Work in progress

După declanșarea click-ului, Genovese a intrat într-o stare care semăna cu exuberanța și următoarele șase luni au fost cele mai prolifice din viața lui de scriitor-care-s-a-descoperit-pe-sine. Până la urmă, și-a spus într-o zi în gând, terapia lui Emily nu a fost zadarnică din moment ce a fost în stare să facă din mine un scriitor. Prețul plătit – un bilet la Călăuza lui Tarkovsky – i s-a părut cel mai mic plătit vreodată, în întreaga lui viață de fost copil al străzii. Pe pagina de gardă a manuscrisului care urma să ia drumul editurilor a scris, simplu: Lui Emily, după ce a stat pe gânduri dacă să scrie Pentru Emily, Lui Emily sau Datorită lui Emily, punând astfel în act o altă lege nescrisă a lumii interlope: onoarea. Trei luni s-a chinuit Genovese să găsească titlul potrivit volumului de proză scurtă, trei luni în care uneori o imagine rămasă nedeslușită dar despre care intuia că îl reprezintă, alteori un cuvânt sau o senzație i-au tot dat târcoale, fără să le poată vedea sau înțelege cu adevărat pe niciuna. Trei luni în care s-a simțit ca un somnambul pe jumătate treaz sau ca un om treaz pe jumătate somnambul (atunci când nu se simțea ca un bătrân senior privindu-și moșiile la amurg) dând târcoale unor lucruri care mereu erau foarte aproape, dar care întotdeauna rămâneau invizibile și intangibile. Inaccesibile. Departe. Până într-o noapte în care a avut un vis: un pâlc de arțari foșnitori a cărui umbră dansândă îi însoțea orice pas, mai bine spus a cărui umbră îi bântuia orice pas, pas fiind, totuși, impropriu spus pentru că mai degrabă plutea decât mergea, apoi arțarii s-au transformat în niște fagi, dar umbrele au rămas aceleași iar el plutea, plutea, fără să știe spre ce se îndreaptă, așa cum nu știuse niciodată în viața lui de copil al străzii. Dimineața, la trezire, avea cuvântul în minte, limpede și luminos, dacă nu de-a dreptul sățios ca un mic dejun survenit pe nepusă masă într-un moment de foame cumplită.  A dat fuga și l-a scris pe pagina de gardă a manuscrisului: FLANEUR. După ce s-a uitat o vreme la el, lăsându-se învăluit de moliciunea vocalelor, a adăugat în fața lui LE. Nu știa ce înseamnă, știa doar că e un cuvânt franțuzesc sau cu sonoritate franțuzească și mai ales știa că este titlul potrivit pentru volumul său. Ar fi putut să-l explice, fără probleme, oricui, pentru că avea certitudinea deținerii sensului său. Seara, la întâlnirea cenaclului, a scos triumfător manuscrisul, l-a ridicat în dreptul pieptului, cu fața la public, și a așteptat, în liniște dar cu sufletul gata să-i pleznească, reacția. Doar Fonseca s-aprins, dar nu a părut deloc impresionat.

- Pentru ce ai scris tu acolo, e foarte potrivit, a zis Fonseca, privind pe deasupra lentilelor groase, cu rame mov prună.

Sudorul a întrebat ce titlu e ăsta, Flanela, cum poate un roman să se numească Flanela, cine a mai pomenit așa ceva? Ăsta e titlu de roman scris de o muiere, a mai zis, înainte de a-și scoate batista de hârtie și a-și sufla nasul cu putere, în semn de dezaprobare masivă. Martha și Electra, care erau fascinate de poveștile din viața lui Genovese și care în copilărie luaseră ore de limbă franceză, au sărit ca arse și i-au explicat sudorului, într-un vacarm de cuvinte ce ar fi putut fi folosit ca fundal sonor pentru un film despre Al Doilea Război Mondial, sensul restrâns al cuvântului: bulevardier. Moment în care, cu erudiția care o copleșise pe Molly încă de la început, a intervenit Dick, pomenind ceva despre Baudelaire, Balzac, Saint-Beuve, Napoleon, Walter Benjamin, baronul Haussmann, Proust, Simmel, printre care-și croiseră drum cuvintele Paris, capitalism de consum, decadență, pierde-vreme, pierde-vară, urbanism modern, modernism urban, dandy, voyeur, dar din care nimeni nu a înțeles nimic, ca și cum Dick ar fi vorbit strict pentru sine, într-o limbă numai de el știută, care suna ca un delir. Doar Martha si Electra au avut, pentru o clipă, senzația că se află în fața unui viitor mare scriitor, de care avea să se audă, nu peste multă vreme, de-a lungul și de-a latul planetei. Vreme de un minut au aplaudat frenetic minunatul titlu, iar la sfârșitul cenaclului i-au propus să iasă împreună la o bere, după care s-au oferit să facă toate corecturile necesare, pentru că manuscrisul nu putea fi trimis niciunei edituri fără să se fi asigurat că gramatica este exemplară. Genovese nu a avut nimic împotrivă și, conform uneia dintre legile nescrise ale lumii interlope, s-a oferit să le facă cinste, nu că Martha cu Electra n-ar fi avut bani de-o bere. 

