Freud Museum

Pentru Freud

Necazul cu viața e că trebuie să trăiești. Vreau să spun: necazul e că trebuie să-ți câștigi existența. Am cântărit bine dacă să renunț la slujba mea bine plătită dar ucigătoare de timp, în favoarea celei de paznic de noapte la Muzeul Freud. E un fel de-a spune muzeu, în realitate este o casă memorială în Maresfield Gardens, Hampstead, o zonă unde prețul caselor pleacă de pe la un milion de lire. Poate te gândești că, fiind o zonă selectă, cei de pe-acolo sunt oameni de bună calitate. Ai putea avea dreptate, dar depinde la ce te referi. Dacă te referi la oameni cu bani mulți, atunci nu greșești. Pentru mine, însă, oamenii bogați nu sunt, neapărat, de bună calitate. Mulți n-au niciun fel de educație. Unii sunt ostentativi și aroganți, pe alții nici nu-i vezi, știi doar că există. Coboară ca niște umbre din limuzinele lor selențioase, ca și când lumina soarelui nu trebuie să-i vadă. Se baricadează în spatele draperiilor și a doua zi se suie, tot ca niște umbre, în limuzinele lor silențioase pe care le vezi dispărând de parcă s-ar evapora ca un abur în zare. Tocmai pentru că am obligația ca noaptea să stau treaz, ceea ce este un lucru cu totul împotriva naturii umane, fără să vreau am devenit deținătorul unei mulțimi de informații despre milionarii din zonă. De exemplu, Hammersmith are o amantă din Insulele Capului Verde, o fostă acrobată de circ pe care-o aduce aici de trei ori pe săptămână și căreia-i plătește un apartament în partea cealaltă a Londrei. Clarisa o cheamă și a pus-o să se lase de circ și să se ducă la școală. Eu sunt cel care-i face referatele fără de care nu poate intra în examene. O mie cinci sute lire bucata, cinci pe semestru, 15 pagini de referat. Da, e foarte mult, dar și ei sunt milionari. Oi fi eu paznic de noapte, dar prost nu sunt. Pe partea celalaltă a străzii, la trei case distanță, locuiește Elionore Cruz, o lesbiană de 45 de ani cu afaceri în Thailanda, în industria sexului. Înțelegi ce vreau să spun. Biata de ea, nu mă poate privi decât ca pe-un amărât de paznic de noapte. Ceea ce, de altfel, chiar sunt. Când și când, ca să-și spele păcatele, o apucă facerea de bine. Aceea este ziua în care mă îmbracă din cap până-n picioare și-mi dă o masă într-un restaurant de lux. Se întâmplă cam o dată la două luni, cu toate că, după părerea mea, păcatele ei sunt mult mai consistente decât suma pe care o cheltuiește cu mine, adică vreo trei mii de lire. Acum înțelegi de ce port asemenea haine. Chiar lângă casa ei se înalță reședința de vară a Isabellei Piemonte, o sexagenară rafinată care vine să se reculeagă aici, la mine-n muzeu și căreia-i descui ușile pentru o mie de lire. Vine cam de două ori pe lună, se suie pe celebrul divan ca și cum ar analiza-o Freud, stă acolo preț de 45 de minute și vorbește continuu. Uneori îmi notez ce spune. Nu spun ce, pentru că am onoare. De altfel, așa ar fi procedat și Freud dacă n-ar fi fost un deschizător de drumuri. Lui Teophile M. Teophile, cel cu vinurile, îi iau doar 500 de lire. Și el e dintre cei care au o obsesie pentru Freud. El nu pe divan se așează, ci chiar pe scaunul maestrului. Chiar m-am gândit într-o zi că poate ar fi bine să-i fac cunoștință Isabellei cu Teophile. Ăsta vine săptămânal. Și mai am un client nocturn, un armator grec căruia nu-i voi spune numele. Omul e fetișist și se masturbează o dată pe săptămână în fața statuetelor lui Freud, tot pentru o mie de lire. I-am spus încă de prima oară: domnule, te rog frumos să-ți cureți singur sperma, eu nu sunt aici ca femeie de serviciu, eu sunt aici ca să păzesc și să întrețin renumele regelui inconștientului personal. Omul s-a executat, apoi, nu am mai avut probleme cu el. Înțelegi, așadar, că strâng o sumă frumușică, bașca salariul, din care trăiesc ca boierul și care-mi permite tot timpul din lume, pe care-l dedic motivului pentru care am acceptat să fiu paznic de noapte: vreau să devin scriitor.

Nu știu cum devii scriitor, dar încerc să găsesc calea. Calea mea. Nu cred că lucrul ăsta se învață la facultate, nu cred deloc în chestia asta. Mai degrabă cred că cea mai bună cale este cititul. Dar nu cititul de plăcere, ci cel profesionist. Acum mă chinui cu Dickens. Mi se pare de bun simț să mă ocup de un clasic, cu toate că abia aștept să-l dau gata ca să mă delectez cu McEwan. Să-ți spun un secret: dintre toți cei de azi, el îmi place cel mai tare. Da, știu, uneori e plat, e banal, dar mereu e rafinat, subțire. Cel mai mult îmi place că-i un tip sensibil. Cum simte că riscă să-și expună prea tare sensibilitatea, cum bagă o ironie d-aia de-a lui, de te umple de serotonină. Pur și simplu îl ador. Să-ți spun cum fac: mai întâi citesc cartea, de plăcere. Apoi, iau frază cu frază, și încerc să-i deslușesc construcția. Uneori, modelul se repetă, alteori, se schimbă. Oricum, e vorba despre modele, despre tipare. Odată ce-ai descoperit tiparul, restul e umplerea lui cu personaje și acțiuni. Costruirea personajelor și a acțiunilor este, desigur, altă poveste, deloc simplă. E clar că vorbesc despre cărțile adevărate, da? Apoi, mai sunt salturile, ruperile, trecerile de la subiect la câte-un excurs științific sau psuedofilozofic, și aici trebuie să recunoști că McEwan e printre cei mai tari. Nimeni nu scrie ca el despre anevrism, așa cum nimeni nu scrie ca el despre vinuri sau despre politică. Problema mea e următoarea: pot scrie ca el, pot scrie ca Dickens, pot scrie ca Roth sau ca Onfray sau ca Makine sau ca Flannagan, dar nu pot scrie ca mine. Eu nu știu să scriu și nici nu vreau să scriu ca niciunul dintre ăștia. Ori devin eu, ori mă las. Habar n-am cum înveți să scrii, d-aia zic, aici e o șmecherie pe care încă n-am depistat-o. Dar am tot timpul din lume să dibui secretul, corect?

Manuela Ortiz de la Paz-Sierra este fiica cea mică a celui mai mare traficant de droguri din ziua de azi. Taică-su investește-n ea sume fabuloase dar nu-l plâng, are de unde. Omul crede că în felul ăsta îi oferă educație aleasă, dar eu știu că ceea ce reușește este doar s-o țină la distanță de mediul în care trăiește el. Educația eu sunt cel care i-o ofer și pentru asta nu-i iau niciun ban. Educația nu se face cu bani, se face cu iubire. Și Manuela Ortiz de la Paz-Sierra mă iubește. Eu nu o iubesc pentru că nu sunt prost. Nu am voie să mă îndrăgostesc de fiica unui astfel de om. E suficient că-mi risc viața de trei ori pe săptămână, atunci când Maneula vrea să fie cu mine. De fapt, relația asta, dacă poate fi numită astfel, se cheamă joaca de-a viața și de-a moartea. Trebuie să fiu foarte atent, căci s-a mai auzit de oameni dispăruți și negăsiți niciodată. Unuia i-au găsit capul într-o valiză aruncată-n Sena și brațele și picioarele într-un sac ascuns într-o căpiță de fân, într-o fermă din Andaluzia. ADN-ul a confirmat că este vorba despre aceeași persoană. Trunchiul nu s-a găsit și cu siguranță nici nu se va mai găsi vreodată. Așa că Manuela e mai mult o povară, dar părul ei arămiu și des, atârnând de pe marginea canapelei, cu soarele jucându-se în buclele lui este un spectacol irezistibil. Are tenul creol (de la bronzul în exces) și niște ochi verzi (naturali) neadevărați. Altfel, e albă ca neaua. Puful de pe lateralele obrajilor este alb-argintiu, iar buzele alea pline, mereu uscate, cu cutele alea pe ele și privirea cu luminițe-n ochi, de căprioară abandonată, îi fac o mutriță care atinge cele mai intime resorturi parentale pe care le dețin. Dacă vrei, spune că sunt un pervers, nu mă supăr. Însă perversa e ea, ăsta-i adevărul. Știi cum arată pielea unei femei de 22 de ani, da? Fermă, cu tonus, întinsă, pleznind de sănătate și de mușchi fragezi. O piele plină de colagen, mătase și de unduiri. Știi nudul ăla al lui Diego Rivera, care îmbrățișează niște floarea soarelui? Ei, cam asta-i Manuela mea, numai că are fundul mai mic, adică fix cât trebuie. Niciodată nu mi-au plăcut uscatele, scheletele care defilează pe podiumurile prezentărilor de modă de la ParisMilanoLondra, acel simulacru de femeie, exemplificarea perfectă a bolii de care suferă occidentul, nimic altceva decât degradarea ideii de femeie. Pentru mine este revanșa pe care bărbatul și-a luat-o în fața invaziei mongole a feministelor, dar alea-s atât de proaste încât nu s-au prins că modelul perfecțiunii trupului feminin, așa cum a fost el construit de bărbați, este o mare batjocură la adresa lor, singura caleme care se mai pot răzbuna. Azi, când nu mai ai voie să fii altfel decât corect politic, te vezi nevoit să te insinuezi în fel și fel de simboluri iar scheletul ambulant purtând haine de lux este un astfel de simbol perfect.

