e penibil, dar lucrurile chiar așa s-au întâmplat: în clipa aia am simțit un val de căldură, știți ce spun. Ospătărița a venit și ne-a luat banii pe cafea. Ne-am ridicat și am plecat spre partea de sud a orașului. Începuse să bată vântul. Așa e în iunie, bate vântul din senin.

(Lovers Day out - tablou de Serena Sussex)