Work in progress

Opinia fermă a lui Dick era că numărul copleșitor de divorțuri care au loc în jurul vârstei de 40 de ani la femei este datorat faptului că la vârsta asta o femeie este deja terminată. A oferit tot ce a avut de oferit bărbatului ei, și-a îndeplinit rolul biologic, a crescut progenitura, și-a asigurat un statut pe piața muncii dar, între timp, și-a pierdut prospețimea, chiar dacă (sau tocmai datorită pierderii prospețimii) și-a rafinat feminitatea. Pieile încep să-i atârne, tenul este flasc și îmbâcsit, sânii sunt căzuți, cicatricea de la cezariană doare la schimbarea de anotimp, fesele și-au pierdut tonusul, laba gâștii prosperă. Altfel spus, nu mai prezintă nimic atrăgător pentru bărbatul de lângă ea. Divorțul devine iminent pentru că nu se mai place pe sine încă dinainte de-a nu o mai plăcea bărbatul. Opinia lui Emily, din contră, era că alegerea partenerului de viață este o alegere eminamente inconștientă, cum îi plăcea să spună după ce suportase o cură de trei ani de psihoterapie. Oamenii aleg în orb, zicea Emily, femeile după modelul tatălui, bărbații, după cel al mamei. Altfel spus, fiecare își ia ca partener de viață un tată sau o mamă oedipiene despre care vor afla, la un moment dat, că nu sunt nici mama, nici tata, ci o persoană pe care nu o cunosc, asta după ce idealizarea s-a făcut praf și pulbere și în fața ta a rămas omul adevărat, în carne și oase: străinul. Melly nu avea nicio opinie pentru că nu era căsătorită. Atunci când nu făcea alegeri în funcție de potența financiară a respectivului, le făcea în funcție de cât de bine definite erau pătrățelele de pe abdomen. Era o egoistă cinstită care recunoștea că este egoistă, fără să înțeleagă de ce a alege să trăiești doar pentru tine, fără familie, fără copii, este definiția egoismului. Este doar o alegere, la fel de bună sau la fel de proastă  ca oricare alta, așa obișnuia să se apere atunci când Emily spunea că doar copiii pot da un sens unei vieți. Cu sensul asigurat, Emily, asistentă medicală într-un spital de urgențe, își permitea să o sfideze pe Melly, director de achiziții într-o multinațională cu capital majoritar american. Ambele aveau același salariu, Emily muncind 64 de ore pe săptămână, Melly doar 36, lucru care pentru Emily nu însemna nimic. Pentru ea important era că, făcând mai puțină școală decât Melly, avea parte de același salariu, la fel de sigur pe termen lung ca cel al lui Melly. Genovese era prietenul lui Dick (Dick câștiga prost de tot pentru că era scriitor), un tip pe care-l cunoscuse pe o plajă din Sicilia în primul concediu petrecut fără nevastă și copil, după divorțul care survenise în urmă cu doi ani. Genovese nu era traversat de probleme existențiale, el știa să facă bani din orice pentru că era un copil crescut pe stradă care fusese nevoit să se descurce de mic. Nu avea nicio părere despre divorț. Îi plăceau femeile, ca oricărui italian care se respectă și mai ales deținea o stimă de sine aflată în directă legătură cu afacerile pe care reușea să le înjghebeze ad-hoc. Îi plăcea să se îmbrace bine și să mănânce bine, ziua de mâine nu conta pentru că știa că și mâine, vrând, nevrând, avea să facă o afacere. Singurul lucru pe care cu toții îl aveau în comun era ideea fixă de a deveni scriitori. Așa se explică prezența maestrului Dick în grupul de literatură contemporană fără frontiere. Mai existau un fost sudor ieșit la pensie care nu avea cu ce să-și umple timpul dar care era străbătut de convingerea talentului său scriitoricesc și care susținea că într-o viață anterioară fusese însuși Hitler, o șefă de depozit la o companie farmaceutică obsedată de Sandra Brown, două surori gemene, Martha și Electra, venite din lumea bună, care făceau parte din grup ca gest de frondă față de niște părinți austeri și pisălogi și Fonseca, un profesor de literatură transfrontalieră venit tocmai din Brazilia, care nu-și putea explica nici până-n ziua de azi cum anume ajunsese profesor. Dick avea 48 de ani, Emily 45, Melly 37, Genovese 35, Martha și Electra 27, sudorul 67 și șefa de depozit farmaceutic tocmai împlinise 50. Fiecare-și făcuse un rost în viață. Din altă perspectivă, se putea spune că toți erau niște ratați. Depinde de unde priveai.  

Cel mai prolific dintre ei nu era scriitorul, așa cum s-ar putea crede, ci Fonseca, cu trei cărți publicate la Editura transfrontalieră, una de 380 pagini, alta de 599 și ultima de 784. Toate trei tratau același subiect, despre societatea transfrontalieră, doar că prima, trata societatea de la granița Braziliei, Boliviei și Paraguayului, a doua cea de granița Boliviei, Paraguayului și Argentinei iar a treia cea de la granița Boliviei, Argentinei și Chile. Avea de gând să scrie și o a patra carte, care să trateze societatea transfrontalieră de la granițele Uruguayului, Argentinei și Paraguayului.

(tablou de Constant Montald - La Lecture)

Voci și oglinzi

Alexandru Tabac (contrafort.md) august 2018

„Fără scris te pierzi, te rătăcești, sunt ani de când nu fac decât asta, să scriu, 
și sunt conștient că asta mă ține-n viață. Nu glumesc.”
La cei optzeci și patru de ani, Ion Vianu ne provoacă încă o dată, livresc și uman, ne încearcă mintea, ne pune pe gânduri și cum altfel dacă nu cu o nouă carte. În definitiv... conține un sclipitor dialog intelectual, purtat împreună cu Ioana Scoruș, inițiatoarea demersului, după cum bine se va vedea din paginile cărții. Vorbită pe parcursul unui an (mai 2017 – mai 2018), cartea-dialog, mediată de o prietenie reciprocă și de o preocupare profesională comună, răscolește paginile unei biografii tumultuoase și vibrante, ale unei marcante experiențe individuale, dar și colective, căci nimeni nu se poate sustrage în totalitate malaxorului societal și contextului istoric. Și asistăm vrăjiți la o punere în abis, la o relectură validată prin schimbarea de perspectivă, la un joc acaparant al oglinzilor, la un zbor înalt ce ne oferă o priveliște altfel decât suntem obișnuiți în vârtejul pedestru al cotidianului, în definitiv... un alt peisaj.
Și dintr-o dată o sută de ani nu mai pare o eternitate, căci rădăcina arborelui genealogic coboară mult în straturile istoriei. M-au impresionat, deopotrivă, luciditatea și vitalitatea personajului, claritatea imaginii, efervescența intelectuală și candoarea umanistă, diagnosticul precis și posibilitatea vindecării (a te înțelege pe sine înseamnă a te vindeca), cuvântul ca întruchipare fidelă a gândului, sentimentului și senzației, înțelegerea și acceptarea lumii în care trăim, introspecția și privirea diacronică prin pânza anilor.
Din această carte, ca dintr-un vas prea plin, se revarsă cu generozitate multiple experiențe de viață, trecute atât printr-un filtru istoric, social, profesional, literar, cât și uman. Fapte și evenimente în spatele cărora putem regăsi un tâlc inedit, un sens alegoric, o învățătură blajină, fără a ne simți asaltați sau copleșiți de un didacticism inhibant. Textul dezvăluie o continuă construcție umană și un destin care unește epoci firesc, natural, grațios printr-o moștenire culturală de o larghețe și profunzime clasice. Unghiuri diferite, poziționări inedite, explicații și raționamente indispensabile, reflecții grave, soluții la crize, umor dezinvolt, posibilitatea unor noi interpretări și, poate neașteptat, un optimism irepresibil.
Evadat din bolgia comunismului și stabilit ulterior în Elveția, la Morges, Ion Vianu pare că a trăit alternativ mai multe vieți și, privindu-le la microscopul conștiinței, printr-o grilă comparativă, identifică particularități insolite – ([...] mi-am dat seama că minciuna te sancționează imediat, în timp ce în România a spune adevărul te sancționa automat. – pag. 181). Consemnează existența unei drame umane care transcende structura oricărui regim, indiferent de natura lui, există chiar o depresie a libertății generată de imposibilitatea de a alege din noianul de opțiuni. Aflăm stupefiați că – („Nicăieri nu există atâția bolnavi psihici și atâția psihiatri ca la Geneva” – pag. 30), pe undeva afirmația aceasta vine să confirme teza că iadul nu e posibil nicăieri și că există insule de libertate și de fericire chiar și în cele mai autoritare regimuri. Dialogul reia într-o bună măsură și informații, întâmplări cu care eram familiarizați din Amor Intellectualis, însă înmuiate în colocvialitatea convorbirii și a unei discuții purtate deschis și amical. Transpar în paginile cărții destinul individual al psihiatrului și scriitorului Ion Vianu, relația paternă și cea maternă, descendența și filiația, nocivitatea comunismului românesc, exilul elvețian, acomodarea și nenumăratele fațete ale unei noi realități – (Într-o primă fază, Occidentul m-a înfeudat, în loc să mă elibereze. – pag. 121), relația cu disidenții și delațiunea unora dintre ei, opțiunea pentru psihanaliză, prietenia cu Matei Călinescu (Amintiri în dialog), redescoperirea României după căderea comunismului. Așadar, o istorie din multiple torsúri ale altor istorii.
Realitatea și comportamentele, gesturile și cutumele sunt psihanalizate, unele concepte își extind semnificația, altele sunt mai bine și mai exact definite – „căsnicia” (presupune o anumită suferință, o anumită frustrare și, dacă nu accepți această frustrare și încerci s-o înlocuiești cu altceva, familia se destramă), „libertatea” (este un moment de alegere), nevoia de a te elibera de o autoritate, „complexul lui Oedip”, „moartea” (o valoare), autofalsificarea celor care pretind că au rupt-o complet cu țara, „nevroza” (este ceea ce e mai bun în om), „prietenia” (spațiul care o limitează este lipsa unui interes imediat), „psihanaliza sălbatică” în anii de interdicții, scrisul ca gimnastică intelectuală și ca formă de supraviețuire, jurnalul intim și imposibilitatea intimității jurnalului, vanitatea ca inflație a eului. Teme de reflecție, teme grave ce au traversat timpurile, de la primele manifestări ale conștiinței, până în zilele noastre. Fraze din care poți cita la nesfârșit și pe care relectura le găsește proaspete de fiecare dată.
Treptat, dialogul se îndreaptă către suprafața realității, spre teme generale, de actualitate – rostul UE, pericolul regimurilor nedemocratice, fanatismul și războaiele religioase, ezitarea occidentală, lipsa reperelor, protestele din țară. Ion Vianu nu își creează un piedestal orbitor sau o glorie statuară din inapetența pentru politică – („ [...] ceea ce m-a ferit de politică a fost lenea” – pag.185–, o seducătoare justificare, de altfel), din îndrăzneala de a semna adeziunea la manifestul lui Goma sau din gestul exilului. Își recunoaște cu bărbăție slăbiciunile, le proiectează 
într-un alt context, e în stare să și le anticipeze – (Fantezia mea este că m-aș fi lăsat cu totul prins în capcanele inerției și ale dictaturii. Aș fi devenit un om interesat, meschin. – pag. 33). Dar nici nu credem că sinceritatea acestei mărturii ar fi o cauționare indirectă a celor rămași în țară și care, în cele din urmă, au colaborat sub o formă sau alta cu regimul comunist.
Un alt personaj al acestui dialog e chiar Ioana Scoruș, cea care adresează întrebările, deschide alte subiecte, nu lasă lucrurile nespuse, caută analogii, face piruete neașteptate, provoacă uneori și aduce completări unde e cazul, și-n consecință textul îi construiește la rându-i un profil admirabil, al unui distins intelectual, atent la sensibilitățile (și subtilitățile) interlocutorului și la continuitatea narațiunii.
Au trecut mai bine de o sută de ani de când Oswald Spengler scria Declinul Occidentului, și chiar dacă lumea nu va mai arăta exact la fel, putem spune totuși că declinul e în același timp o permanență și o imposibilitate imediată. Suficient cât să ne păstrăm optimismul! Același îndemn – ([...] un om inteligent nu are voie să se plictisească. Niciodată. – pag. 60).
_______

Ion Vianu în dialog

Cristian Pătrășconiu (banatulazi.ro), septembrie 2018

Doamna Scoruș și domnul Vianu sunt interlocutori care au mai multe asemănări profesionale de familie. Ion Vianu  — absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie — a practicat, ca medic, mai întâi în țara sa natală, apoi în țara de adopție, Elveția, psihiatria. Ioana Scorș — absolventă (și a) Facultății de Psihologie — este psihanalist cu practică privată. Dl Vianu — fiul lui Tudor Vianu — este, pe de altă parte, un intelectual umanist cu o operă puternică și cu o prezență (publică și editorială) pregnantă în ultimele decenii pe scena culturală din România. E eseist și romancier de primă linie. Dna Scoruș a publicat două romane, o plachetă de versuri, o carte de interviuri (înaintea acesteia în discuție) și e autoarea unui blog distinct și delicat (www.insula49.blogspot.com ). De altfel, apropo de specia numită interviu, Ion Vianu i-a fost Ioanei Scoruș partener de dialog și în volumul de convorbiri intitulat Paradoxurile psishanalizei în România și dedicat celor care, în condiții cvasi-legale, practicau psihanaliza în România de dinainte de 1989.  Sunt, așadar, doi interlocutori care sunt plasați într-o poziție privilegiată — da, putem risca și termenul „ideală” — pentru dialog. În plus, se vede aceasta și „printre rândurile” acestui volum de „unu la unu”, cei doi protagoniști sunt foarte buni ascultători — unul pentru celălalt; a ști să asculți fiind o virtute esențială pentru reușita unui dialog.

Ioana Scoruș îl ia de departe pe Ion Vianu — și acesta se lasă dus departe, către rădăcinile sale. Spune Ion Vianu, de altfel: „suntem cufundați prin ereditatea noastră într-un mediu foarte complex, dar totodată suntem un produs unic nu numai prin ceea ce se vede, ci și prin locurile de unde venim. Nimeni nu este identic cu celălalt, nici măcar gemenii univitelini. Eu revendic această descendență plurală, care pentru mine are o altă semnificație decât o poate avea cu altcineva”. Cartea are, cum se poate intui, multe straturi — și acestea sunt ordonabile pe mai multe verticale sau orizontale. Unele țin de dimensiunea istorică — familia Vianu a cunoscut bine mai multe epoci și mai multe lumi, iar memoria filtrată a acestora are, în persoana dlui Ion Vianu, un păstrător privilegiat și foarte profund. Altele țin de dimensiunea și de devenirea culturală și spirituală — la fel, Ion Vianu coboară, provocat elegant de Ioana Scoruș, în mai multe dintre existențele sale (fie în sens medical, fie în sens culturală/literar).

Așadar, dna Scoruș îl ia foarte de departe pe interlocutorul său  și îl (ni-l) aduce, prin dialog, „la zi” — nu numai într-un sens (vag) social, istoric și politic, ci și într-un sens spiritual, în (dacă vreți) miezul viziunii despre lume și despre viață pe care o asumă, acum, la senectute, dl Ion Vianu. Cel care formulează, în finalul dialogului, la invitația șarmanetei, foarte atentei și foarte bine pregătitei sale interlocutoare, și „zece recomandări prudente”. Ultimele trei dintre acesta sunt următoarele — „i. fii sincer, dar nu brutal; ii. nu disprețui pe nimeni; iii. bucură-te că exiști”. Capitolul final are el însuși un titlu greu de uitat, din aceeași serie tematică în care sunt plasate „recomandările prudente”; el se cheamă „Nu numai că ne este îngăduit să visăm, suntem obligați să visăm”.

Ceea ce rezultă, „În definitiv”, este un dialog realmente memorabil. „Înnobilată de contactul cu Ion Vianu, am speranța că și alții se vor simți înnobilați citind această carte”, notează, în argumentul volumului, Ioana Scoruș. Foarte inspirată carte,  densă, provocatoare în cel mai nobil sens al acestui termen, foarte bine condusă și structurată! O carte, este de spus neapărat și acest detaliu semnificativ, care oferă numeroase scenarii ale înțelegerii — în sensul în care dna Scoruș este cea care enunță, pe urmele mamei domniei sale, formula: „a te înțelege pe tine însuți înseamnă a te vindeca”.

Neutralitatea binevoitoare

Cosmin Ciotloș (dilemaveche.ro)

Reflectînd, într-un interviu din 1992, la destinul lui B. Fundoianu, Emil Cioran făcea o observație paradoxală: poetul părea, simultan, un spirit detașat de religie și o natură profund religioasă. Două tensiuni irezolvabile, diferite fără contradicție și unite fără să se confunde. Ceea ce, continua Cioran, dădea seamă de noblețea (nu doar distincția, insista el, ci exact așa: noblețea) celui pe care l cunoscuse în Parisul războiului. Cuvîntul descrie de minune senzația pe care o degajă profilul interior al lui Ion Vianu aici, în dialogul provocat de Ioana Scoruș. E ceva ce se putea bănui, e drept, mai demult. Și prozatorul (Arhiva trădării și a mîniei e un ciclu romanesc care încă își așteaptă comentariul adecvat), și eseistul, și memorialistul care este Ion Vianu o ilustrează în diferite proporții. Dar nicio­dată, parcă, virtutea aceasta nu s-a afirmat și nu s-a impus atît de radical. N-am o explicație strictă și, oricum, m-aș feri să invoc o eventuală „înțelepțire“, o decantare survenită în timp. Cred mai curînd că s-a întîmplat ca între cei doi interlocutori să apară o punte, un spațiu de grație care i-a făcut să fie în chip substanțial deschiși unul față de celălalt și, pe cale de consecință, să se ridice, fiecare, la înălțimea atenției partenerului. Scriitoare ea însăși și, nu mai puțin, psihanalist, Ioana Scoruș a știut să mențină deschisă supapa confesivă a conlocutorului ei și să extragă de acolo, cu tact, interpretarea. Lucrul poate părea simplu, dar sînt puțini cei cărora le reușește o asemenea performanță.

