Aștept
deznodământul pentru care mă pregătește de 20 de minute, într-un un vibrato
care curând va sfârși într-un fortissimo. Stăm pe terasa cofetăriei de la
parterul blocului turn. Mică, cochetă, trei mese afară, cinci înăuntru. Din
metal. Fețe de masă. Textilă. Farfurioare din porțelan. Aici, prăjitura se
servește cu furculița. Ca la Viena. Sau ca la Geneva. Sau ca la Paris, Milano,
New York. Nu contează. Înăuntru,
Vivaldi. Afară, Tom Jones. Chestia asta m-a dat pe spate. Ca și Bianca, altă
dată. Bianca-i o scumpete de fată. E cald și e bine.
- Te-aș fute, așa mi-a spus.
Brusc și pe față. Ăsta bărbat!, zice, în culmea fericirii și a triumfului,
convinsă c-a bifat cum se cuvine punctul culminant.
Râd
și eu, râd a supriză. Din bun simț. Ăsta e stilul ei și ăsta e genul ei de
bărbat, cel direct, ca și ea, cel care nu stă pe gânduri, care nu pierde vremea.
Cel cu care te-ai înțeles din două priviri. Prima e de recunoaștere. A doua
ține loc de bătut palma. Jivinele astea se recunosc între ele din ochi. Bianca mi-e
dragă, e o tipă pe cinste. E invers de cum sunt eu: o căcăcioasă. N-are prea
multă școală, dar are mai multă decât aș putea căpăta eu în trei vieți. De
exemplu, eu n-aș putea rosti vreodată cuvântul ăsta cu f. La ea e ca și cum ar
zice pâine. Sau lapte. Sau miere. Îi iese
natural. Nu că eu n-aș ști să zic pâine, lapte, miere. Numai cuvântul cu f nu-mi iese. Am încercat odată, în oglindă. Am încercat și fără oglindă. Am
renunțat. Asta nu înseamnă că nu înjur și eu, din când în când. În șoaptă. Autentic.
Soarele
de după-amiază strălucește în buclele rebele ale Biancăi. E frumoasă cum mă
privește fericită, cu unduirile alea lucioase dansându-i în păr, cu umerii ei
bronzați și brațele lucrate la sală, cu genele rimelate cu grijă, fâflâfind ca
niște pene de păun, e frumoasă și dulce cum dă ea din cap și se agită continuu.
Parcă ar avea aur lichid în bucle și pe dracu-n ea. Iar ochii migdalați îi sunt
râzători, luminoși și plini de dragoste. Cum să-i reziste cineva? Se vede transparența
gândurilor în ochii ei mari, în felul de a gesticula, în plăcerea cu care
povestește. Nu e nimic dincolo de ele, dar nici
nu are nevoie. Bianca face parte dintre supraviețuitoare. Ține morțiș să-mi
povestească despre el. Evenimentul încă nu a avut loc, dar va avea. Mâine. Este nerăbdătoare
și excitată. O va ține vreo două săptămâni, apoi, îi va găsi vreun defect care
între timp va deveni de nesuportat, îl va lăsa și va începe să stea la pândă
din nou. Și tot așa. O felină feroce.
Scena
de la cofetărie se repeta, invariabil, cu fiecare nou iubit. Și pentru că
Bianca avea mereu ce povesti, și pentru că toate poveștile ei erau aidoma,
cădeam pe gânduri, nemaiauzind-o, dar mimând, conștiincioasă, atenția. Și așa
ajungeam pe cele mai uimitoare coclauri ale unei memorii pe care numai Bianca
reușea s-o scoată la iveală din mâlurile uitării. De data asta, însă, altceva
mă preocupa. Mintea-mi stătea, de ceva vreme, la tipul a cărui fotografie o
găsisem întâmplător, pe un site de vânătoare. Nu mă interesează vânătoarea,
consider că este ceva inuman. Să omori animale din plăcere, să omori animale cu
arma nu este ceva bărbătesc. Dar tipul din fotografie n-avea armă. Privea printr-un
monocular, de fapt privise, acum îl ținea în dreptul pieptului, cu ochii
îndreptați spre ceva care ieșea din cadru, iar ceea ce vedeam eu în fotografie
era o... tensiune elegantă a gâtului. Nu părea că privește spre vreun animal
proaspăt zărit, mai degrabă spre liziera pădurii. O atenție încordată aruncată
spre un departe care mă făcuse îngrozitor de curioasă, o privire învăluită în mult calm. Și
liniștea. Și singurătatea. Se distingea dintre celelalte fotografii, care mai
de care cu trofee proaspăt ucise. Sadicii naibii! O femeie ca mine nu suportă
asemenea imagini, cu toate că o femeie ca mine este capabilă să ucidă. Cu sânge
rece. Fără să stea pe gânduri. Am stat într-o zi și m-am gândit serios la lucrul
ăsta și am aflat că da, sunt capabilă să ucid. În anumite circumstanțe. Nu multe.