Manuela este o tipă tradiționalistă. Mă-sa cu ta-su au crescut-o bine. Este politicoasă și plină de bune maniere. Se îmbracă elegant dar decent. În ziua de azi, eleganța nu mai presupune, cu necesitate, decență, d-aia zic. În timp ce este o fată a generației ei, este și una dintre femeile care-și va duce cultura mai departe. Ta-su, un șarlatan isteț, a fost suficient de inspirat încât să-și ia o nevastă de familie bună. L-am citit de mult, e genul ăla de șmecheraș care știe să se facă plăcut, să intre pe sub piele. Și-a cumpărat o diplomă de la cea mai bine cotată universitate britanică și i-a închis gura lui socră-su, care în ruptul capului nu voia să-și dea fata după un asemenea coate-goale. Familie cu sânge-albastru, firesc să nu vrea. Apoi, a făcut avere dintr-un foc și noroc că bătrânul s-a rablagit la cap, că nu a mai apucat să afle cum a făcut avere giner’-su. Tipul voia, de fapt, numele familiei de la Paz-Sierra, pașaportul de intrare în lumea bună. Pe el îl cheamă Alvaro Sandoval și a renunțat bucuros la numele lui. Cusurul Manuelei este că nu are nici cea mai umilă capacitate de a simți valoarea banului. Este o epavă. E în stare să dea un bacșiș de o sută de lire dacă ia masa într-un restaurant unde o costă cinzeci. E în stare să arunce pe un inel 25 de mii de lire, doar pentru că are un trandafir stilizat. E în stare să dea unui cerșetor 50 de lire doar pentru că nu are mărunt. E în stare să dea 200 de lire pe o pereche de chiloți sau 300 pe un buchet de gardenii. La asta chiar am de muncă. Trebuie s-o învăț... nu, nu să respecte banul, așa ceva e imposibil, având în vedere cum îi câștigă taică-su, trebuie s-o învăț măsura. Nu are măsură nici când mănâncă ciocolată cu lapte, comandă specială în Elveția, cu cremă de fructul pasiunii, nici când se-ndoapă cu foie gras și brânzeturi cu mucegai până-și dă colecistul peste cap, nici când aruncă cu miile de lire pe câte-un crochiu al câte unui student, care nu face mai mult de zece lire, nici când dă câte-o raită prin librării și vine cu douăzeci de kilograme de cărți. E leșinată după ficțiune și după albume de artă. Într-un week end, când eram liber, mi-a făcut o surpiză. A închiriat un avion, unul din ăla mic, și m-a dus la Geneva, la muzeul Ariana. A înnebunit brusc în fața unei cești din porțelan de Nyon, de la 1780, pe care-a vrut-o cu orice preț. Nu știu dacă înțelegi cu adevărat ce spun când spun „cu orice preț”. Directorul muzeului s-a uitat la ea ca și cum ar fi fost scăpată de la balamuc. A înțeles despre cine-i vorba când s-a prezentat, dar tot a refuzat, ferm și calm, dar ultragiat, indecenta propunere. Nu mă-ntreba cum, ceașca a apărut în vitrina din casa ei, două săptămâni mai târziu. În actele oficiale ale muzeului ceașca apare ca și când ar fi fost trecută în depozit, din pricina valorii ei prea mari. Ei, bine, nu! Pe lumea asta totul este de vânzare. Crede-mă.

Într-o seară, a dat de necaz. M-a sunat plângând. I-am spus că nu pot pleca de la muzeu, mai ales că era ziua când așteptam vizita Isabellei. Nu pentru mia ei de lire nu puteam părăsi muzeul, ci pentru că așa ceva nu se face. Am și eu limitele mele. În plus, nu riști să pierzi un post de paznic de muzeu pentru fundul unei Manuela, fie ea și de la Paz-Sierra. Sau cu atât mai mult. Dar Manuela nu juca teatru. Așa că m-am hotărât să-i telefonez Isabellei și s-o mint: directorul muzeului urma să fie prezent în acea noapte, așa încât vizita ei trebuia amânată o singură zi. A înțeles. Mi-a și mulțumit. Am ieșit pe ușa din spate și am încuiat. Noroc că Manuela stă la o aruncătură de băț. Mi s-a aruncat în brațe de cum am intrat în casă. Se-nțelege că am și cheile de la locuința ei. Da, de portcheiul meu atârnă câteva averi... Și-a reținut lacrimile doar cât să-mi spună că taică-su o anunțase că se hotărâse s-o mărite, apoi s-a aruncat în brațele mele, hohotind. Sincer să fiu, și mie mi s-a părut că se cam sfârșește lumea, lumea mea. Dar doar preț de câteva secunde. Așa sunt eu făcut, să iau partea bună a lucrurilor. Aveam să scap de povara Manuelei, de groaza cu care acceptam, de fiecare dată, să o întâlnesc. Spectrul ucigașilor lui taică-su mă însoțea de fiecare dată. Nu doar fundul ei era irezistibil, nu doar sânii ăia spaniolo-mexicani (în fond, cam același lucru), nu doar faptul că mă făcuse să descopăr cele mai inimaginabile poziții de făcut sex – o adevărată Kama Sutra postmodernă -, ci mai ales o anume rigoare masochistă datorită căreia avea capacitatea de a renunța, când și când, la ea însăși, pentru a hrăni un determinism ancestral care-i curgea prin vene (cele din partea maică-sii, se-nțelege), și de care era perfect conștientă. Tocmai pentru că era conștientă puteam numi această atitudine masochism altruist, altfel, ar fi fost inconștiență sau prostie pură. Manuela și-ar fi donat, oricând, un rinichi sau un plămân dacă cineva ar fi avut nevoie de rinichiul sau de plămânul ei. O dată la șase luni, la șase luni doar pentru că legea nu-i permitea mai des, dona sânge, lucru pentru care taică-su ar fi omorât-o dacă ar fi aflat. Are o grupă prețioasă ca ea: 0, RH pozitiv. Promisese în fața lui Dumnezeu că va înfia doi copii abandonați, alt risc mortal pe care-l și-l asumase, împotriva tatălui ei. Făcea voluntariat într-o asociație care se ocupa de seropozitivi și plătise construcția unei școli în Ciad. Plătise transportul și operațiile chirurgicale a trei copii din India care nu puteau fi operați la ei acasă. Chestii de genul ăsta. Lucrurile de genul ăsta dau bine, dar Manuela nu le făcea pentru imagine, din contră, risca tot mereu, pentru că taică-su nu trebuia să afle niciodată de viața asta a ei, secretă. Da, e OK să faci așa ceva, dacă ai cu ce, însă, fundamental, astfel de gesturi nu schimbă lumea. Nu zic că-i o risipă, dar nu însemnă, în cele din urmă, nimic. sună a cinism, dar nu e. Sunt doar un om prea hârșit de viață, care a apucat să priceapă câte ceva.

De astă dată, însă, Manuela mea era doborâtă. La orice s-ar fi așteptat din partea lui taică-su, numai la asta nu. Disperarea ei survenea din conștiința faptului că mai sus de Dumnezeu era numai el, de la Paz-Sierra. Nu știa prea bine cu ce anume se ocupă, dar ceva zvonuri, care o oripilaseră, îi ajunseseră la urechi. Fațada erau afacerile cu petrol. Un mecanism perfect pus la punct care funcționa impecabil. Presa vorbise, la un moment dat, că în afacerile lui sunt băgate și câteva guverne. Știam că nu e de joacă, știam că nu se glumește cu așa ceva. Colac peste pupăză, trebuia s-o conving pe Manuela că taică-su știe el ce face. Tocmai eu, cel care se presupunea că așteaptă doar ziua potrivită pentru a o cere de nevastă. Oricum aș fi dat-o, tot prost picam.

-          Ce vrei să insinuezi, că tata știe mai bine decât mine ceea ce vreau să fac cu viața mea?, m-a întrebat privindu-mă, pentru prima oară, cu ochii injectați de o mâhnire adâncă, amestecată cu o uimire colosală.

Era o noapte de martie furios, cu nori negri ascunzând cerul care se lăsase greu deasupra capetelor noastre. O noapte despre care știam că odată, cândva, aveam să scriu. Tunete îndepărtate anunțau o posibilă furtună. Un fulger de un alb strălucitor a lovit copacul din fața ferestrei livingului, de unde Manuela mă săgeta cu privirile ei scrutătoare. M-am ridicat și-am închis fereastra, am dras draperiile grele, din brocart, am tras-o de mână și ne-am așezat pe canapeaua somptuoasă. Am luat-o în brațe.

-          Bleagă mică, doar nu-ți imaginezi că taică-tu ar fi vreodată de acord cu căsătoria noastră, am zis, strângând-o părintește pe după umeri.

-          Asta-i treaba mea, nu a lui, a zis, copilărește.

-          Doar rostește-i numele meu și nu doar că în maxim un sfert de oră rămân fără serviciu, ci în maxim trei sferturi de oră sunt gata împachetat, bucăți, bucăți și în drum spre Pakistan.

Manuela m-a împins cât colo și s-a uitat la mine ca și când m-ar fi văzut pentru prima oară în viața ei.

-          Cine dracu ești tu, a zis furioasă, cine dracu ești tu de-ți poți imagina așa ceva despre tata?, a zis sărind la doi metri depărtare. Ce naiba au de-a face afacerile cu petrol cu crimele? Ce naiba vrei să spui?

Aproape că se bâlbâia. Nu mai putea să articuleze cuvintele și mi-a fost teamă că-i poate pocni vreun capilar prin cap. Într-o situație ca asta, Vanessa s-ar fi pus pe râs, crezând că glumesc. Vanessa este nevasta ministrului agriculturii, a șaptea casă pe stânga, deci pe aceeași parte cu muzeul. Vanessa are umor. Chiar și când vorbesc serios are impresia că glumesc. Vanessa vine la casa memorială Sigmund Freud doar pentru mine. De regulă, lunea și joia, când bărbată-su are ședință la minister. Un moșuleț simpatic, de modă veche. Vanessa e cu douăzeci de ani mai tânără ca el, adică e cam de vârsta mea. O purisancă bună de tot, care-și îngrijește torsul mergând la sală și ocupându-se cu fitness-ul, nutriția, sauna și masajul. Nu, nu pe divanul lui Freud ne-o tragem, atâta bun simț am și eu, ci prin cele mai neașteptate unghere, pe care Vanessa le dibuie într-o nesfârșită și febrilă căutare. Știe muzeul mai bine ca mine. Este deținătoarea tuturor secretelor lui și e în stare de cele mai neașteptate fantasme, nu ți-ar trece niciodată prin minte ce poate gândi o femeie care are totul asigurat și e deținătoare unui anumit statut social. Cred că ar fi fost o bună pacientă. Vanessa, cu cuceritoarea ei naivitate, ia totul în glumă. O bănuiesc de o formă discretă de nimfomanie. Pentru ea, războiul din Siria e cam același lucru cu retragerea Marii Britanii din Uniune. Foametea din lumea a treia stă pe același nivel cu uciderea balenelor iar onoarea și demnitatea țin de pantomima care se practică atunci când asculți imnul țării într-o vizită oficială de stat. E cea mai dezinhibată tipă pe care o cunosc. Și-a tras-o cu toate rasele pământului, grație vizitelor oficiale în care-l însoțește pe bărbati-su. S-a convins că ceea ce se spune despre negri este un mit și, nu știu precis de ce, m-a ușurat s-aud din gura ei fabuloasă așa ceva. Eu n-aveam de unde s-o știu.

Dar să revin la Manuela, cea pentru care pictura flamandă este întruchiparea frumuseții supreme, cea care, n-am nicio îndoială, s-ar deda la crimă pentru o marmură de-a lui Michelangelo sau chiar pentru o Madame Pogany, cea care îngenunchează în fața Rondului de noapte (și în fața mea, dar asta e cu totul altă poveste, poate-o voi scrie într-o zi, dacă bunul Dumnezeu mă va ajuta să devin scriitor), cea care încă visează la viață ca la o retragere pe o insulă grecească, scăldată de soare și de iubire. Manuela, la care doar gândidu-mă mă treceau fiori reci pe șira spinării și datorită căreia aveam, când și când, coșmaruri sângeroase. Ca să fiu sincer, mi-era milă de ea. Nu știam dacă putea rezista desvrăjirii la care-aș fi putut alege s-o supun, spunându-i adevărul despre taică-su, dărâmându-i, astfel, nu doar mitul familiei de sânge-albastru, ci distrugându-i și relațiile cu ambii părinți, scoțând la lumină faptul că minunata ei viață este clădită pe mult sânge, lucru de care ea nu avea nicio vină. Pe de altă parte, Manuela m-ar fi putut distruge cu un singur telefon. În lumea din care face parte, oamenii nu au nicio valoare, dar ea încă nu știe asta. Ea numește dragoste atenția cu care taică-su îi însoțește mișcările, prin intermediul bodyguardului care tot adoarme-n post, atunci când vin în vizită la ea. Ușurința cu care Manuela îi administrează somniferul arată limpede că așchia nu sare departe de trunchi, chiar dacă ea numește asta dovadă de iubire. Cum să-i explic, mai apoi, ca eu nu o iubesc? Cum să-i explic că planurile mele de viitor nu o includ și că tot ce vreau pe lumea asta este să devin scriitor? Cum să-i spui așa ceva unei fete de 22 de ani, fără riscul de-a o avea pe conștiință, până la capătul zilelor? Dacă o iubesc pentru ceva este pentru că între noi averea ei colosală, la care are acces nelimitat, nu a însemnat, niciodată, nimic. Știe la fel de bine ca mine că, pentru mine, banii nu reprezintă nimic. Diferența dintre noi este că eu cunosc valoarea lor. Numesc asta respect și pentru el merită dacă nu iubirea, măcar admirația mea.

-          Zi odată, ce-ai vrut să spui cu împachetatul și cu Pakistanul?

Stătea în fața mea, înaltă, zveltă și furioasă, de parcă era o sculptură vie, turnată-n bronz. Lumina stelelor sau a becurilor londoneze se răsfrângea în buclele ei arămii. Ochii trecuseră de la stadiul de fulgere la cel de fântâni arteziene. Obraji-i luceau de puritatea acelor lacrimi. Mi s-a făcut atât de milă de ea încât m-am simțit, dintr-odată, foarte bătrân și foarte obosit. Și, cred că din cauza atitudinii de învins a trupului ei frumos, sau poate din pricina naivității ei netrucate, mi-am dat seama că nu eram cu nimic mai bun decât taică-su, cu absolut nimic. În semiobscuritatea liniștitoare a livingului ei luxos, frumusețea sfâșietoare a Manuelei a scos la iveală tot putregaiul, toată zloata, tot cancerul, tot acel miros fetid care era mirosul propriului meu Eu. Pentru prima oară în viață am simțit, cu adevărat, că încep să înțeleg care-i calea la capătul căreia aș putea deveni scriitor. Taci din gură, mi-am spus, taci din gură și întreaga împărăție a ta fi-va!

O mică zvâcnitură în tâmpla stângă

     Numele meu este T. Elliot S. James și sunt autorul romanului Amintirile unui nenăscut, semnat Moira Dark. Moira Dark nu există, ceea ce este o tâmpenie, de vreme ce numele ei este pe coperta romanului, și nu al meu. Pe scurt, cam la asta se reduce totul. Ceea ce urmează este povestea însăși. Atât a Moirei Dark (care este cel mult o aparență), cât mai ales a mea.

