Învălurită-n albă, ușoară muselină
Ea trece visătoare prin iarba de lumină
Umerii de-alabastru rotunzi, diamantini
Prinși de urechi, granate, cerceii bizantini
Un șal atât de moale, cașmir în ape bej
Și poartă-n mâini o carte cu vechi coperte grej
Văzând-o, el își spune: „Nu voi înger să-mi fie
Și nici icoană caldă prinsă-n fotografie
Mai bine profesoară, să-nvăț filosofie.”
În iarba-‘tât de naltă, se-așează pe-o banchetă
În lemn de tec lucrată, e albă și cochetă
O buclă răvășită-n scorneli de vânturi line
Îi mângâie obrazul și genele lungi, fine
Și unghiuța roză măiastru lăcuită
De dinți atât de albi e strașnic ronțăită
Și tot privind-o tainic, în barbă își rostește:
„De nu fiolosofie, mă-nvață franțuzește.”
Din ce în ce mai tare, privind-o, și-o dorește.
Ceșcuța bavareză cu coadă translucidă
Cu două degețele zaharisind glucidă
E ridicată-n aer și aerul vibrează
De-așa melancolie ce mâna-i sugerează
Și dintre buze-n purpuri, ușoară ca o algă
Trandafirie,-i limba, cafeaua vrea s-o șteargă
În timp ce el oftează, după perdeaua deasă:
„Această creatură atâta de vitează
O vreau filosofie-n această ipostază.”
Pe stângul peste dreptul ea și-l așterne-alene
Clipind atât de iute din grațioase-i gene
Iar șalul din cașmir așa îl aranjează
Încât un umăr tandru îi scapă și visează
Sub ochii lui albaștri cu care-o traversează
„Vremelnicie-i viața, simplă biografie!
Înțelepciunea-i nulă! De-așa filosofie
De-acuma am nevoie-n a mea fiziologie.”
(Portrait Of Leonilla, Princess Of Sayn Wittgenstein - Franz Xaver Winterhalter, 1843)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu