Realitatea nu se întoarce niciodată

ne vom anina trupurile de rouă

de nucul sub care niciodată nu plouă

vom fi atât de timizi, de-ncurcați

ni se va părea că suntem atât de-agitați

și fiecare despre celălalt va crede

că nu poate ști ceea ce în ochi nu se vede

ai tăi vor fi negri, un camuflaj cu adevărat bărbătesc

(sigur că despre ochelari îți vorbesc)

ai mei vor fi lentilele verzi de contact

pregătite în taină pentr-un ultim asalt

doar inima săraca îmi va bătea

ca o catastrofală spulberare de nea

și pentru că nu voi mai avea ce pierde

sub verdea lentilă de contact voi purta ochiul meu verde

nevăzutele păsări același tril vor cânta

trupurile noastre de rouă în același ritm se vor legăna

vom fi transparenți și lichizi și oarecum triști

ne vom înfige în inimi otravă ca doi blânzi teroriști

pentru care timpul nu mai contează

îți voi arăta cum noaptea în lacul din ochii mei ne salvează

voi fi poate pentru o clipă femeia ta

fii liniștit, îți promit că a doua zi tot vei uita

și că această întâmplare va fi o amintire refulată

acolo de unde realitatea nu se întoarce niciodată

vinovată

și poate nu se știe, nu se știe

din ce crevase vei scoate-ntr-o zi o poezie

strălucitoare ca o perfectă boabă de rouă

Fii pe pace. Nu-s tristă. Nu plâng. E doar rece și plouă.