Tematic, cartea e larg acoperitoare. De la relația contondent-îndrăgostită cu România, Ion Vianu coboară spre saga familiei, punctată de eroi neînseriabili (tatăl bunicii, un anume Iordan, născut în preajma lui 1850, a cunoscut o veritabilă metanoia, rupîndu-se de familie), pentru a se replia nu peste mult în circumscrierea nuanțelor prieteniei. Un subiect drag autorului, pe care-l tranșează surprinzător: nu fidelitatea ar fi, trage Ion Vianu concluzia, condiția de existență a acestei legături sufletești privilegiate, ci iubirea. Nici măcar regimul confidenței nu i-ar fi intrinsec: cu Matei Călinescu („geamănul“, cum e numit el în Amor intellectualis), mărturisirile n-au fost egale și reciproce. Foarte bun ascultător, acesta era, dimpotrivă, un mare discret. E doar un exemplu. Sînt numeroase momentele cînd amintirile directe se încarcă de efortul înțelegerii și cînd povestitorul devine subit un moralist de clasă. „E foarte multă moarte în citit“, spune el într-un rînd, problematizîndu-și o mare pasiune și aruncînd în aer idealismul celor care învestesc actul lecturii cu atribute vitaliste. Altundeva, ajunge să numească, en passant, un detaliu pe care eminescologii l au ratat, preocupați de mica investigație documentară: drama poetului a fost aceea de a se fi aflat într-o cultură prea îngustă pentru puterile lui, ceea ce, și aici intră în rol acuitatea psihanalistului de vocație, l-ar fi înrăit, l-ar fi „cîinoșit“ (termenul e elocvent și expresiv). În sfîrșit, pe terenul acesta al reflecțiilor surprinzătoare aflate în liziera profesiei, cea mai profundă mi se pare aceea legată de proiectul unei cărți niciodată scrise. Și anume una care să documenteze și să consfințească nebunia ca operă. Delirurile au, remarcă Ion Vianu, consistență și somatică de epopee. Nu e vorba de simple narațiuni legitimatoare, ci de arhitecturi dintre cele mai complexe, întemeiate pe identificare și populate cu personaje-standard și de relații codificate. Intuiția e formidabilă, chiar și așa, în stadiu de intuiție.

În afara acestui traseu, care poate fi, la rigoare, rezumat, există, în structura volumului, cîteva noduri, cîteva acumulări de consistență care trasează în mod independent un contur intim și, probabil, inconștient: e vorba de acele secvențe biografice care „rimează“ unele cu altele, care coagulează un sens inexprimabil: de pildă, momentele de tăcere pe care i le oferă un bun prieten după lectura unui manuscris, semănînd izbitor cu acelea, de care are parte la sosirea în Elveția, din partea unui renumit psihanalist; sau, nu mai puțin, coincidența dintre felul în care rezumă o anecdotă din jurul lui Jung, prezența numinosului (ca o energie care poate fi asimilată și metabolizată chiar dincolo de înțelegere) și modul în care o mătușă, tanti Cicuța, îl învață pe adolescentul Ion Vianu să se bucure de muzică. Lucruri, spuneam, care scapă descrierii seci, dar care sînt, toate, atrase spre sine de o însușire suverană, pe care în „Cuvîntul înainte“, Ioana Scoruș o numește inspirat neutralitate binevoitoare. 

Psihanalizarea ca interviu

Cristian Teodorescu (catavencii.ro)

În cele cîteva dăți cînd am stat de vorbă pe îndelete cu Ion Vianu am fost încîntat de umorul său nuanțat, total lipsit de răutate, și de franchețea cu care-și spune opiniile. Psihanalistul din el știe și să tacă atent, observîndu-și interlocutorii, ceea ce pe cîte unul îl intimidează. Ion Vianu n-a adoptat în public rolul înțeleptului. E curios și, dacă nu știe ceva, nu se jenează să întrebe.

Deși a lipsit mulți ani din țară, a rămas un intelectual bucureștean get-beget. Unul dintre aceia, tot mai puțini, care stăpînesc perfect limba română îngrijită, vorbită pînă prin anii ’70, în prelungirea perioadei interbelice. Fiul profesorului Tudor Vianu, cu care seamănă la față și la expresie, aproape izbitor – vă puteți convinge comparîndu-le fotografiile –, i-a păstrat tatălui o amintire netulburat luminoasă, spre deosebire de băieții altor celebrități, pentru care tatăl a fost o personalitate „castratoare”, de care s-au plîns la maturitate, cel mai adesea din cauza eșecurilor lor personale.

În această carte de convorbiri, Ion Vianu are o interlocutoare care știe ce să-l întrebe. Ioana Scoruș e psihanalistă practicantă, ca și interlocutorul ei, și e și scriitoare, cu mai multe cărți de ficțiune la activ. Se simte că Ioana Scoruș e intimidată la început de ceea ce își închipuie că ar fi Ion Vianu, fără să-l fi cunoscut decît din cărți, dar treptat dialogul lor devine din ce în ce în ce mai apropiat. Meritul fiind mai ales al lui Ion Vianu, care nu e cîtuși de puțin protocolar cu cea care-i pune întrebări, ceea ce nu înseamnă însă că Ioana Scoruș își permite vreo clipă familiarități deplasate cu interlocutorul ei, după ce pătrunde în intimitatea lui.