    Totul fusese o nebunie care se încheiase grotesc. Și, în timp ce încerca să se edifice asupra vinovăției sau lipsei sale de vinovăție, se hotărî să ia trenul de 9,26 din gara Waterloo și să plece departe de toată nebunia care se iscase și despre care nu mai știa dacă-i doar nebunia lui sau una reală, care se propaga rapid, grație mass-mediei, în tot regatul. Avea sentimentul nașterii unui tsunami căruia știa cu certitudine că nu avea să-i facă față. Lucrurile se petrecuseră astfel: Mary avusese sinistra îndrăzneală să moară chiar în ziua în care îl anunțase, telefonic, că-i poartă în pântece copilul. O fetiță. De-a lungul celor patru luni de sarcină tăinuită nu dăduse de înțeles nicio clipă că ar putea fi înscărcinată. Când ecografia și testul ADN stabiliseră fără urmă de îndoială că despre o fetiță este vorba, abia atunci Mary se hotârse să-i spună. De ce hotărâse Mary să moară chiar în ziua aceea, asta nu avea s-o afle niciodată. Cel mai tare îl deranja că nu reușea să pună problema în alți termeni. Nu putea să se gândească, de exemplu, că totul fusese rodul hazardului, că tragicul eveniment nu avusese niciun fel de determinism, că, pur și simplu, o mașină condusă de un puști imbecil, băut, o lovise în plin, în timp ce traversa strada din fața parcului? Putea admite inconștiența imbecilului, dar nu o putea admite pe cea a lui Mary. Ea, care trecea întotdeauna prin locurile marcate, verificând de câteva ori, din ambele direcții, dacă era în siguranță... Să fi fost atât de fericită încât, transpusă în emoțiile veștii, nu mai ținuse cont pe unde mergea? Și, ca lucrurile să fie cu adevărat insuportabile, accidentul se petrecuse în timp ce vorbea cu el la telefon, imediat după ce-i dăduse vestea. Auzise vâjâitul vântului, vocea ei misterioasă și emoționată, apoi vestea, scrâșnetul unor caucicuri, apoi un șuierat și o izbitură, probabil telefonul care-i zburase din mână și se izbise de asfalt. Știa precis unde se află, îi spusese că tocmai ieșise din parc, parcul pe unde se plimbau împreună seara, așa că ajunsese la locul accidentului la doar zece minute după sosirea poliției. Mulțimea tăcută strânsă pe carosabil îi confirmă că inimaginabilul se produsese. Ipoteza neatenției lui Mary datorată emoțiilor veștii făcuse lucrurile și mai greu suportabile, așa că se hotărî că este o ipoteză falsă. Dar nenorocirea cu Mary fusese doar începutul unui șir de necazuri care riscau să culmineze, azi, cu un scenariu pe care Elliot nici nu îl putea imagina până la capăt. Așa că se sui în tren, se trânti pe locul inscripționat pe bilet și căzu într-o reverie adâncă. Trecuseră trei ani de la moartea lui Mary, de la moartea lui Mary-și-a-fetiței lor, trei ani de când se suise ultima oară în același tren care urma să-l ducă și de astă dată tot până în Wick, în capătul cel mai îndepărtat al Scoției. Azi, trebuia să lase din nou în urmă o Londră blestemată, dar simțea nevoia să rămână și suficient de aproape, ca și cum evenimentele puteau fi urmărite numai și numai de pe teritorul regatului. Avea nevoie de intimitatea acelui orășel de la capătul lumii, de austeritatea lui liniștitoare, de frigul de acolo, de întinderea nesfârșită a apei, de imaginea clădirilor vechi, din piatră, avea nevoie să se scufunde în acel loc unde nimeni nu-l cunoștea și unde nu exista pericolul să fie recunoscut.

     Doliul după Mary și după fetița pe care și-o dorise atât de mult se materializase într-un roman scris de-a lungul a doi ani de travaliu, travaliul unui doliu pe care-l investise în douăsprezece ore de muncă pe zi, doi ani în care își imaginase că este Mary însăși. Cartea se numea Amintirile unui nenăscut și fusese semnată cu un nume de femeie. Moira Dark. În 342 de pagini povestise viața intrauterină a celei ce trebuia să fie fetița lui. Trei luni se documentase în privința evoluției copilului în burta mamei. Făcuse fișe de lectură amănunțite, cu acribia unui student la medicină hotărât să afle taina miracolului vieții. Povestea din roman începea la vârsta de patru luni a fătului, un făt care capătă conștiință de sine, motivație și capacitate de a alege și care trăiește o viață tainică pe care știe că nu ar putea reconstitui-o niciodată după naștere, căci ea ar fi uitată în chiar clipa tăierii cordonului ombilical. O viață intrauterină pe cât de fantastică, pe atât de reală, despre care oamenii de știință nu știu nimic în afara faptului că fătul visează. Copilul alege să nu se nască, refuză să părăsească minunata viață de care a avut parte, știind că cea viața extrauterină va fi una lipsită de sens. Se sinucide controlând mecanismele de declanșare a nașterii, întârziindu-le, deturnând întreg acel chimism hormonal, zăbovind în burta mamei încă două săptămâni, timp suficient ca suprapurtarea sarcinii să-l omoare. O moarte senină, plăcută, ca efectul  unui drog minunat sau al unei injecții letale care mai întâi te adoarme. Nimic crud, nimic lacrimogen, nimic dureros. O lungă perorație a unei minți care capătă înțelepciune, care-și pune marile probleme ale vieții, o viață trăită cu surplus în doar cele cinci luni și jumătate care-o despart de momentul alegerii sinuciderii, dispariție mai degrabă, care nu are nimic a face cu sinuciderile oamenilor depresivi sau bolnavi. O moarte ca o dispariție, cu totul altceva decât ceea ce înțeleg oamenii prin moarte. Noutatea absolută pe care romanul o aducea era nu doar perspectiva asupra vieții și a morții a unui copil nenăscut, ci și, pe de-o parte, tipul de discurs pe care fătul îl desfășoară într-un soi de limbă primordială, comună tuturor nenăscuților, limbă pe care orice scriitor își dorește cu ardoare să o inventeze, și, pe de altă parte, comunicarea pe care fătul o stabilește cu mama lui, transmițându-i intențiile lui, decizia finală, cu care mama este de acord și, mai apoi, alegerea mamei, ca și viața ei să se sfârșească odată cu viața copilului, lucru posibil doar prin capacitatea fătului de a declanșa în trupul mamei un anume mecansim chimic care să asigure ambele țeluri. Cartea vorbea, în cele din urmă, despre iubire și despre moartea ca iubire, coferind termenului de moarte un cu totul alt sens, care nu semăna prin nimic cu sensul dat morții de către oameni.

     Elliot știa că scrisese o carte cum nu mai exista, dar nu avea chef de niciun fel de publicitate. Trimise prima jumătate a manuscrisului celei mai titrate edituri londoneze. După numai trei zile fusese contactat prin intermediul căsuței poștale pe care o închiriase în Wicks și totul fusese stabilit în deplin anonimat. Primise un cec nenominal, cu parolă, în valoare de 20 de mii de lire, urmând să încaseze încă un procent de 20% la expirarea tirajului hotărât, dintru început, la 100 de mii de exemplare. Cartea bubuise pe cerul Londrei literare, împușcând, în doar șase luni de la lansarea la care autoarea lipsise, patru mari premii, dintre care două internaționale. Autoarea despre care nu auzise nimeni, Moira Dark, fusese comparată cu Joyce, cu Pound, cu Bolaño, i se atribuiseră cunoștințe vaste de psihanaliză, de filosofie, de literatură, de sociologie, etică și antropologie, se spusese chiar că reușise să răstoarne toate codurile etice și, mai mult, reușise mai ales să aducă la lumină, în sfârșit, limba universală. Hollywood-ul se grăbise să pună mâna pe drepturile de a o transforma în film, de unde Elliot urma să mai încaseze încă 10% din câștiguri. Aici, însă, avusese o pretenție. Ba chiar două. Voia ca rolurile principale să fie jucate de Keyra Knightely și Kevin Spacey. Condițiile îi fuseseră acceptate. Agentul literar pe care-l angajase într-un anonimat la fel de deplin se ocupa acum de negocierea traducerii cărții, cu atât mai mult cu cât transferul dintr-o limbă în alta era mai degrabă un moft, nicidecum un act de traducere așa cum îl înțelegea toată lumea, versatilitatea cărții, datorată limbii universale, fiind aproape totală. În doar 11 luni de la botez, Amintirile unui nenăscut aproape că făcuse înconjurul globului iar Elliot se văzu nevoit să părăsească mica localitate scoțiană pentru a-și încasa cec-urile din diverse locuri ale regatului, pentru ca nimeni să nu-i dea de urmă. Știa că, mai devreme sau mai târziu, reporterii vor pleca pe urmele femeii care scrisese cartea iar deconspirarea era ultimul lucru care-i trecuse vreodată prin minte. Se întorsese la Londra, unde nimeni nu-l cunoștea. Complicația majoră apăruse în momentul în care tocmai ministrul de externe avusese incalificabilul prost gust de a se îndrăgosti de autoarea cărții, pe care voia neapărat să o cunoască. Agentul literar îi anunțase intenția ministrului de a mobiliza forțe speciale pentru a da de ea (nici agentul nu știa cine este dar era convins că autorul cărții este o femeie). Atunci s-a văzut nevoit să dubleze onorariul agentului pentru a păstra tăcerea cu privire la căsuța poștală prin intermediul căreia țineau legătura. Nu era nicio problemă, avea de unde, iar agentul era prea hârșit în meserie ca să nu-și dea seama că, dacă și-ar deschide gura, lucrul ăsta ar fi echivalat pierderii unei averi care cu greu putea fi estimată.

     Faima pe care cartea ajunsese să o capete într-un timp atât de scurt nu mai era de natură să-i producă lui Elliot niciun fel de bucurie, din contră, acum se simțea nevoit să se ascundă cu și mai mare atenție. Avea în buzunarul de la cămașa cadrilată câteva cecuri care însumau 900 de mii de lire, din care folosise 60 de mii. Nici nu știa ce să facă cu atâția bani. Nu avea nevoie de nimic, nu-și dorea nimic. Niciun prieten de-al lui, chiar dacă ar fi citit și recitit cartea, nu și-ar fi putut da seama că el este autorul. Nu exista nici urmă de informație care ar fi putut face legătura cu el. În plus, nimeni nu știa că scrie pentru că, pur și simplu, niciodată nu scrisese nimic. Singura ființă a cărei grijă (și mai ales dor) o ducea era mama lui. Ținuse săptămânal legătura cu ea prin intermediul computerului. Îi scria lungi scrisori în care o mințea povestindu-i că s-a stabilit în Irlanda, că este freelancer și se ocupă cu traduceri, că financiar îi merge foarte bine și că în curând vor fi iar împreună. Cu doamna James, Elliot avea o relație cu totul specială. Așa fusese din totdeauna. Domnul James murise cu câțiva ani în urmă, nici nu mai știa bine câți. După accident, vreme de o săptămână, James zăcuse cu capul în poala mamei lui, pe canapeaua din camera de zi. Stătuse acolo trecând dintr-o stare de somn profund, ca de moarte, într-o stare de halucinație, ca apoi să treacă în stare de somn și apoi în cea de haluzinație. Rememorând săptămâna aceea, Elliot ajunse la concluzia că, dacă nu a înnebunit, lucrul ăsta s-a datorat numai și numai capacității mamei lui de a conține în mintea ei halucinațiile lui și de a păstra, în locul lui, relația cu realitatea. Nu ar fi putut povesti nimănui acea săptămână în care cine l-ar fi văzut ar fi putut crede că de durere regresase la o stare psihotică din care nu avea să-și mai revină vreodată. Doamna James fusese neclintită în certitudinea necesității unui astfel de doliu. Fusese acolo, cu el, clipă de clipă, minte la minte și trup la trup, într-o fuziune absolută, fără să spună nimic, fără să-l dojenească, fără să se sperie, fără să aibă niciun fel de necesități pentru care ar fi fost nevoită să-l părăsească mai mult de câteva minute, fusese acolo stând într-o reverie nesfârșită, însoțind visele și halucinațiile fiului său, neîndoindu-se nicio clipă că starea aceea este trecătoare și că fiul ei își va reveni. Ceea ce se și întâmplă. În ziua aceea, ultima din cele șapte, fiecare dintre ei își amintea același lucru: că el deschisese ochii cu o privire limpede și că privirea lui limpede întâlnise privirea limpede a doamnei James. Doamna James îl sărutase pe frunte, îi îmbrățișase umerii și-și lipise obrazul de al lui și amândoi simțiseră cum fiecare îi intră celuilalt în carne și că fiecare este acolo, în carnea celuilalt, dintotdeauna, și că, oricât de departe ar fi unul de celălalt, lucrul ăsta nu se va schimba niciodată. Își zâmbiseră, plânseră un strop – un plâns de fericire -, apoi doamna James făcu omletă cu brânză rasă pe care o serviră cu salată de roșii, băură cafea și amândoi știură că totul va fi bine. În timpul scrierii romanului, Elliot își dădu seama că numai acea credință de granit a mamei lui că totul va fi bine făcuse ca lucrurile să se sfâșească, într-adevăr, bine. Numai capacitatea ei de a nu-și pierde iluzia și forța ei de a nu renunța fuseseră motivul pentru care el nu zăcea acum într-un ospiciu de nebuni. Și chiar de-ar fi înnebunit, știa că mama lui nu l-ar fi dus la ospiciu niciodată, ci l-ar fi luat acasă, acolo unde-i era locul.

Își făcuse un plan. Nu mai voia să audă de Londra. O va pune pe doamna James să vândă casa și o va aștepta undeva, într-un orășel din Irlanda sau poate, cine știe, din Italia sau din Grecia sau din Spania, unde vor trăi împreună și unde el va continua să scrie. Îi va face mamei o grădină cu brândușe, flori de piatră, iederă, trandafiri și iasomie, îi va cumpăra un șevalet nou, vopsele și pensule de cea mai bună calitate, casa va avea verandă din lemn, cu umbrar larg, unde vor lua masa în fiecare zi într-un loc unde nu există iarnă, frig, umezeală, ceață și zăpadă, un loc fără temperaturi extreme, fără zăpușeală, fără dogoarea soarelui. Da, venise timpul s-o întâlnească, venise vremea să fie din nou împreună, doar să treacă nebunia care se stârnise grație Moirei Dark și se va ocupa de toate cele pentru a fi din nou și pentru totdeauna împreună cu mama lui.

Când a deschis televizorul, la început nu a înțeles nimic. În cele din urmă, a priceput că ministrul de externe o luase razna și promitea să se sinucidă dacă Moira Dark nu avea să-l caute. Povestea era mai mult decât jenantă. Camera Comunelor trebuia să se miște cu mare diplomație, fiind nevoită să se debaraseze rapid de omul care-și pierduse mințile după scriitoarea peste care nimeni nu dădea. Nu știa dacă să se amuze ca de-un mare caraghioslâc sau să sperie, imaginându-și cohorte de ziariști și de detectivi luând regatul în picioare, după urmele lui. Se întrebă dacă se putea încrede suficient de mult în agentul literar. Da, credea că putea avea încredere, așa că nu-și făcu griji. Dar când ministru de externe declarase că se va sinucide, lucruă ăsta fu de natură de a-l pune pe fugă, așa că în acea zi cumpără biletul de tren pentru Wick și plecă din Londra, hotărât să pivească desfășurarea evenimentelor din mica localitate de la malul mării. Norocul îi surâse, casa pe care o închiriase în îndelungatul refugiu de doliu era liberă. Se instală, ca și cum nu ar fi plecat de-acolo niciodată.

Pentru prima oară în atâția ani, telefonul sună. Stătu pe gânduri dacă să răspundă sau nu. În cele din urmă, curiozitatea învinse.

-          Trebuie să vă văd, spuse vocea de femeie, mai degrabă de adolescentă, de la capătul firului.

-          Pe cine căutați?, întrebă Elliot.

-          Pe dumnevoastră, domnule James. Trebuie neapărat să vă văd.

-          Nu există niciun domn James aici, spuse și închise, în timp ce sudori reci îi trecură pe spinare. Telefonul sună din nou.

-          Domnule James, este urgent, zise femeia, cu o voce din ce în ce mai agitată.

Respirația ei i se păru mai degrabă un suspin.

-          Cine sunteți?, o întrebă.

-          Vă voi povesti tot, dar nu la telefon. Trebuie să vă văd, zise femeia.

În cele din urmă cedă, mirându-se cât de repede o făcuse. Făcu un calcul. Nu avea niciun rost să-i dea întâlnire departe de casa închiriată, de vreme ce tot îi aflase numărul de telefon, așa că, după un minut de tăcere, îi dădu întâlnire peste o oră.

-          Voi fi acolo la timp, zise femeia și închise, înainte de a-și lua la revedere.

Când luase hotărârea să plece din Londra spre Wick, știuse că lucrul ăsta nu va fi pentru totdeauna. A doua zi avea să-și lichideze facturile și să plece unde-o vedea cu ochii. Era clar că nu mai putea rămâne, odată ce fusese descoperit. Poate că era ocazia așteptată, de a pleca în căutarea unei destinații permanente, unde avea să-și aducă mama. poate Italia? Deocamdată avea s-o întâlnească pe smiorcăita de la capătul firului, să vadă ce vrea și mai ales cum îl descoperise, după care avea să-și facă bagajul și s-o taie spre Italia. Poate Sardinia. Se bărbieri, făcu duș, schimbă cămașa cu un tricou curat peste care trase un pulover subțire, de interior. Se întrebă dacă s-o servească sau nu cu cafea sau cu ceai. I-ar fi plăcut să bea o cafea alături de o femeie, dar i se păru că este un gest prea familiar, care invită, așa că renunță. Nu avea s-o servească cu nimic, îi va asculta povestea, va nega tot, o va invita să plece și se va apuca de bagaje. Privi în jur. Trei ani. Trei ani petrecuți între zidurile căsuței închiriate, cu o pauză de doar douăsăptămâni, când se întorsese la Londra. Se simțea, într-un fel, ca acasă. Dar știa că nu va fi o problemă să lase totul în urmă. Starea de așteptare i se păru neplăcută pentru că realiză că o așteaptă pe femeia necunoscută cu curiozitate și plăcere. Tocmai asta nu-i plăcu.

