Partida de vânătoare

        

  -       Deci îi zic că ninge, că mâine va fi frumos, că ieri a plouat, că aia-aia și ce crezi că-mi zice?

Aștept deznodământul pentru care mă pregătește de 20 de minute, într-un un vibrato care curând va sfârși într-un fortissimo. Stăm pe terasa cofetăriei de la parterul blocului turn. Mică, cochetă, trei mese afară, cinci înăuntru. Din metal. Fețe de masă. Textilă. Farfurioare din porțelan. Aici, prăjitura se servește cu furculița. Ca la Viena. Sau ca la Geneva. Sau ca la Paris, Milano, New York. Nu contează. Înăuntru, Vivaldi. Afară, Tom Jones. Chestia asta m-a dat pe spate. Ca și Bianca, altă dată. Bianca-i o scumpete de fată. E cald și e bine.

-          Te-aș fute, așa mi-a spus. Brusc și pe față. Ăsta bărbat!, zice, în culmea fericirii și a triumfului, convinsă c-a bifat cum se cuvine punctul culminant.

Râd și eu, râd a supriză. Din bun simț. Ăsta e stilul ei și ăsta e genul ei de bărbat, cel direct, ca și ea, cel care nu stă pe gânduri, care nu pierde vremea. Cel cu care te-ai înțeles din două priviri. Prima e de recunoaștere. A doua ține loc de bătut palma. Jivinele astea se recunosc între ele din ochi. Bianca mi-e dragă, e o tipă pe cinste. E invers de cum sunt eu: o căcăcioasă. N-are prea multă școală, dar are mai multă decât aș putea căpăta eu în trei vieți. De exemplu, eu n-aș putea rosti vreodată cuvântul ăsta cu f. La ea e ca și cum ar zice pâine. Sau lapte. Sau miere. Îi iese natural. Nu că eu n-aș ști să zic pâine, lapte, miere. Numai cuvântul cu f nu-mi iese. Am încercat odată, în oglindă. Am încercat și fără oglindă. Am renunțat. Asta nu înseamnă că nu înjur și eu, din când în când. În șoaptă. Autentic.

Soarele de după-amiază strălucește în buclele rebele ale Biancăi. E frumoasă cum mă privește fericită, cu unduirile alea lucioase dansându-i în păr, cu umerii ei bronzați și brațele lucrate la sală, cu genele rimelate cu grijă, fâflâfind ca niște pene de păun, e frumoasă și dulce cum dă ea din cap și se agită continuu. Parcă ar avea aur lichid în bucle și pe dracu-n ea. Iar ochii migdalați îi sunt râzători, luminoși și plini de dragoste. Cum să-i reziste cineva? Se vede transparența gândurilor în ochii ei mari, în felul de a gesticula, în plăcerea cu care povestește. Nu e nimic dincolo de ele, dar nici nu are nevoie. Bianca face parte dintre supraviețuitoare. Ține morțiș să-mi povestească despre el. Evenimentul încă nu a avut loc, dar va avea. Mâine. Este nerăbdătoare și excitată. O va ține vreo două săptămâni, apoi, îi va găsi vreun defect care între timp va deveni de nesuportat, îl va lăsa și va începe să stea la pândă din nou. Și tot așa. O felină feroce.

Scena de la cofetărie se repeta, invariabil, cu fiecare nou iubit. Și pentru că Bianca avea mereu ce povesti, și pentru că toate poveștile ei erau aidoma, cădeam pe gânduri, nemaiauzind-o, dar mimând, conștiincioasă, atenția. Și așa ajungeam pe cele mai uimitoare coclauri ale unei memorii pe care numai Bianca reușea s-o scoată la iveală din mâlurile uitării. De data asta, însă, altceva mă preocupa. Mintea-mi stătea, de ceva vreme, la tipul a cărui fotografie o găsisem întâmplător, pe un site de vânătoare. Nu mă interesează vânătoarea, consider că este ceva inuman. Să omori animale din plăcere, să omori animale cu arma nu este ceva bărbătesc. Dar tipul din fotografie n-avea armă. Privea printr-un monocular, de fapt privise, acum îl ținea în dreptul pieptului, cu ochii îndreptați spre ceva care ieșea din cadru, iar ceea ce vedeam eu în fotografie era o... tensiune elegantă a gâtului. Nu părea că privește spre vreun animal proaspăt zărit, mai degrabă spre liziera pădurii. O atenție încordată aruncată spre un departe care mă făcuse îngrozitor de curioasă, o privire învăluită în mult calm. Și liniștea. Și singurătatea. Se distingea dintre celelalte fotografii, care mai de care cu trofee proaspăt ucise. Sadicii naibii! O femeie ca mine nu suportă asemenea imagini, cu toate că o femeie ca mine este capabilă să ucidă. Cu sânge rece. Fără să stea pe gânduri. Am stat într-o zi și m-am gândit serios la lucrul ăsta și am aflat că da, sunt capabilă să ucid. În anumite circumstanțe. Nu multe. Passons, nu asta e important.

Una peste alta, fotografia aia nu-mi dădea pace. Nu știu ce anume mi-a plăcut atât de mult la tipul cu monocularul. Și cu liniștea. Și cu singurătatea. Ooooh, și cu tristețea. Ah, tensiunea aceea a grumazului, ca gâtul unui pur sânge englez care privește atent și ușor încordat... Mi-am spus: al meu ești. Dar de spus e ușor. Cum aveam să fac? Asta era problema care mă preocupa în cel mai înalt grad. Și îmi mai plăcuse ceva: monocularul. Nu mă pricep la instrumente optice, dar despre ăsta știam că este un Quantum de ultimă generație, cu termoviziune, cu frecvența de 50 Hz, cu lentile de cea mai bună calitate, într-un cuvânt, sculă de specialist, nu de amator. Nu, nu sunt vânător și nici vreun iubit vânător n-am avut, sunt doar o tipă curioasă.

Cum fotografia avea rezoluție înaltă, am dat un zoom și am cercetat-o pe îndelete, centimentru cu centimetru. Iar ceea ce am descoperit m-a dat definitiv pe spate și a mărit misterul la cote greu de suportat. Tipul cu grumazul de pur sânge englez avea, la picioare, un Yoshihiro Sakai de 5000 euro. Interesant că fotografia era una de vânătoare, or, cuțitul era unul de pește. Nici monocularul nu se folosește la pescuit, așa că nu mai înțelegeam nimic. Am zăbovit pe cuțit. Da, avea pasărea Phoenix încrustată pe mâner, era, fără îndoială, lăcuit prin tehnica Fuki Urushi, prin cele nouă straturi de lac fiind perfect vizibilă fibra lemnului, iar valurile de pe lamă aveau, într-adevăr, forma muntelui Fuji sub clar de lună. Lună plină. E un fel de-a spune că este un cuțit de pescar, de fapt, este un cuțit de maestru bucătar pentru că rostul pentru care a fost creat este felierea, dintr-o singură mișcare, a sashimiului. Poate că eram în fața unui criminal profesionist și nu-mi dădeam seama. De unde cunosc aceste amănunte, nedemne de o doamnă? Simplu. În timpul liber scriu pentru o revistă (de vânătoare) de lux și, vrând, nevrând, am învățat unele chestii.

Nu găsisem încă soluția prin care să dau de tip, dar nimic nu mă împiedica, între timp, să fantasmez. Ceea ce tocmai făceam câtă vreme Bianca povestea amănunte picante. În scenariul cu nr. 1 se făcea că ne aflam la o primă întâlnire. Poate singura. Îmi era cu totul imposibil să-mi imaginez așa ceva într-un loc public, de exemplu la o cafenea. Un loc public este ceva constrângător, nu poți fi tu. Poți fi formal și atâta tot, ceea ce este cu totul inconvenabil pentru o asemenea întâlnire. Nu mi-o puteam imagina nici într-o cameră de hotel, oh, în nici un caz. Nu gust ieftinătăți de genul ăsta care sfârșesc prin a nu avea nimic frumos în ele, din contră, fac parte dintre cele pe care speri să le poți uita. Voiam ceva intim, în aer liber. O pădure? N-aveam curaj. Dacă tipul era criminal? Nu poți recunoaște niciodată un criminal rafinat. Pe malul unei bălți? Nu, acolo ești în câmp deschis și, de regulă, pe o baltă sunt pescari. N-aveam chef de nici un pescar. În cele din urmă, am hotărât că la mine acasă, în grădină, era locul perfect. Eram pe teritoriul meu, aveam dormitorul la-ndemână dacă devenea cazul, aveam neutralitatea relativă a grădinii unde urma să ne bem cafeaua, aveam sunetele orașului aproape, discrete, prietenești, liniștitoare, căci casa mea nu este expusă zarvei centrului. Era, deci, locația ideală.

Ei, de-aici încolo nu mai știu ce să imaginez. Poate aș reuși ceva despre norii impresioniști proiectați pe o flamă de cer în amurg, sau despre ritmul de vals al șoldurilor și picioarelor mele fremătând pe sub masă, visând la ritmuri de carnaval brazilian, sau despre gândurile lui în care cu siguranță ar fi vorba despre cum să mi-o tragă mai repede, asta presupunând – fals! - un lung demers strategic, loc unde demersul meu avea să aducă surprize strategiei lui, ca la jocul de șah care se termină într-un pat (niciodată, dar niciodată într-un mat), despre toate astea, da, puteam imagina. Ceea ce mă punea cu adevărat în dificultate era imaginea din fotografie, ținuta aceea având ceva princiar, gâtul lui ușor încordat, în care intuiam o fibră mlădioasă și mai ales privirea, care era privirea unui vânător care citise Platon și Nietzche, dar și multă literatură clasică engleză, poate și ceva latinoamericană și, desigur, multă poezie de calitate, căci cu poezia, azi, nu prea mai știi. Și liniștea. Și tristețea. Și iarăși privirea. Oh, privirea aceea care căuta, într-o zare de necuprins, ceva care nu există. Nu știu nimic despre el. Tot ce știu e că el există. Și eu. Și Bianca cea cu aur în bucle, jivina adulmecătoare, felina care stă la pândă și vânează, de la care aveam multe de învățat. Bianca cea cu genele ca penele fâlfâitoare de păun, filtrând amurgurile mele prin ochii ei incandescenți, totdeauna incandescenți.