Bunică-mea-l iubea pe Jean Gabin

își trăgea scaunul lângă televizorul pe lămpi de fiecare dată

când se anunța un film cu el și se-mbujora toată dar

nu-i era rușine să declare

că e înnebunită (în felul ei molcom și timid)

după acel actor ce-mi părea un bătrân obosit

o emoție necunoscută îmi străbătea atunci

trupul firav. Aveam vreo 7 ani și

mama zdrăngănea oale-n bucătărie și fierbea

lenjeria în cazanul uriaș aburind

geamurile pe care desenam chicotind până când tata

mă certa

plecam atunci în camera mea

și mă întorceam la emoția aceea firavă, necunoscută

ca un biet pește-atârnând amărât de-un cârlig

și-o priveam în ochii sticloși, încă vii

și nu știam ce se poate face cu ea

apoi, peștele murea