Passons, nu asta e important.
Una
peste alta, fotografia aia nu-mi dădea pace. Nu știu ce anume mi-a plăcut atât
de mult la tipul cu monocularul. Și cu liniștea. Și cu singurătatea. Ooooh, și cu tristețea. Ah,
tensiunea aceea a grumazului, ca gâtul unui pur sânge englez care privește
atent și ușor încordat... Mi-am spus: al meu ești. Dar de spus e ușor. Cum aveam
să fac? Asta era problema care mă preocupa în cel mai înalt grad. Și îmi mai
plăcuse ceva: monocularul. Nu mă pricep la instrumente optice, dar despre ăsta
știam că este un Quantum de ultimă generație, cu termoviziune, cu frecvența de
50 Hz, cu lentile de cea mai bună calitate, într-un cuvânt, sculă de
specialist, nu de amator. Nu, nu sunt vânător și nici vreun iubit vânător n-am
avut, sunt doar o tipă curioasă.
Cum
fotografia avea rezoluție înaltă, am dat un zoom și am cercetat-o pe îndelete,
centimentru cu centimetru. Iar ceea ce am descoperit m-a dat definitiv pe spate
și a mărit misterul la cote greu de suportat. Tipul cu grumazul de pur sânge
englez avea, la picioare, un Yoshihiro Sakai de 5000 euro. Interesant că
fotografia era una de vânătoare, or, cuțitul era unul de pește. Nici monocularul
nu se folosește la pescuit, așa că nu mai înțelegeam nimic. Am zăbovit pe cuțit.
Da, avea pasărea Phoenix încrustată pe mâner, era, fără îndoială, lăcuit prin
tehnica Fuki Urushi, prin cele nouă straturi de lac fiind perfect vizibilă
fibra lemnului, iar valurile de pe lamă aveau, într-adevăr, forma muntelui Fuji
sub clar de lună. Lună plină. E un fel de-a spune că este un cuțit de pescar,
de fapt, este un cuțit de maestru bucătar pentru că rostul pentru care a fost
creat este felierea, dintr-o singură mișcare, a sashimiului. Poate că eram în
fața unui criminal profesionist și nu-mi dădeam seama. De unde cunosc aceste
amănunte, nedemne de o doamnă? Simplu. În timpul liber scriu pentru o revistă (de vânătoare) de lux și, vrând, nevrând, am învățat unele chestii.
Nu
găsisem încă soluția prin care să dau de tip, dar nimic nu mă împiedica, între
timp, să fantasmez. Ceea ce tocmai făceam câtă vreme Bianca povestea amănunte
picante. În scenariul cu nr. 1 se făcea că ne aflam la o primă întâlnire. Poate
singura. Îmi era cu totul imposibil să-mi imaginez așa ceva într-un loc public,
de exemplu la o cafenea. Un loc public este ceva constrângător, nu poți fi tu.
Poți fi formal și atâta tot, ceea ce este cu totul inconvenabil pentru o
asemenea întâlnire. Nu mi-o puteam imagina nici într-o cameră de hotel, oh, în
nici un caz. Nu gust ieftinătăți de genul ăsta care sfârșesc prin a nu avea nimic frumos în ele, din contră, fac parte dintre cele pe care speri să le poți uita. Voiam ceva intim, în aer liber. O pădure? N-aveam curaj. Dacă tipul
era criminal? Nu poți recunoaște niciodată un criminal rafinat. Pe malul unei
bălți? Nu, acolo ești în câmp deschis și, de regulă, pe o baltă sunt pescari. N-aveam
chef de nici un pescar. În cele din urmă, am hotărât că la mine acasă, în
grădină, era locul perfect. Eram pe teritoriul meu, aveam dormitorul la-ndemână
dacă devenea cazul, aveam neutralitatea relativă a grădinii unde urma să ne
bem cafeaua, aveam sunetele orașului aproape, discrete, prietenești, liniștitoare, căci casa mea nu este
expusă zarvei centrului. Era, deci, locația ideală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu