Focalizări (I)

Viața nu-i literatură. Nici literatura nu e viață. Nimeni nu are unde pleca și nimeni nu are unde veni. Totul este trecere. Uneori, ți se spune „ai grijă de tine”. Alteori, nimic. Ușa se-nchide. Înăuntru rămâi doar tu și asta înseamnă condiția ta în lume. Asta e tot.

*

Ferestrele uriașe ale amfiteatrului. Lumina blândă de toamnă, dimineața. Sala pe jumătate plină. Drumuri, drumuri spre devenire. Interesul din vocea plină de tinerețe și, deci, de speranță. Apoi, silueta lui, contre-jour, încremenită ca o statuie vorbitoare, privirea în gol. Ceva în pieptul tău se rupe. Și nu înțelegi. Dar toamna chiar există.

*

Noapte. Prin perdea, strada pare dantelată. Sus, peste blocul negru, cercul alb al lunii. Și respirația ta, aburind geamul. Privești pe geam și nu știi ce vezi. Uneori, te gândești că nu este nimic de înțeles. Îți amintești, brusc, de bunica. La fel privea și ea, prin perdea. Oare ce privea?

*

Bezna care-ți învăluie inima ca un aer negru. Vine L., cu ochii ei senini ca și cum ar privi tot timpul spre nimic. Surâde și ziua se face ca o picătură de apă clară, curată. L., ca un medicament homeopat.

*

Câțiva poeți vând cărți vechi la tarabele din parc. Iarna, bat pasul pe loc și suflă-n pumni. În aerul gri, aburii respirației lor sunt albi și denși. Apoi, se împrăștie luați de vânt, ca și cum n-ar fi fost. Nu vreți o carte de poezie, mă întreabă unul. Ba vreau, vreau, vreau, cum să nu vreau...

*

Iată cum umblă vidul prin sălile de curs și de seminar, cu ochii verzi ca niște lentile de contact, cocoțat pe tocurile pantofilor brazilieni turcoaz, în raiați vișinii Lee Cooper, fâțâind din fund fără să știe că fâțâie din fund. Și anii trec mai departe. Privirile rămân. O clipă, două, trei...

(tablou de Stephen Mackey - The Secret People)