Deși privilegiul psihanalistului e că îi poate adresa întrebări incomode clientului său, aici nu e vorba de o relație profesională între cei doi, pe care au decis de comun acord s-o facă publică. E, de la un punct încolo, conversația despre psihanaliză între doi profesioniști, în care intervievatoarea Ioana Scoruș pune întrebări precise, la care primește răspunsuri pe măsură despre școlile de psihanaliză din lume și despre evoluția lor. Și asta fără ca discuția să alunece prea mult în jargonul lor profesional. E clar însă că Ion Vianu a acceptat să se lase psihanalizat în acest lung interviu, ba se poate spune că el însuși a contribuit la această psihanalizare cu observațiile lui despre sine însuși.

În cartea asta nu e vorba însă numai despre Ion Vianu sau despre istoria familiei sale, cu evrei care s-au creștinat sau cu rude apropiate care n-au văzut cu ochi buni această operațiune. Sînt psihanalizați aici și românii care au trecut în timpul vieții prin mai multe schimbări de regim politic, dintre care unii au emigrat, alții –apropiați de emigrați sau de cei care voiau să plece din țară – au devenit informatori ai Securității. Chiar și tatăl lui Ion Vianu, marele profesor, devenit un om al regimului comunist, pentru că nu concepea să emigreze fiindcă era convins că dacă ar fi plecat din țară și-ar fi ratat vocația. Asta însă nu l-a împiedicat pe Ion Vianu se emigreze la 40 de ani, după ce a semnat pentru mișcarea lui Paul Goma. Unii dintre prietenii lui muriseră, alții plecaseră din țară, iar pe el, cînd i s-a spus că făcea parte din establishment, adică era unul dintre privilegiații regimului, ceea ce și era, ca fiu al lui Tudor Vianu, asta l-a făcut să plece din țară.

Ce ar fi fost Ion Vianu dacă rămînea în țară? – l-a întrebat Ioana Scoruș. N-ar fi devenit un mare personaj al disidenței, crede Ion Vianu, ci poate că s-ar fi acomodat cu regimul, ca mulți alții, dintre care unii făcuseră pușcărie politică sau erau șantajabili sau puteau dispărea fără ca de soarta lor să nu se mai audă nimic.  Dar dacă a ales exilul, ca și prietenul său Matei Călinescu, Ion Vianu n-a vrut să fie un emigrant care sufla în pînzele regimului de la București, ci a devenit unul dintre marii denunțători ai regimului care îi interna în spitalele de nebuni pe cei care erau împotriva totalitarismului.

Ion Vianu şi bucuria existenţei

Mircea Morariu (adevărul.ro)

Cartea „În definitiv...“ (Editura „Polirom“, Iaşi, 2018) este o amplă conversaţie în 9 părţi, de dimensiuni diverse, însă cu un conţinut constant interesant, generator de reflecţie, bucurii intelectuale şi întrebări, în absenţa cărora orice lectură şi-ar dovedi inutilitatea. Conversaţie între Ion Vianu şi Ioana Scoruş.