Fix la ora stabilită, auzi soneria. O femeie măruntă, cu părul negru și ochi mari, umezi și curioși, ca de veveriță sau viezure, îl privea din ușă. Întinse o mână micuță dar fermă și așteptă să fie invitată în casă. După ce-i strânse mâna, Elliot deschise ușa larg și o pofti înăuntru fără un cuvânt. Îi era frig. Își strângea fulgarinul în jurul trupului subțire. Vântul se întețise și ploaia măruntă îi umezise părul care devenise lucios. Elliot întinse mâinile, dându-i de înțeles că așteaptă să-și dezbrace fulgarinul. Îl atârnă în cuier și o luă spre living. Femeia îl urmă cu sfială. Îi făcu semn spre fotoliul dinspre fereastră, după care luă loc pe celălalt fotoliu. Era caraghioasă. Lui Elliot în venea să râdă. Se așezase pe marginea fotoliului și acum stătea cu spatele țeapăn, cu mâinile în poală, ca la școală, de parcă aștepta să înceapă interogatoriul. Elliot continuă să tacă, lăsând atmosfera să devină din ce în ce mai tensionată. Nu simțea niciun fel de tensiune, dar știa că pentru ea lucrurile stăteau cu totul altfel. Începu s-o cerceteze fără jenă, pe-ndelete. Femeia purta o rochie simplă, de culoarea oului de rață, un ou de rață care uneori părea gri, dintr-un tricotaj moale și cu siguranță călduros, o rochie dreaptă, pe lângă corp, nici strâmtă, nici largă, cu mâneci lungi, care se ridicase jumătate de palmă deasupra genunchilor ca de copil și care se așezase în așa fel încât îi făcea femeii un pântec caraghis, rotund, ca și cum ar fi fost însărcinată. La mâna dreaptă avea o brățară din pietre verzi, întunecate, probabil malachit, pietre mari, de formă neregulată, întocmai ca cele pe care le purtase, în altă viață, Mary. Se numeau nuggets. Mary își cumpăra pietrele și accesoriile necesare bijuteriilor și le lucra singură. Unele denumiri îi rămăseseră în memorie: turcoaz, aventurin, chrysocolla, unakit, cuarț, agat, moonstone, labradorit, aquamarine, ametist, perle. Rememorarea îl emoționă. Mary dezvoltase o întreagă industrie, făcea coliere, brățări și cercei, inspirându-se de pe site-urile rusoaicelor, pe care le considera cele mai creative femei din lume. În ultima vreme se îndrăgostise de perle. Preferatele ei erau perlele baroque și keishi. Femeia din fața lui tuși ușor, scurtându-i reveria. Avea tenul foarte alb, de parcă era anemică. În tot cazul, era un ten nevăzut de soare, ca și cum ar fi stat toată viața în casă. Ceea ce îi dădea o aparență cu totul specială era culoarea ochilor. Un verde transparent care lui Elliot îi dădea senzația că privește prin ei. Nu era machiată. Să fi avut în jur de 30 de ani, poate chiar mai puțin. Șuvițele umede îi atârnau, pe lângă obraji, până în dreptul umerilor. Avea pomeți înalți, osoși și frunte lată. Era drăguță, conchise Elliot. Dacă ar fi avut vreo 10 kg în plus, ar fi putut fi chiar frumoasă. Avea sânii mici. Nu purta sutien, era foarte limpede, dar forma lor abia de putea fi zărită prin tricotajul gros. Stătea acolo, mică și speriată, cu umflătura aia  caraghioasă în poală. În cele din urmă, spuse:

-          Mă numesc Moira Dark.

Elliot crezu că face mișto de el. Se enervă, dar păstră aparența de calm.

-          Știu că nu mă credeți, dar mă numesc Moira Dark, spuse și scoase la iveală, Elliot nu-și dădu seama de unde, actul de identitate. Într-adevăr, pe act stătea scris, clar ca lumina zilei, numele Moira Dark iar fotografia o înfățișa pe ea, femeia din fața lui.  

-          Așa, și? Ce-i cu asta?

-          Aveți răbdare să mă ascultați. E halucinant. Știu, nu mă veți crede, dar aveți răbdare, ascultați-mă cu atenție, zise agitată.

-          Dă-i drumul, zise Elliot, încercând să dea senzația de nepăsare, ca și cum nu putea avea de-a face cu povestea femeii care-și spunea Moira Dark. I se păru că numele chiar i se potrivește.

-          Fără îndoială că sunteți la curent cu povestea cu ministrul de externe. Cred că este mai mult decât evident că nu am nicio legătură cu Moira Dark, autoarea cărții Amintirile unui nenăscut. Din nefericire, sunt victima acestei povești. Problema e că nimeni nu mă crede. Sigur că am cumpărat cartea. Am citit-o de trei ori. A trebuit să-mi schimb numărul de telefon, să renunț la contul de e-mail, nu mai pot ieși din casă fără ca vreun reporter să fie pe urmele mele, mi s-a aflat și noul număr de telefon și, de când cu ministrul de externe, am început să primesc amenințări. Așa că am venit să mă salvați, zise femeia dintr-un foc iar vocea ei avea un ton pe cât de temperat, pe atât de ferm.

-          Ce legătură am eu cu toate astea și de ce-aș vrea să te salvez? Nici nu te cunosc.

Moira Dark puse actul de identitate pe măsuța dintre cele două fotolii. Privi spre fereastră. Profilul semăna cu cel al unei grecoaice. Elliot observă șiragul de pietre de la gât. Le numără pe cele pe care le putea vedea. Erau treisprezece. Înmulți cu doi și mai adaugă șase, atâtea câte credea că sunt ascunse sub păr. Îi dădu 32. Le numără apoi pe cele de la brațară. Îi dădu 13. Totalul pietrelor era 45, adică exact vârsta lui, remarcă în gând, cu surpriză. O auzi când începu să plângă. Începuse să se plictisească. Avea de gând să rămână neclintit, neagând că ar avea ceva de-a face cu necazul Moirei.

-          Dumneavoastră ați creat această problemă, o auzi spunând cu glas moale.

Îl privea drept în ochi. De fapt, îl înfrunta și Elliot avu sentimentul că femeia nu mai avea de gând să-și retragă privirea. Continuă să tacă.

-          Nu sunt chiar ultima proastă, spuse, într-un târziu. Știu că dumneavoastră ați scris romanul. Nimeni altcineva decât dumneavoastră.

Pe Elliot îl umflă râsul, dar era un râs nervos. „Devine interesant, chestia asta merită savurată cu un ceai alături”, spuse și se retrase la bucătărie, un simplu subterfugiu, de altfel. În camera de zi se afla singura femeie din lume care știa cine este autorul cărții, iar el habar n-avea cam ce ar trebui să facă de-acum. Se întoarse cu ceștile cu ceai.

-          Și cum ai ajuns la concluzia că eu aș fi scris cartea despre care vorbești?

Moira luă ceașca fierbinte și o așeză pe genunchi, ținând-o cu ambele mâini, ca și cum ar fi vrut să și le încălzească. Elliot văzu din nou degetele subțiri. Avea unghii îngrijite și lăcuite cu lac transparent. Nu purta inel. Și nici verighetă.

-          În carte există trei pasaje care te-au dat de gol. În două dintre ele descrii plaja, așa cum se vede de pe fereastra livingului. Acestui living. În cel de-al treilea descrii casa, așa cum se vede de pe plajă. Inițial am recunoscut Stânca Diavolului, nu după nume, ci după formă, numele l-ai inventat tu. Locuiesc doar două străzi mai jos, așa că zona îmi e foarte cunoscută. Aici am copilărit. Am mers pe plajă zile-n șir, ca să mă conving că despre zona asta este vorba. În cele din urmă, am detectat casa, după propria-ți descriere. Am aflat apoi numele tău. Nu a fost deloc greu. Am recitit fiecare pasaj, ca să mă conving că nu mă înșel. Nu, nu mă înșel, numai tu o puteai scrie. Nu știu cum ai ales numele autoarei, bănuiesc că a fost, pur și simplu, o întâmplare, dar s-a nimerit să fie numele meu. Așa cum s-a nimerit ca, în afară de Moira, să mă mai cheme și Mary. M-am întrebat dacă nu cumva la mijloc o fi mai mult decât hazardul. Nu știu. Ce știu e că nu am nicio vină că lucrurile stau așa. Știu că nici tu nu ai, dar mai cred că ai o datorie morală în privința mea. Hazard, nehazard, lucrurile stau întocmai cum îți povestesc iar eu nu știu cum să mă mai descurc în situația pe care tu ai creat-o.

Elliot își dădu seama că ar fi fost o prostie să mai nege evidența, dar nici nu-i venea s-o confirme. Fata era isteață, fără îndoială. Mai era și drăguță pe deasupra. Simplul fapt că trecuse la persoana a II-a singular îl făcu să privească lucrurile altfel. O mișcare mentală de apropiere venită din partea Moirei avusese drept efect o mișcare similară din partea lui. Ar fi putut nega toată povestea, dar asta ar fi determinat-o să dezvăluie presei adevărul. Trebuia să recunoască, femeia fusese amabilă și venise mai întâi să-i ceară ajutorul. Deducea că, dacă nu i l-ar fi acordat, ar fi nevoită să dezvăluie totul pentru a-și recăpăta liniștea. Așa că nu avea sens să nege.

-          Și cum anume te-ai gândit că te-aș putea salva?

-          Presupun că ai motivele tale pentru care ai semnat cartea cu numele unei femei, așa că am exclus o posibilă dezvăluire. Singura modalitate ca tu să rămâi anonim este să mă iei de soție și să plecăm naibii de-aici. Sau să plecăm de-aici și să mă iei naibii de soție. Astfel mi-aș schimba numele și mi s-ar pierde urma. Nu înseamnă că va trebui chiar să fiu soția ta, înseamnă doar că mi-ai da o mare mână de ajutor, zise și luă o gură de ceai.

Elliot trebui să recunoască ingenuozitatea planului, care i se părea o nebunie, dar și disperarea femeii, dacă putuse să-i treacă prin minte așa ceva. Anonim, adevăr, soție... cuvintele pe care Moira la alesese exprimau, condensat, trecutul lui cu Mary. Acum îl vedea ca pe un cerc decupat dintr-un cerc mai mare sau din ce formă o fi avut viața lui. Sau ca pe o creangă ruptă dintr-un copac, copacul vieții lui. Ca și cum, pe nepusă masă, într-o zi apare cineva care-ți smulge, într-o clipă, un braț. Viața e un nonsens, se gândi, și însoți gândul cu o involuntară grimasă de lehamite. Nu c-ar fi fost vreo noutate, o știa prea bine, o știa dintotdeauna, dar când o întâlnise pe Mary simțise că viața lui căpătase un sens. Viața e mincinoasă, își mai spuse, concluzionând. Să te naști fără niciun sens, să capeți unul și, după o vreme, să ți se ia totul. Reușise atât de bine, atâta vreme, să ocolească orice rol care i-ar fi putut atribui vreo misiune pe lume și, deodată, se trezise că râvnește după rolul de tată. În rolul de soț se simțise cât de se poate de comod, Mary își putea duce de grijă singură, niciodată nu-l făcuse să simtă că în calitatea lui de soț are vreo răspundere anume față de ea și poate chiar ăsta fusese motivul pentru care o iubise. Reușise să-i conserve, intact, sentimentul de libertate. Când colo, ce aflase? Că Mary e o creangă viguroasă din arborele vieții lui și că amputarea, dacă nu reușise să-l prăbușească în nebunie, cel puțin îl dezechilibrase suficient cât să fie necesar un travaliu de doliu materializat într-un roman.

Abia acum realiza că nu, nu fusese liber niciodată, cu atât mai puțin în cei doi ani în care scrisese romanul, iar acum avea senzația că, de pe fotoliul din fața lui, viața îl privește drept în ochi. Iar viața avea ochi mari și umezi, părul i se uscase, avea mâini cu degete firave, cu unghii lăcuite, viața avea cam 1,65 m și era îmbrăcată într-o rochie simplă, gri sau ou de rață, călduroasă. O rochie cu burtică. Viața avea vreo 30 de ani și bea ceai, preparat chiar de el. Viața avea păr negru și purta mărgele și brățară din malachit și mai că nu-l amenința. Asumă-ți, zicea viața. Asumă-ți că tu ești cineva care sunt eu. Asumă-ți că ești Moira Dark, chiar dacă nu ești Moira Dark.

În timp ce toate astea-i  treceau prin minte, în timp ce înțelegea cam cum vin lucrurile, lui Elliot i se făcu teamă să înțeleagă mai departe, dar era ceva ce nu putea fi oprit. Acum se simțea legat de femeia din fața lui iar lucrul ăsta îi oferi, brusc, o surpriză pe care abia de putea s-o ducă. Află că tocmai libertatea fusese cea care, acum, îl făcea vinovat. Moira avea dreptate, el era cel care o inventase, ca să se pună pe el la adăpost. Dar, de vreme ce ea deja exista, tot ce acum decurgea din faptul de a fi inventat-o, așadar din faptul de a nu se fi asumat în identitatea lui reală, era nimic altceva decât o consecință a libertății de a alege anonimatul. Elliot nu mai înțelegea nimic, raționamentul devenise încâlcit. Închise ochii, lăsându-și capul pe speteaza fotoliului. Se simțea obosit, de parcă totul era o invenție de-a lui, o invenție a unei minți bolnave care-și crease o lume a ei în care lucruri întâmplătoare se constituiseră în determinisme care trasau, de-acum, destinul lui real, căruia nu i se putea sustrage. Ar fi vrut s-o roage pe Moira să  vină lângă el, să-l atingă, să-i spulbere gândurile, construcțiile acelea care decurgeau unele din celelalte și care creionaseră o imagine îngrozitoare, simțea nevoia ca Moira să-i confirme că niciunul din toate acele gânduri nu există cu adevărat, că totul e doar în mintea lui, că nu există niciun roman, nicio Moira Dark, că nu existase nicio Mary și niciun făt, și mai ales că nu există niciun ministru de externe nebun care să-și dorească atât de mult s-o cunoască pe Moira Dark încât să fie dispus să se sinucidă. Căci problema cea mare în acest moment era ministrul de externe. Prin urmare, scriind cartea inventase o femeie care exista, și, drept consecință, acum exista și un nebun care voia să se sinucidă din pricina femeii inventate de el. Moira avea dreptate, el era cel care crease întreaga nebunie, așa că el trebuia să fie cel care avea să rezolve totul. Dar cum ar putea-o face?

 Deschise ochii. Nori grei târau cerul înspre partea din dreapta a ferestrei, pe care vedea profilul grecesc al Moirei, nemișcat, ca și cum ar fi fost o imagine decupată dintr-un album de artă, lipită apoi pe perdea. O imagine din hârtie. Dacă ar refuza planul Moirei, în două ore sau în chiar mai puțin de-atât s-ar trezi cu presa la ușă și totul s-ar termina. Totul, adică liniștea și libertatea lui. Viața. Dacă l-ar accepta, s-ar îngropa într-o minciună și ar rămâne toată viața la mâna ei, ceea ce era cu totul inacceptabil, căci asta avea aceleași consecințe ca în prima variantă. Ar putea să lase totul la mâna hazardului, ar putea nici să n-o refuze, nici să accepte, ar putea să aștepte să vadă ce se întâmplă, dar îi era de pe-acum milă de biata femeie, care, nici ea, nu avea nicio vină. Habar n-avea ce să facă. Se simțea în plin infern, iar infernul acela era tocmai libertatea lui de-a alege. Alegere care nu era, nicidecum, liberă, de vreme ce putea imagina anumite consecințe ale oricărei variante ar fi ales. Ce dracu e asta, se întrebă, în timp ce profilul Moirei se mișca încet, în obscuritatea care devenea din ce în ce mai densă. Un fulger silențios desenă pe cer un zig-zag strălucitor, luminând o clipă bucata de hârtie lipită pe perdea. Și, în întunericul care căzu, Elliot avu sentimentul că viitorul deja a început și că prezentul nu există.

Adevărul e că Moira îl ispitea. Planul ei părea unul pefect și, nu știa de ce, simțea că poate avea încredere în ea. De fapt, nici n-avea încotro, trebuia să aibă încredere, era nu doar varianta cea mai la-ndemână, ci și cea mai convenabilă.

-          Ok, spuse, sunt de acord. Facem cum spui, îi zise și auzi oftatul de ușurare al femeii, care imediat începu să plângă. Și acum, dacă tot îmi vei fi nevastă, vino încoace, lângă mine.

Moira stătu pe gânduri câteva clipe, de parcă ar fi cântărit dacă cererea lui merita să fie luată-n considerare. De parcă ar fi cântărit dacă cererea lui trebuia luată-n considerare. Avea deja răspunsul, știa ce urma să facă, ceea ce nu știa era la ce întrebare răspundea ceea ce alesese să facă. Se apropie de fotoliul în care stătea Elliot, cu toate că nu înțelegea cam unde ar putea lua loc lângă el. Ori fotoliul era prea strâmt, ori Elliot era prea mare. Elliot o trase de mână ca să i se așeze în poală. Era ușoară ca un pui de găină. Ca un fulg. Râse și râsul risipi ceața aia de gânduri în care se zbătuse ca și cum ar fi încercat să înoate într-o mlaștină.

