Poveste

scoate țigara din pachet

o bate ușor de masă

(bărbații au obiceiul acesta)

linștea freamătă în frunze lucioase

o pasăre își duce zborul în aripi tăcute prin spatele siluetei lui

văd pasărea în zbor razant cu ochii săi

(pasărea e un pretext, ca și țigara)

în rest

iedera deasă răcorind zidul pe care s-a înălțat

și el, care nu știe

că are ochi de catifea (așa ceva nu se spune)
în care un mic gol stă agățat
și mâna, mâna sa învârtind țigara de parcă
ar învârti timpul pe un mosorel din argint

și eu, vorbindu-i despre nimicuri 
sau tăcând 

și luna

reflectându-se în moliciunea din pupila sa

de-acolo de sus, de unde stă ea

apoi, clipește lent, stingând luna
rulând timpul de-argint pe pielea lui caldă

iar aceasta nu este o metaforă
este
sau nu este

un început de posibilă
lentă
înceată
domoală...