Iniţiativa convorbirii i-a aparţinut acesteia din urmă şi ea îşi află originea în profesiunea comună a celor doi interlocutori. Şi unul, şi celălalt sunt psihiatri, ambii au specializări în psihanaliză. Pe care au practicat-o nemijlocit, însă începând de la vârste şi de la etape diferite ale vieţii. Ion Vianu, născut în 1934, crescut, format în România comunistă a descoperit psihanaliza nel mezzo del camin, adică în jurul vârstei de 40 ani. Nu, oricât ar părea de bizar, psihanaliza nu era cu desăvârşire interzisă, dar nici din cale afară de agreată în România comunistă, era ceva tolerat, însă practicarea ei presupunea totuşi asumarea unor riscuri. Şi-a făcut din ea o profesiune îndată după ce s-a stabilit în Elveţia. Adică după ce denunţase felul abuziv în care era utilizată psihiatria de poliţia secretă în România comunistă, după ce se raliase mişcării Goma şi după ce primise aprobarea plecării definitive din România. De altfel, mă grăbesc deja să spun că în cuprinsul cărţii se pot găsi referiri destul de consistente şi la ce a însemnat emigrarea, convingerea chinuitoare a ruperii definitive de locul în care ţi-ai trăit chiar dacă nu neapărat cele mai frumoase momente ale vieţii oricum copilăria, prima şi a doua tinereţe. E vorba mai încolo şi la referiri la acel entre-deux despre care a vorbit adesea în cărţile sale şi teatrologul George Banu. Ioana Scoruş e născută în 1968 şi a avut, în consecinţă, avantajul de a se forma şi dezvolta profesional într-o lume liberă, adesea, din păcate nu întotdeauna, marcată de aspiraţii autentic liberale. Libertatea şi justiţia fiind valorile supreme în care mărturiseşte, la un moment dat Ion Vianu, că crede necondiţionat. Mai e nevoie de încă o precizare referitoare la Ioana Scoruş. Este absolventă a două facultăţi, a susţinut rubrica Scriitorincul din suplimentul LA&I al Cotidianului, supliment condus de Dan C. Mihăilescu, a avut şi are preocupări constante în domenii ale literaturii şi artei. Carevasăzică, nu este ceea ce francezii numesc cu dispreţ o bas bleus. Serioasa ei anvergură culturală, capacitatea de a aborda cu uşurinţă teme dintre cele mai diverse înseamnă, cred, garanţia succesului, reuşitei incontestabile a cărţii. Sigur, ar fi fost nefiresc, absurd de-a dreptul, ca cei doi interlocutori să nu abordeze teme referitoare la profesia lor comună. La ce înseamnă psihanaliza, la valoarea ei terapeutică (de altminteri, dl. Vianu chiar mărturiseşte că a beneficiat direct, într-un moment mai delicat al vieţii, de serviciile unui specialist în domeniu), la diferenţele dintre psihanaliza lui Freud şi aceea a lui Jung. Chiar şi atunci când sunt abordate teme referitoare la formarea ca adolescent şi tânăr cu vocaţie intelectuală a tânărului Ion Vianu, la amprenta specială pe care şi le-a pus peste acestea personalitatea covârşitoare a tatălui (a acelui T cu majusculă, astfel numit în superba carte Amor intellectualis, de aici cred şi importanţa frazei rostite, la un moment dat, de Ion Vianu: „trebuie să ieşi din lumina care te-a generat ca să poţi produce la rându-ţi o umbră luminoasă“) găsim ecouri ale psihanalizei. Important mi se pare de subliniat simţul măsurii, acel horaţian Est modul in rebus care îşi face salutar prezenţa şi aici, şi în celelalte părţi ale cărţii. Unul dintre principalele atuuri ale acesteia fiind sinceritatea, onestitatea autoevaluării. Voi fi mai explicit. Ion Vianu şi familia domniei-sale au părăsit România în 1977, după ceea ce Paul Goma numea Cutremurul oamenilor. Aceasta înseamnă că toată formaţia şcolară şi universitară a intervievatului s-au petrecut în comunism. Marea şansă a lui Ion Vianu a fost nu doar aceea de a se naşte într-o familie de intelectuali de mare clasă (mama domniei-sale, Elena Vianu, a fost profesor de literatură franceză la Universitatea bucureşteană şi trebuie să mărturisesc că eu însumi am studiat secolul al XVII-lea şi după un curs al doamnei Vianu), ci şi de a avea profesori formaţi în urmă cu o generaţie. Adică înainte de 1944. Ion Vianu i-a prins în activitate pe aceşti profesori autentici şi în timpul studiilor liceale, şi la Universitate, indiferent că a fost vorba despre Facultatea de Litere (începută şi neterminată din motive pe îndelete explicate) ori de cea de Medicină. Ion Vianu nu idealizează deloc România interbelică, aşa cum nu lansează diatribe înfocate, doar de ochii lumii, la adresa României comuniste. Nu pretinde nici că în Elveţia ar curge peste tot lapte şi miere şi că adaptarea la o nouă ţară i-ar fi fost uşoară. Care sunt, aşadar, marile teme de discuţie? După cum spuneam, psihanaliza. România interbelică şi România comunistă. România post-decembristă cu toate contradicţiile sale. Cu entuziasmele anilor 90, cu cele din anii 2007-2008, cei ai aderării la UE. Dezmăţul în care trăim din 2017 încoace. România de deunăzi. Aceea în care se pune la cale schimonosirea legilor justiţiei, schilodirea democraţiei, regimul de factură autocratică (elaborarea cărţii s-a produs între mai 2017 şi mai 2018). Situaţia exilatului, A reîntorsului de bună voie în ţară. Prezentul şi viitorul Uniunii Europene. Statele Unite şi ce înseamnă ele în era Trump. Şi, desigur, literatura. Scrisul şi cititul. Scrisul la după 60 de ani încolo şi efectele sale benefice asupra fiinţei umane. Cititul şi recititul, cu referinţe utile la cartea A citi, a reciti a lui Matei Călinescu, prietenul de o viaţă al lui Ion Vianu. Şi,desigur, bucuria existenţei. Cu îndemnul din final: Bucură-te că exişti! 

Ioana Scoruş în dialog cu Ion Vianu - ÎN DEFINITIV....; Editura Polirom, colecţia Egografii, Iaşi, 2018