-          Trupul ăsta are nevoie de ceva putere pentru viața care ne-așteaptă, spuse și se ridicară, luând drumul bucătăriei. Hai să-ți pregătesc ceva de mâncare, ești slabă moartă.

Moira – avea să constate în bucătărie – era chiar frumoasă. Ca și cum secretului plan al vieții lui viitoare îi fusese hărăzită o cinică dimensiune estetică. Mai întâi trase oblonul, așa cum făcea mereu când se lăsa seara. Deschise frigiderul, întrebându-se ce oare să inventeze pentru Moira. De ce oare voia deja s-o impresioneze cu talentul lui culinar, nu știa. Adevărul e că îi plăcea să gătească, și îi plăcea să gătească pentru că îi plăcea să mănânce bine. Când gătea, nu de puține ori i se întâmplase să aibă revelații, și lucrul ăsta îl ținuse minte pentru că se petrecuse de ptrei ori. Numai cine gătește de plăcere știe. Moira se oferi să spele salata verde scoasă din frigider iar Elliot nu putu să nu remarce rapiditatea cu care rupsese frunzele exact de unde trebuiau să fie rupte, apoi lăsase jetul rapid de apă să spele fiecare parte a fiecărei frunze, după care clătise chiuveta și aruncase cotorul la gunoi, după care se orientase rapid spre un bol din sticlă încăpător, deasupra căruia rupsese foile în bucăți potrivite.

-          Salata nu se taie, se rupe, spuseră, amândoi în același timp și cu aceleași cuvinte. După care se priviră o clipă și râseră împreună.

Pentru Elliot fusese un moment important, deoarece găsise un prim acord cu Moira. Cel puțin din punct de vedere gastronimic Moira părea că face parte din aceeași categorie cu el, ceea ce nu era deloc puțin lucru, chiar dacă, privind-o, ar fi spus mai degrabă că Moira, de obicei, nu mănâncă.

-          Și cu ce spui că te ocupi?, întrebă, dându-și brusc seama că nu știe nimic despre ea.

-          Sunt detectiv particular, zise Moira.

-          Îți bați joc de mine?, zise Elliot, căruia nu-i plăcu deloc răspunsul ei.

-          Chiar deloc, veni răspunsul.

Un răspuns simplu și sincer, un răspuns la fel de bun ca oricare altul, gândi Elliot, în timp ce feliá, în fâșii subțiri, trei fileuri de anchois pe care le răspândi deasupra salatei. Moira deschisese ușa suspendatului de unde acum îi dădea la mână uleiul de măsline, oțetul balsamic, plicul cu mărar uscat, sarea (o alese, din cele trei sortimente, pe cea roz, de Himalaya). O clipă i se păru că Moira este copia lui feminină, că are aceleași gusturi cu el, o copie care este cu un pas înaintea lui, anticipând corect fiecare gând, fiecare mișcare.

-          Trebuie să ne grăbim puțin, îi zise fata, i-am promis că cel târziu la orele 22 sunt înapoi.

Elliot simți un vertij ușor. Își bătea joc de el? Da, probabil că da.

-          Despre ce naiba vorbești?, o întrebă, după care se înecă cu nimic și începu să tușească nervos.

-          Vorbesc despre ministru.

-          Despre care ministru? Ce dracu vrei să spui?

-          Ministrul de externe este la mine acasă, mă așteaptă, zise Moira, calmă.

Elliot lăsă din mână cârpa pe care se ștersese de ulei și se sprijini, o vreme, de marginea mesei, privindu-i fix chipul impasibil. Își aprinse o țigară, turnă o cantitate apreciabilă de cognac într-un pahar bombat, trase o dușcă și conchise:

-          Am impresia că am devenit bătaia ta de joc. Nu cred o iotă din ce spui. Așa că te poftesc afară și îți spun de pe acum că într-un ceas am dispărut de-aici, pentru totdeauna. Spală-te pe cap cu toată povestea ta, cred că ești nebună. Nebună, femeie, auzi? Ești nebună!

-          Am luat în considerare și posibilitatea asta, zise Moira, la fel de calmă. Sigur că ești liber să faci ce vrei, numai că mâine vei citi în orice ziar, oricât de umil ar fi, că ministrul de externe al Angliei s-a sinucis în apartamentul Moirei Dark. Cred că te vei simți vinovat că nu m-ai crezut. Și mai cred că lucrul ăsta încă poate fi evitat. Este suficient să vii la mine-acasă și să-i lămurești ministrului lucrurile. Doar tu o poți face. Nu cred că este atât de nebun încât să nu te creadă. Cel puțin nu pare deloc nebun.

Lui Elliot i se păru că totul nu este altceva decât un mare hohot de râs plin de cinism. Absurdul era atât de grotesc încât nu putea imagina chipul celui care pusese la cale enormitatea în care era prins. Trebuie că era vorba despre cineva foarte bolnav la cap. Derulă rapid în minte scenariul întâlnirii cu ministrul și posibilele lui consecințe și i se păru atât de dificil de suportat așa ceva încât nici prin cap nu-i trecea să-i dea curs. Hotărî că pur și simplu este o poveste care nu-l privea și în care nu avea ce căuta. Mai trase un gât de cognac și aprinse o altă țigară. Cina era compromisă, nu mai avea chef să mănânce, iar Moira... Moira, la dracu, n-avea decât să facă ce dorește.

Un tunet puternic, pe nepusă masă, îi întrerupse reveria. Se sperie. Deci Moira Drak nu există, își spuse, Moira Dark este doar un pseudonim, dar Moira Dark este cea care stă acum și mă privește, acuzându-mă că pseudonimul meu i-a întors viața pe dos. Un nebun vrea să se sinucidă pentru că s-a îngrăgostit de un pseudonim întruchipat de o femeie reală, iar vina urmează să fie strict a mea, așa gândea Elliot în timp ce Moira continua să-l privească nemișcată. Devenise din nou o imagine decupată dintr-un album uriaș. O imagine tridimensională care acum stătea în fața lui, cu mâinile încrucișate la piept, așteptând decizia lui ca și cum ar fi fost un om adevărat. Ar fi dat orice să afle că toată nebunia nu era altceva decât un coșmar și că lucrurile alea nu existau decât la el în minte. Întinse mâna și dădu de carnea caldă și calmă a Moirei. Deci Moira chiar exista, iar el nu avea deloc, dar absolut deloc, așa cum spusese Moira, libertatea de a alege ce să facă. I se făcu greață. Îi venea să vomite. Toți banii din lumea nu făceau cât  situația în care se trezise absorbit, ca de-un mare vârtej căruia nu i se mai putea împotrivi. Făcea parte dintr-un banc polițist de prost gust, un banc cu femei-năluci, cu miniștri de externe nebuni și cu un făt care-și scrie memoriile și care produce o mare încurcătură. Se uită la ceas. Era 21,42. Mai avea, așadar, la dispoziție maxim cinci minute în care trebuia să decidă. Nu, nu era deloc liber să aleagă, era nevoit să aleagă varianta cea mai oribilă, întâlnirea cu ministrul de externe.

-          Și apoi?, o întrebă.

-          Apoi vom mai vedea, îi răspunse.

La orele 12,24 intrau amândoi pe ușa casei lui Elliot. Elliot era aproape beat, Moira era calmă și veselă.

-          Tare tipul, zise Elliot, încercând să-și agațe în cuier geaca din piele dar nimerind numai pe de lături. Nu mă îndoiam că are rasă, se vedea de la două poște. S-a terminat cu cei din generația lui, s-a terminat cu aristocrația, e ultimul specimen. Țara asta are nevoie de el. Mă bucur că l-am cunoscut.

Se împletici până la fotoliul din living, unde se prăbuși fericit, trăgând-o pe Moira lângă el. Își potrivi capul în poala ei, spunându-i ca va adormi și că e liberă să facă ce vrea, dar în liniște, promițându-i, pentru dimineață, cel mai bun mic dejun din viața ei. Închise ochii zâmbind. Lucrurile se aranjaseră cum nu se poate mai simplu și mai bine. Știa ce-avea de făcut. Se va întoarce acasă cu Moira, o va lua pe mama lui și vor pleca împreună în Sardinia. Sau poate în Grecia. Adormi, având senzația unei mici zvâcnituri venită din pântecul cald al Moirei, drept în tâmpla lui stângă. Ce își mai amintea era că se gândise că e prea beat ca ceva să fie adevărat.  

(Tablou de Gustav Klimt - Hope II)